Cronică de ION ROȘIORU la cartea „A unsprezecea poruncă”, ediția a II-a, ed. Eikon, 2014
Cartea Florentinei Loredana
Dalian, cu un titlu amintind în egală măsură de al unui frumos poem religios al
lui Ion Minulescu, ca şi de al filmului din 1990 al lui Mircea Danieluc, A unsprezecea poruncă, a apărut în anul
2012 la prestigioasa Editură Rafet
din Râmnicu Sărat spre a fi reeditată, revăzută şi adăugită, în anul 2014 la
Editura Eikon din Cluj-Napoca.
Referinţele critice din finalul
volumului sunt semnate de Liviu Comşia, Virgil Diaconu şi Adrian Dinu Rachieru,
acesta din urmă, adevărat înger păzitor, prefaţându-i cărţile anterioare ale
autoarei aparţinând aşa-zisei „Grupări de la Helis” şi anume: Aceeaşi lună peste sat, Scrisori netrimise şi Înainte de magnolii,
lucrări bine primite atât de cititori cât şi de critica literară de
întâmpinare.
Volumul în discuţie demarează cu o
proză poematică de mare fineţe şi subtilitate psihologică, autoarea făcând
incitante disocieri între tipurile de aşteptare, care pot fi temporare/
punctuale, precum întoarcerea bunicii de la moară sau altele ce nu se se vor
mai termina niciodată întrucât cei aşteptaţi s-au mutat deja într-o lume mai
bună şi mai dreaptă. Tema aşteptării va fi reluată şi în piesa Noapte ca oricare alta: „Întotdeauna
mi-am socotit viaţa în aşteptări. Unii şi-o calculează în izbânzi. Eu cel mai
mult îmi amintesc aşteptările. Şi nu vorbesc de speranţe, de aşteptările pe
care le ai de la alţii sau de la situaţii, ci de timpul acela în care stai şi aştepţi,
în care parcă şi timpul stă odată cu tine (limba engleză are necesara
distincţie între to expect şi to wait).” Un alt poem în proză, Căsuţa iepuraşului, vorbeşte despre necesitatea de a rămâne, cu
nealterată candoare, în spaţiul copilăriei, ca şi despre imposibilitatea de a
contracara răul pe care-l antrenează cu ea cruda realitate a adulţilor lipsiţi,
ca şi în Micul Prinţ al lui Antoine
de Saint-Exupéry, de imaginaţie. Autoarei îi place, totuşi, să creadă că există
şi excepţii, un adult cu imaginaţie eidetică fiind şeful de gară din
povestirea-crochiu, cu acelaşi titlu trimiţând la reverie: „Şeful de gară ţine în mâini o vrabie rănită.
Toată atenţia lui se focalizează între cele două palme -
aşezate una dedesubtul, alta deasupra păsării - între
care s-ar zice că s-a concentrat tot universul” (p.46). Şi în acest spaţiu al
dorului mereu pleacă un tren fără noi. Unui bătrân împiegat de mişcare i se
face milă de copila care a pierdut trenul care ar fi dus-o la examenul de
admitere, examen de care depindea destinul ei profesional, şi întoarce acest
tren din drum. Scena mai mult decât emoţionantă ne-o aminteşte pe cea aproape
similară din Trilogia Muscelenilor a
uriaşului prozator care este Titi Damian. Momentul a marcat-o definitiv prin
frumuseţea sufletească a omenosului împiegat providenţial: „O paletă şi un
fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea (...). Îl chemasem. Venise. A
dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş
fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de împiegat
de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să
dea examen la facultate... Cine ştie...” (Când
Dumnezeu era împiegat). Împiegatul e reîntâlnit de naratoare peste ani.
Halta e acum părăsită dar el continuă să locuiască aici, în compania unui câine
cu ciuni în blană, şi să întoarcă un ceas pe al cărui cadran nu se mai opresc
privirile nimănui.
Tema centrală, cu rol coagulant,
este în această carte scrisă alert şi
incitant, iubirea şi ea este etalată pe o scală polarizabilă între jinduire şi
trădare. Proza care împrumută titlul cărţii
tocmai fragilitatea şi relativitatea acestui sentiment care, după cum
amintetşte Einstein într-o scrisoare către fiica, ar putea salva universul de
la dezagregare. Dragostea, atunci când se întâmplă cu adevărat, dă coeziune
întregului univers. Dacă în filmul lui Danieliuc care îşi are scenariul
inspirat de cartea Patimile după Piteşti
a lui Paul Goma, mesajul celei de a unsprezecea porunci ar fi Să nu porunceşti, la Florentina Loredana
Dalian acest mesaj ar fi putut fi, prin vrere divină, Să nu visezi! Autoarea conclude aforistic şi
metaforic-personificator: „Ce vipere aceste vise care muşcă din noi! De ce n-ai
dat, Doamne, şi a unsprezecea poruncă?” (p.10). Maria, naratoarea din Poveştile Gării de Nord, ajunge din
provincie la Bucureşti unde e mai mult decât sigură, în naivitatea ei, că un
bărbat pe care-l cunoscuse nu de mult o va aştepta. Acesta nu se arată însă
nici pe peron nici în faţa gării şi-l aşteaptă, mai ceva ca pe Godot, cu
febrilitate şi inima strânsă, până târziu după miezul nopţii, sub privirile
insistente ale unui taximetrist fără clienţi. Gara e un topos predilect pentru
povestirile din acest volum. În Mereu
alţi călători asistăm la o scenă emoţionantă într-o lume strâmb întocmită:
un controlor de tren n-o lasă pe naratoare să urce în vagon cu câinele unui orb care-i secunda
îndeaproape. Acelaşi controlor închide însă ochii când nişte ţigani se
coţopănesc să urce în tradiţionalul mijloc de transport un porc ce guiţă de
mama focului într-un sac.
Copilul-narator se confruntă cu
asprimile vieţii, cu nepăsarea şi duritatea sfidătoare a adulţilor. Povestirea Moara, ramă a altei poveşti de dragoste
ratată, ne aduce în faţa ochilor şi a sufletelor, o micuţă Cosette autohtonă,
trimisă cu căruciorul să macine nişte saci de grâu şi nimeni nu-şi face milă de
ea s-o ajute. Povestirea din rama respectivă pune pe tapet o temă dragă
existenţialiştilor şi anume cea a alegerii. Alegerea, când e vorba de iubire, e
adeseori una greşită, conştientizarea
greşelii rimând cu o dramă ce se întâmplă, de regulă, atunci când timpul nu mai
poate fi dat înapoi. Capriciile de moment pot isca prăpăstii definitive în
existenţele individuale.
Prozatoarea se apleacă înduioşată asupra
lumii umile şi umilite de societate sau de destin. Zina, din povestirea cu
acelaşi titlu, e o moldoveancă de pe peste Prut. Şi-a lăsat acasă cei trei
copii minori, în grija unei bunici bătrâne, şi a venit într-un oraş din România
unde se ocupă cu vânzarea de mărunţişuri la o tarabă. Prozatoarea o surprinde
„la muncă” în ajunul Crăciunului, când ezită să se întoarcă la cea care o
găzduia gratuit. Apare un om al străzii, Stan, cu o sticlă de rachiu căpătată
la biserică şi cei doi „mizerabili”, în sensul drag lui Victor Hugo, îşi
povestesc vieţile până târziu după miezul-nopţii. Se ştie că în preajma
sărbătorilor de iarnă sentimentul de solitudine al celor care n-au familie sau
sunt departe de ea se intensifică. Zina
a avut şi ea o poveste de dragoste cu un ofiţer rus, Serghei, care, muncit
de gândul că trăieşte în păcat, s-a retras la o mănăstire. Stan se pare, din
spusele lumii, că a fost profesor de filozofie, ca şi Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni şi că ai
săi s-au prăpădit într-un incendiu care le-a cuprins locuinţa. Strada îl ajută
să uite pentru că vrea să-şi uite întreg trecutul.
S.O.S., o piesă care, după cum observă unul dintre
comentatorii prozei scurte a Florentinei Loredana Dalian, poate sta oricând la
baza unui roman, prezintă dragostea neîmpărtăşită de cei doi actanţi: o
studentă care-şi pregătea lucrarea de licenţă la ICECHIM şi un locotenent care
făcea cercetări asupra explozibililor, urmând să-şi susţină doctoratul într-un
viitor nu prea îndepărtat. Că rezultatele cercetărilor acestor doi tineri
entuziaşti urmau să fie asimilate de savanta de renume mondial, profesor doctor
academician tovarăşa Elena Ceauşescu, mai pe scurt coana Leana, e cu totul o
altă poveste. Revenind la tema iubirii, fata cunoaşte frământări sufleteşti
greu de cuantificat, dar aşteaptă un semn de încurajare din partea lui, semn
care nu va mai veni niciodată întrucât chipeşul ofiţer moare în timp ce se afla
cu plutonul său de genişti la o aplicaţie. Prin aruncarea sa asupra unei grenade
rău manevrate de un soldat neîndemânatec a salvat vieţile mai multora dintre
militarii de faţă. Eroina află de la aghitantul ofiţerului că tragedia s-a întâmplat exact în ajunul zilei în
care ambiţiosul doctorand se hotărâse nu doar să-şi dea la iveală sentimentele
sale la fel de chinuitoare, ci şi s-o ceară de soţie pe chimista care trăia
doar pentru el din clipa când îi intrase fulgerător în câmpul vizual şi
auditiv.
Cea care are iniţiative când e vorba
de dezvăluirea şi de trăirea unei iubiri e, de regulă, în povestirile
Florentinei Loredana Dalian, femeia, precum în Ploaia unde sunt inserate numeroase paragrafe eseistice, suportul
intertextualist exploatat aici fiind inspirat de înverşunarea Anei care, în
mitul fundamental al spiritualităţii neamului românesc înfruntă dezlănţuirea
naturii numai şi numai să ajungă la soţul ei care trudea sisific la construirea
unei mănăstiri.
Fericirea nu există nici în lumea
celor care au lumea la picioarele lor. Clementina, căsătorită cu un diplomat
sirian care, dintr-un exces de dragoste conjugală, n-o lasă să facă absolut
nimic, cade într-o depresie cumplită şi se tratează vreme îndelungată cu pastile.
Naratoarea care-şi cunoaşte personajul la un curs de limba engleză pentru adulţi
e intrigată de misterul acestei femei care-o invidia pentru naveta de două ore
dus, două ore întors, la serviciu, cu un autobuz în care îşi completa zilnic şi
pe apucate, iepureşte, cum se spune, somnul (Clementina).
Pe naratoare o „prinde” şi scrisul în registru strict
epic, plonjând în tradiţia prozei rurale de bună factură. Presimţirea, de către
soţie, a morţii soţului care pleacă într-o noapte viforoasă să-şi caute fratele
întroienit pe undeva în timp ce se întorcea de la moară cu calul e intuită şi
redată magistral în Cuţitul. Fratele
căutat de Ion îl confundă pe acesta cu o jivină şi aruncă în el cu cuţitul în
mânuirea căruia nu avea egal în ţinut. Finalul povestirii realiste e unul
poematic, plin de simboluri erotice şi thanatice: „În lumina zorilor care
începuseră să se ivească, zăpada se roşise precum garoafa prinsă în iia
Filofteii când a văzut-o prima dată, la horă” (p.66).
Nici registrul satiric nu-i este
străin prozatoarei din „Gruparea de la Helis”. Astfel, în Lecţii de dicţie, sunt
înfierate şi caricaturizate două evlavioase
cu care călătoreşte zece ore într-un tren de noapte şi care mergeau la
sfinţirea unei capele. Autoarea se întrece pe ea însăşi în această direcţie de
depoetizare a unei teme pe care clasicii o ţineau, ca şi Biblia, de altfel, la loc de cinste: lumea pescarilor. Dând curs
unei invitaţii de a petrece câteva ore printre pescarii de pe Dunăre, ea se
vindecă de orice romantism ecologic: apa e tulbure, muştele roiesc în jurul
peştilor scoşi din năvoade, mirosul fetid de baltă îi întoarce maţele pe dos, vorbele
pescarilor sunt dintre cele mai neacademice cu putinţă, un pescar care o îmbia
cu o ciorbă de peşte fiert în apa din fluviu cade jos leşinat, de fapt ajuns
subit de trăscăul pe care-i ingurgitase cu lăcomie etc. (Plasa monofilară).
Cu o mai pronunţată încărcătură
socială, politică şi culturală este povestirea în patru părţi, Eu, servitoarea. Personajul central, Lina, descinde parcă, prin
isteţime şi spirit caustic de observaţie, din comediile italiene şi franceze
clasice. Ea a fost sfătuită de ai ei să nu pară mai deşteaptă şi mai instruită
decât cei pe care-i slujeşte dar de care se amuză copios: scriitori colaboraţionaşti
de altădată, politicieni libidinoşi care cred că banii le dau drepturi speciale
asupra femeilor pe cale le sponsorizează, ţigănci care vin să-l consulte pe
ginecolog deoarece sunt dornice să aducă pe lume băieţi, în timp ce româncele
nu ştiu cum să avorteze cât mai repede
etc. O actriţă, poreclită Ofelia, a ajuns să se identifice cu rolul jucat şi
nu-şi mai găseşte niciun rost în afara lui, în timp ce actorul ce-l interpreta
pe Hamlet îşi vede liniştit de viaţa lui de familie. Un personaj memorabil prin
forţa iubirii lui pentru Lina este Orlando cel sărac cu duhul dar capabil de
sacrificiu cum nimeni altul.
Proza Florentinei Loredana Dalian
este de fiecare dată şi sub toate aspectele ei o seducătoare şi reconfortantă
fiestă a spiritului.
Ion Roşioru
septembrie, 2015
