Oaspeți, în Ostrovul meu

Lansare de carte „Ostrov”, la Centrul Cultural al Ministerului Afacerilor Interne

7 noiembrie 2019

          

„Am ajuns, domnule Vidrașcu - îi spun - caut un loc de parcare și vin.” Îmi răspunde maiestuos, cu vocea-i de actor de odinioară, parcă declamând o replică importantă din Regele Lear: „Ah, ce bine că ați ajuns! Vom avea și noi un spectator.” Noi, adică dumnealui și cu mine, eu fiind autoarea, el - prezentatorul cărții. Cobor din mașină, folosesc strada îngustă drept cabină, unde, printre mașini circulând, îmi schimb pantofii și îmi pun sacoul, și pornesc la fel de maiestuos către intrarea Centrului Cultural al MAI, deasupra căruia trona mare un banner cu „Salonul de carte”.  

          Mă întâmpină fumând, mă alătur viciului, apoi ne facem intrarea, fără surle și trâmbițe, în holul amenajat cu standuri ale câtorva edituri, majoritatea militare. Printre ele, la loc de cinste, ca două surori siameze, editura UZPR și „Detectiv Literar”, aceasta din urmă fiind cea la care a apărut anul acesta volumul meu de poezie „Ostrov”. Îmi arată standul, cartea mea cochetând cu cititorii de pe un raft, domnul Guban se oferă să-mi facă poze („Să vadă Firiță că am avut activitate”) și... cam atât. Mai înainte, doar se terminase lansarea cărții scriitorului Nicolae Rotaru, cu lumea de pe lume, dar la final, au fost poftiți la cafea și ceva ronțăieli, așa că... mai prinde-i dacă poți!

          Ca un mare preot slujind Liturghia într-o catedrală goală, Dorel Vidrașcu se așază la microfon și începe să vorbească. Nu-l interesa cine-l ascultă sau dacă-l ascultă cineva. Mă asigurase: „Stai, dragă, liniștită, aici totul se înregistrează.” Gratis! Vorbea cu ușile MAI-ului ca unui mare public, amenințându-l că mă va prezenta în curând, povestind cu privirea strălucitoare, cu suflet, cu entuziasm. Omul venise acolo cu o treabă și reușea să o facă al naibii de bine. De ce nu? Trăim în „Absurdistan” și asta ne face speciali. Decid să intru în acest teatru al absurdului, cât îmi mai lăsa răgazul până ce mă va chema la microfon în calitate de „actor” principal și mă prefac, pentru moment, în spectator, unul avizat și interesat, curioasă nevoie mare să o cunosc și eu mai repede pe tipa care urma să ne încânte cu poeziile ei. În fine, mă cheamă, în ovațiile publicului (aici se râde, da?), eu mă prezint, gătită prună, rujată-roșu-rău-de-tot, a la Marilyn Monroe, pregătită să le iau fața, nu dau din gene, că nu mă pricep, da-n orice caz, dispusă să-mi încânt publicul inexistent prin toate mijloacele posibile, inclusiv poezia. Mă întrebam cât o s-o mai ținem așa, cât va mai trece până să mă-ntristez, dar atunci mi-a venit în minte imaginea salvatoare. De câte ori mă simt aproape de limită, evadez în copilărie.

          Eram copil și, împreună cu vecina și colega mea de clasă, Cristina, dădeam niște spectacole teribile unui public imaginar, cocoțate pe o balustradă care ținea loc de scenă, cântam, dansam, recitam, uneori ne mai asista câte-un câine, toată lumea era a noastră și nimic nu ne putea frânge bucuria. De ce, adică, nu ne-am putea bucura ca niște copii de ceea ce facem astăzi, acum, aici? Cu pasiune, cu dăruire, fără niciun câștig. În fond, eram doi, se poate și mai rău, să fii singur și să-ți reciți poeziile în fața oglinzii, să te aplauzi, apoi să faci reverențe. Din clipa în care mi-am amintit spectacolele copilăriei, de care se vor fi bucurat flora și fauna grădinii, totul s-a liniștit, a reintrat în normal, nimic nu mai putea să mă oprească să-mi joc rolul, așa cum fusese scris.

          Dar ca un făcut, vocea lui Dorel Vidrașcu, cu rezonanțe comico-dramatice, a atras, unul câte unul, spectatorii. Puțini, dar buni, și nu e doar o vorbă. Mai mult decât atât, doi dintre cei prezenți, scriitorul Geo Călugăru și actrița Doina Ghițescu, au dorit să recite din cartea mea și au făcut-o cu mare talent și simțire. Am recitat și eu, apoi domnul Vidrașcu m-a supus unui tir de întrebări, la care nu mă așteptam, a fost oricum un dialog interesant, care a început cu: „Vreau să-mi spui (lăsați-o pe Zaraza, măcar acum când vorbim lucruri serioase!), Loredana, câți au pășit prin Ostrovul tău până acum?” Ba încă, fiindcă mă lăudase c-aș fi și mare aforistă, m-a pus să zic și un aforism scris de mine. Numai întrebări la care nu mă așteptam, dar tot mi-am scremut neuronii până mi-am amintit unul. Încheiem în aplauze, cu bucurie, simt că oamenii aceia, puțini, câți au fost, s-au bucurat, apoi primesc aprecierile sincere, venite din inimă.

          O doamnă îmi spune: „Consider că n-am plecat astăzi degeaba de acasă. Mă bucur că am fost aici, ascultându-vă.” Lutierul, cum l-am numit, în fapt, artistul plastic care face portrete robot pentru secția de criminalistică (avea și o mini-expoziție, îl făcuse și pe domnul Dorel, care încă era moale, aștepta să se întărească, se se poată auto-transporta), lutierul îmi spune, lăsându-mă mască: „Sunteți așa de... și de... și de..., încât parcă Dumnezeu v-a modelat și v-a dat drumul pe aici”. Chestie pe care o mai spun și eu uneori despre alții (Ăsta parcă-i scăpat direct din mâna lui Dumnezeu), dar niciodată despre mine. Un domn Steriade, purtând cu sine eleganța vremurilor apuse (l-am ghicit scoborâtor dintr-o familie nobilă) îmi cere cartea, spunând că va scrie despre ea. La fel și Geo Călugăru, va scrie și va publica într-o revistă importantă. A! Cărțile s-au vândut în proporție de sută la sută, în număr de două, că atâtea erau la stand, de a trebuit să suplimentez cu rezerva personală din portbagaj, să mai rămână una pe raft, să fie, că poate va mai dori vreunul să rătăceasă prin ostrov.

          Să-i dăm, așadar, cu concluzia: Precum doamna citată mai sus, nici eu nu consider că am plecat astăzi degeaba de acasă, ar fi meritat și numai pentru a-l vedea pe distinsul Vidrașcu vorbind ușilor și pereților, rafturilor și cărților, figurinelor din lut, ca și cum ar vorbi celui mai pretențios auditoriu din lume. Eu nu plec niciodată degeaba de acasă. Eu plec să evadez în această insulă a celor puțini care-și ridică mintea și inima deasupra lutului din care sunt alcătuiți. Mai poftiți pe Ostrov! Chiar dacă...

„Aici nu se vine, de-aici nu se pleacă,

aici e ostrovul acelora care

nu știu să piardă în iubire,

nu știu să iubească între ore fixe,

nici să cântărească jumătăți.

Și totuși pe ostrovu-acesta

masa se servește în frac,

cu floare la butonieră

printre lumânări aprinse,

ca și când în orice moment e posibil

să vină de nicăieri

oaspetele de seamă.”

(Din Ostrov 11)

Florentina Loredana DALIAN                                    

Slobozia, 07 noiembrie 2019

„Ostrov” la Centrul Cultural al MAI

O umoristă, mi-s

    

    

La începutul acestui an, prin luna lui făurar, Florentina Loredana Dalian a scos la Editura Dobrogea o nouă carte de proză scurtă umoristică. Domnia sa este o scriitoarea ialomiţeană, cam slobodă la gură, aşa cum vom remarca pe parcursul acestei cronici, fiind membru cu drepturi depline a mai multor asociaţii, societăţi, cenacluri şi în CUC-ul din Constanţa. Nu vă gândiţi prea departe. CUC-ul este Clubul Umoriştilor Constănţeni. Cartea are un titlu incitant, „Miss Univers”, ce te-ar duce cu gândul şi inima în locaţii exotice pline de femei de o frumuseţe răpitoare specifice Raiului şi cu poveşti de alcov pasionale. Însă nu este aşa. Umorul din ea, în aceste condiţii de dezamăgire turistică, este de calitate. Sunt 18 proze în volum şi fiecare vine cu un aspect burlesc al vieţii reale de început de mileniu III când starletele, umorul involuntar, gagurile şi prostia se bulucesc în spaţiul public încât ai impresia că nu sunt destule posturi TV care să surprindă absurdul din cotidian. Până şi Eugène Ionesco, protagonist al teatrului de acest gen sau Urmuz, predecesorul său, ca să nu mai vorbim de Caragiale, ar fi depăşiţi de situaţia actuală din scumpa şi unica noastră patrie.

Volumul debutează cu o emoţionantă Scrisoare pentru Moş Crăciun în care Fane se plânge Moşului că l-a ocolit deşi a trecut pe la toţi, iar el s-a trezit, în loc de primă de Crăciun cu o „avansare”, adică de la şef de depozit la poarta întreprinderii, pe post de paznic, ca urmare a unor furtişaguri din depozitul pe care trebuia să-l administreze legal. Scrisoarea este plină de preţiozităţi aşa cum vom constata în toate textele din volum. Iată unele dintre ele: am rămas sidefat când l-am auzit, căpşunile sunt persiflabile, am crezut că fac hapoplexie. În Reclamaţie (1) o întâlnim pe acadeaua şi melomanelista Maricica Mintenam, o femeie „natural blondă şi artificial creaţă, domiciliată pe strada Înţelepţilor, la nr. 69 bis de trei ori…”. Domnişorica, aflată la volanul unei maşini de fiţe, face un accident de circulaţie şi, în declaraţia dată poliţiştilor, se scuză, considerându-se nevinovată, deşi a intrat pe contrasens din cauza lui Guţă, manelistul din casetofonul maşinii, scriind: „Din sens total diametral şi neregulamentar opus, a apărut în faţa ochilor mei unici un nesăbuit într-o Dacie roşie de-atâta rugină, cu care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se urce sub mine. Acum, să nu vă luaţi după ce spune el, cum că eu l-aş fi încălecat! eu nu fac asta, inestimabilă poliţie, că mie nu-mi place deasupra”. Aceleaşi situaţii ce frizează absurdul, logoreea şi analfabetismul unor semeni de-ai noştri se regăsesc şi în Reclamaţie (2), Onorată instanţă, Luni, la prima oră, Cent cu cent, Cum v-aţi pregătit pentru sfârşitul lumii?, Nea Ilie Ciocârlie, Dama de pică etc. Din cele necitate aş dori să mă opresc, pe moment la două texte.

Mai întâi la Titularul. Aici autoarea ne prezintă o farsă ca urmare a acţiunii unei angajate a unei bănci şi un client. Un împuternicit al unui titular de cont se prezintă la bancă, la domnişoara Zizi, pentru a închide contul titularului pe motiv de deces. Conform uzanţelor împuternicitul nu putea să facă acest demers decât în prezenţa titularului. Cum acesta decedase iar cerberul Zizi era neînduplecată, împuternicitul „l-a adus pe defunct” la bancă în coșciug şi l-a depus pe masă. Funcţionara, pe care mintea n-o dădea afară din bancă, a reacţionat aşa cum i-a cerut situaţia şi regulamentul : ţipete de groază, acţionat butonul de panică (confundat cu dotările din şliţul gardianului) şi, după o luptă cu sine, interogarea „evadatului din coșciug”. Insistenţele „evadatului” n-au avut succes şi silfida Zizi părăseşte banca pentru că s-a terminat programul. Cosciugul era însă gol, decedatul fiind îngropat de trei zile, iar încercarea omului de a intra în posesia unor bani ce i s-ar fi cuvenit a devenit o acţiune imposibilă. Adică băncile sunt mai tari ca viaţa ori moartea.

În Cugetări între patru scânduri este tratată făţărnicia şi ipocrizia semenilor. Cel aflat pe catafalcul rudimentar face aprecieri de un comic macabru asupra celor ce vin să-şi ia rămas bun de la el. Iată unul dintre gândurile defunctului realizat în mod deosebit de Florentina Loredana Dalian şi care, ele gândurile, sunt de un realism cutremurător: „Vezi, nene, ce te-am iubit noi pe tine, ce jale ne-ai lăsat în suflete…” Şi el răspunde: „Fugiţi d-aici, bă, că vă ştiu eu ce maimuţoi îmi sunteţi! Până mai ieri m-aţi fi mâncat cu tot cu pene – noroc că n-aveţi voi dinţi pentru mine – şi-acum… hai roiu'! C-aţi început să puţiţi”. Chiar şi cu nevastă-sa are de încheiat nişte socoteli:

„- Gheorghiţăăă… Gheorghiţăăă! (să nu zici «şi iar Gheorghiţă», că sar la tine!) Un'te duci tu, Gheorghiţăăă?

I-auzi , fa! Ia mai zi, că-mi place! Gheorghiţă, ai? Mie Gheorghiţă mi-a zis doar mama, când eram copil. Tu din «tâmpitu' dă Gheorghe» nu mă scoteai. Vezi, d-aia-i bine să moară omu'! şi ce mă-ntrebi un' mă duc? N-ai zis tu să mă duc? Că nu era zi să nu mă trimiţi: «Du-te, ducea-te-ai pă pustii! Că l-ai făcut om p-ăla cu cârciuma din colţ»”. După ce am citit acest text gândul m-a dus la poemul lui Lucian Blaga Gândurile unui mort, o antiteză dintre cele două lucrări. Defunctul, prin Lucian Blaga, spunea lucruri de o deosebită sensibilitate şi gingăşie: „Adesea un zgomot surd mă face să tresar./ Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,/ sau e moartă şi ea/ de sute de mii de ani?/ Să fie paşii mici şi guralivi ai ei/ sau pe pământ e toamnă/ şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,/ pe mormânt/ desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?”

Am lăsat pentru încheiere proza care dă titlul volumului, Miss Univers. Eroina este tot o şoferiţă ce are de-a face cu poliţia şi se află într-o mare eroare şi confuzie. Oprită în trafic pentru că nu-i funcţionau farurile, „preţioasa ridicolă”, scapă de rigorile legii pentru că, se crede ea, este o persoană deosebit de frumoasă chiar dacă costumaţia pe care o poartă n-o avantajează. Părerile de rău că nu a concurat la concursul universal de miss sunt mai puternice ca niciodată. Abia acasă şi-a dat, totuşi seama, de ce a fost iertată de poliţist. Treningul cu care era echipată avea inscripţionată sigla şi numele clubului departamental DINAMO. Să mai zică cineva că poliţiştii nu-s sensibili.

Din cele prezentate rezumativ din volum putem aprecia că Florentina Loredana Dalian este o umoristă plină de talent şi cu un ascuţit spirit de observaţie a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Întâmplări din viaţa reală sunt de un umor debordant şi molipsitor, iar cei care au timp şi posibilitatea de observare şi înţelegere i-ar depăşi pe nenea Iancu şi pe alţi corifei ai genului umoristic. Eu o felicit şi-i doresc alte texte care să ne facă viaţa un pic mai veselă. 

 Stan Brebenel, 2017

Pastorală

Parodie după „Pastel” de Tudor Mușatescu

Badea Gheroghe vine-acasă și se face întuneric,

Trei cărări nu-i sunt destule, c-avusese zile sumbre,

Ochii-i licăre în noapte și zîmbește ezoteric,

Poart-o sarică pe umeri, încărcată de inele,

Că taman ce-a vândut turma, ce-i rămasă numai umbre,

Fiindcă-a dat-o în sminteală și-a poftit la sori și stele.

Badea Gheorghe vine-acasă. Dar nevastă-sa-i deșteaptă

În odaia-i amărâtă, fără fildeș și cleștar,

Iar sub pernă,-ascuns cu grijă, făcălețul îl așteaptă.

Vine Gheorghe, vine Gheorghe... ea se-arată „zâmbitoare”,

Dând în clocot, vrând să-l prindă și să-l rupă ca pe-o floare,

Dar când vede teșchereaua, prinsă cu-un mărgăritar,

Făcălețu-i cade moale, căci acum era-n zadar,

Cade și ea lin pe spate, două chestii căzătoare.

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 30 august 2019

PASTEL

de Tudor Mușatescu

Craiul Nopții vine-acasă, cu ochi mari de întuneric,

Cu priviri de cucuvae sub stufoase gene sumbre,

Luna-i licăre pe deget, un inel de aur sferic,Poartă plete lungi de umbră ca un șarpe de inele

Și pe-obrajii fără cută, discuri moi cu puf de umbre

S’au aprins, de osteneală, luminoși pistrui de stele.

Craiul Nopții vine-acasă. Aurora se deșteaptă

În castelul ei de fildeș cu portaluri de cleștar,

Iar în pat, cu flori pe perne, trup de spumă îl așteaptă.

Vine Craiul, vine Craiul … Repede și zîmbitoare,

Aurora se gătește și la urmă, ca o floare,

Soarele și-l prinde-n plete, piepten de mărgăritar.

Și de-atîta grabă, candid, cheltuită in zadar,

Jos îi cad din mîini cerceii, două stele căzătoare.