Text inspirat dintr-un fapt real
Domnişoara Zizi,
angajată a Băncii, cu contract pe perioadă nedeterminată, ea fiind, totuşi, o
persoană cât se poate de determinată altfel, tocmai ieşise din biroul
directorului, unde avusese nişte treburi... mă rog, nişte treburi. Treburile
băncilor sunt cât se poate de secrete, iar ale domnişoarelor naive prin
birourile directorilor – cu atât mai mult. Domnişoara Zizi n-avea timp de
pierdut, că viaţa-i scurtă şi fusta la fel, trebuie să profiţi la maximum
de-amândouă. În drum spre biroul său (vorba vine birou; o masă plasată în hol,
cum e moda mai nou pe la Bănci; uf! Că n-avansează şi ea mai repede în fund!
Pardon! În back-office, cum se zice,
că doar n-o să te exprimi vulgar, româneşte: în biroul din dos.) – aşadar în
drum spre masa din hol, trecu pe la baie să-şi aranjeze făţăul (pardon! Look-ul). Mulţumită de imaginea din oglindă, îi
trimise o bezea, îşi aranjă un zuluf, apoi porni cu pas hotărât către post. Te
pomeneşti c-o aşteptau o grămadă de clienţi. Chiar dacă, de vreo trei ani,
clienţii băncilor au devenit mai rari decât firele de păr din chelia şefului.
Banca răsună de
trilurile domnişoarei Zizi care nu ştia nici ea, sărmana, ce calităţi
interpretative posedă, într-un registru amplu, de la notele supraacute până la
cele în registru grav (şi mai mult decât grav, că situaţia era aşişderea).
„A...aaaaaaa....aaajutooooor!”
răsunară vocalizele în urechile watch-guard-ului
(fi-i-ar meseria de râs! Că nici la toaletă nu putea să stea liniştit), plecat
şi el cu treburi stringente, dar smuls din acestea de obligaţiile din fişa
postului, tocmai când dădea să-şi încheie şliţul. Evident, fişa postului fiind
prioritatea numărul unu, şliţul rămase pe locul doi, adică foarte descheiat,
dând la iveală un motiv bine întemeiat şi cauzator de alte supraacute ţâşnite
din gâtlejul deja suferind al bietei domnişoare Zizi. Ba încă, pudică din fire,
îşi mai duse şi mâinile la ochi, cu degetele suficient răsfirate, atât numai
cât să se asigure că n-a visat. Chiar că nici nu visase, nici în cele mai negre
coşmaruri, să se afle singură în Bancă (şeful de bună seamă că plecase), cu watch-guard-ul din tură descheiat la
pantaloni şi cu ditamai coşciugul pe masă. Rămânea adeseori să facă ore
suplimentare, aşa o sfătuise şi şeful, să nu fie discuţii la o adică, atunci
când va fi propulsată în funcţie cu viteză de supersonic, depăşindu-i din mers
pe cei care-şi făceau stagiul cuvenit înainte de avansare. De obicei, în orele
suplimentare, nu prea avea mare lucru de făcut: mai citea o revistă, îl mai
vizita pe şeful, mai visa la viitoarea funcţie, ... d-astea. Se mai rătăcea
câte unul să-ntrebe de unde poate să ia nişte covrigi, prilej pentru domnişoara
Zizi să-şi etaleze cunoştinţele geografice de proaspăt absolventă de ASE,
colea, peste drum de Bancă, la noi, la IAS.
Ţipetele
domnişoarei Zizi fură întrerupte de apariţia din umbră (ca-n filmele regizate
de Hitchcock) a unui personaj despre care domnişoara Zizi credea că e chiar
locatarul coşciugului, fugit în mod fraudulos de la „domiciliu”, cum văzuse ea
prin filmele horror cu vampiri. Îşi
aminti repede că primul lucru pe care-l învăţase când se angajase la Bancă
fusese modul de acţionare a alarmei, aşa că apăsă îndârjit butonul acesteia.
Cine mă-sa o dezactivase? De ce nu sună? Nemairezistând presiunii, gardianul o
informă solemn că se afla în eroare: „Domnişoară, aceea nu-i alarma. Aţi
nimerit în... dotările mele.” Ofticată (nu se ştie din ce motiv), Zizi abandonă
„alarma” şi, amintindu-şi că e făptură vorbitoare, se hotărî să ia taurul de
coarne, mai bine zis vampirul de colţi:
-
Cine sunteţi, domnule? Şi ce doriţi?
-
Vlad Ţepeş! Ce mă mai întrebaţi? De două zile vă stau pe la uşi, cerându-mi
dreptul. Mă ştiţi ca pe un cal breaz.
-
Se prea poate, domnule, dar eu n-am memoria prea bună, când vine vorba de
fizicul clienţilor. Şi... acesta de pe masa mea ce e?
-
După cum se vede, un coşciug.
-
Şi ce caută un coşciug gol pe biroul meu, domnule?
-
Dar cine-a zis că-i gol, duduie?
-
Aaaaaaaaaaaaaa!, veni replica inteligentă a domnişoarei Zizi care nu rată
ocazia de-a mai acţiona o dată alarma. Tot fără succes! Răcnetele gardianului o
readuseră cu picioarele pe pământ şi cu ochii pe coşciug.
-
Şi dacă nu e gol, ce conţine acest coşciug, dacă nu sunt indiscretă?
-
Nu sunteţi indiscretă, sunteţi dusă cu pluta. Ce poate să conţină un
coşciug, altceva decât un biet răposat?
-
Aaaaaa...jutooooor!, se auzi iar strigătul de luptă.
-
Domnişoară, nu mai răcniţi, să nu-l treziţi pe amărâtu-ăsta, lăsaţi-l să se
odihnească în pace! Haideţi să rezolvăm odată treaba, că ne-aşteaptă lumea
să-şi ia la revedere de la el.
-
Luaţi-l! Luaţi-l cât mai repede! Nu-i frumos să lăsaţi lumea să aştepte.
-
Păi cum să-l iau dacă mata ai zis să-l aduc?
-
Eeeuuu? Am zis eu s-aduceţi decedatul la Bancă?
-
Păi n-aţi zis „decedatul”, aţi zis „titularul”. L-am adus.
-
Titularul?
-
Da! Titularul! Ăsta-i. Laie C, aşa-l cheamă. CNP 1410527... Căutaţi-i
repede contul, că n-am timp de pierdut. Când v-am zis alaltăieri că sunt
împuternicit pe contul lui şi vreau să scot banii, că pe-ai mei i-am cheltuit
cu el prin spitale şi l-am lăsat să-şi pună pensia deoparte, să aibă de
înmormântare, mi-aţi zis că trebuie să vină titularul. Ia! A venit!
Domnişoara Zizi încerca zadarnic
să-şi amintească nişte exerciţii de yoga, ceva cu respiraţia, în timp ce luă
dintr-un biblioraft regulamentul Băncii şi începu să citească din el cu voce
tare, doctă, să priceapă şi vampirul cum stă treaba:
-
„O persoană împuternicită pe contul bancar al unei alte persoane poate face
operaţiuni pe acest cont atât timp cât titularul de cont este în viaţă.” Susţineţi,
cumva, că... titularul care se află întins pe masă este încă în viaţă?
-
Păi, ştiu şi eu? Să ridicăm capacul să ne convingem.
-
Nuuu! Vă rog, domnule, sunt sigură că se va găsi o soluţie mâine, când va
fi şi domnul director.
-
Cucoană, până mâine titularul se-mpute! Că n-am avut nici cu ce să-l
îmbălsămez. Şi nu-i mai eliberează nimeni certificat de-nviere. Şi-apoi, eu azi
am nevoie de bani, că mâine-l îngrop. Ce nu pricepeţi?
-
Domnule, regulamentul spune clar: „cât timp titularul este în viaţă”. În
viaţă! Vedeţi?
-
În viaţă! Şi ăsta unde-i? Că mi se pare că regulamentul nu specifică dacă-i
vorba de viaţa asta sau de ailaltă. E? Hai, căutaţi mai repede în calculator,
141...
-
Domnule, nu pot să dau banii unui mort!
-
Dacă nu l-aţi văzut, de unde ştiţi că-i mort? Să deschidem capacul...
-
Nu! Ce sunt eu, medic legist, să constat decesul sau dimpotrivă? Dacă l-aţi
pus în coşciug, înseamnă că-i mort.
-
Dar n-am putea să ne prefacem că-i viu?
-
Nu, domnule! Că nu suntem la Haloween.
Şi-apoi, cine-a mai văzut mort viu?
-
Domnişoară, dumneavoastră nu l-aţi citit pe Eminescu? „Un mort frumos cu
ochii vii”. De unde ştim că poetul nu se referea la mortul nostru?
-
Al dumneavoastră, domnule! Al dumneavoastră! Eu nu posed niciun mort. Vă
rog frumos, începu să se tânguie Zizi, ce vină am eu, dacă regulamentul...
-
Şi eu ce vină am că ăsta a-nghiţit gutuia fără preaviz? Ce era să fac, când
trăgea să moară, să-i zic să se mai ţină până dimineaţă, la ora la care
deschide Banca? Hai, zău, domnişoară, închideţi şi dumneavostră ochii, că nu vă
controlează nimeni şi ziceţi că ăsta încă mai sufla când l-am trecut pragul.
-
În coşciug!
-
În coşciug, că doar nu era să-l urc pe bicicletă.
-
Uitaţi ce e, programul meu de lucru s-a încheiat. Hai, plimbă mortu’!
-
Nu! Aici stau, şi eu şi adormitul, până vă răzgândiţi.
-
Nu mă răzgândesc. Gardian!
-
Ordonaţi, domnişoară!
-
Dă-l afară!
-
Pe care să-l dau, domnişoară, p-ăla viu sau pe răposat?
-
Pe-amândoi!
-
Nu se poate, domnişoară, nu ştiţi vorba aia: „Morţii cu morţii, viii cu
viii”!
-
Atunci dă-l numai pe cel viu.
-
Şi cu mortul ce fac?
-
Joacă table cu el!
-
Nu ştiu să joc table, domnişoară.
-
Şi crezi că mortul ştie??? Lasă-l aici!
-
Nu-i bine, asta se cheamă sechestrare de răposat.
-
Atunci fă ce vrei. Nu mă mai interesează. Eu n-am învăţat la facultate ce
se face cu titularii din coşciug. Am plecat!
-
Domnişoară, şi cu banii mei cum rămâne? Să ştiţi că dacă nu mi-i daţi,
mâine dimineaţă tot aici sunt, cu mort cu tot, cu alai, cu popă şi cu fanfară
dacă e nevoie.
-
N-aveţi decât s-o aduceţi şi pe Madona! Poate reuşiţi să fiţi mai
convingător. Bună seara!
„Iartă-mă, Laie, că eşti îngropat
de trei zile. Da’ am zis că dacă mă folosesc de păcăleala asta, o să ţină. Acum
mai trebuie să plătesc şi chiria pentru coşciug. Mă gândeam că dacă mi-or da
ăştia banii, o să am de unde...”
Slobozia, 29 noiembrie 2013
