Florentina Loredana Dalian

marți, 10 decembrie 2013

Primeşte banul acesta



Primeşte banul acesta,

Pe o faţă e iubirea pentru Dumnezeu,

Pe cealaltă – iubirea de tine.

Primeşte banul acesta şi cumpără pentru noi o iarnă

În care să ningă, să ningă mult

Să fie totul alb alb alb…

Şi nu uita

Să mă răpeşti şi pe mine

În zăpezile tale.

Primeşte banul acesta

Şi păstrează-l în cămara din stânga!


Slobozia, 10 decembrie 2013


Pictură de Andrew Atroshenko


duminică, 8 decembrie 2013

Decembre

Decembre - George Bacovia


Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte

Versuri: George Bacovia
Muzică şi interpretare: Nicu Alifantis


sâmbătă, 7 decembrie 2013

Uniunea Scriitorilor în vizită la Helis

Întâlnire de lucru între scriitorii ialomiţeni şi domnul Angelo Mitchievici – Preşedintele Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România


   
Miercuri, 04 decembrie 2013, Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa a fost gazda unui eveniment care, din câte ştiu, se petrece cu frecvenţa apariţiei cometei Halley, adică o dată la… nişte zeci de ani: noul preşedinte al Filialei Dobrogea (Constanţa) a Uniunii Scriitorilor din România, criticul şi scriitorul Angelo Mitchievici, conferenţiar universitar la Catedra de Filologie a Universităţii din Constanţa, însoţit de fostul preşedinte al aceleiaşi filiale, scriitorul şi editorul Ovidiu Dunăreanu şi de scriitorul Ioan Nistor, au poposit la Slobozia pentru a-i cunoaşte pe o parte dintre scriitorii ialomiţeni, membri ai Asociaţiei Culturale „Helis”. După cuvântul de deschidere al domnilor Mitchievici şi Dunăreanu, cei prezenţi s-au prezentat pe scurt şi şi-au expus opiniile privind o viitoare colaborare în plan literar: Gheorghe Dobre, cel care a făcut şi o descriere mai detaliată a „grupului Helis”, a asociaţiei şi „instrumentelor” de lucru ale acesteia (revistă, editură), Costel Bunoaica, dr. Ioan Nistor, Constantin Gornea, Florentina Loredana Dalian, Alexandru Bulandra, Şerban Codrin, Titi Damian, Ioan Neşu, Vasile Iordache, Vitalie Buzu (care nu a venit cu mâna goală, ci a adus câteva eleve ale Colegiului „Mihai Viteazul”, iubitoare de literatură), Carmen Tănase, Florin Ciocea şi Nicolae Teoharie. Opinia unanim exprimată de vorbitori a fost aceea că astfel de întâlniri (care urmează să aibă loc cel puţin de două ori pe an, atât la Constanţa cât şi la Slobozia) sunt benefice ambelor grupări şi, în cele din urmă şi cel mai important, literaturii actuale.
Domnul Ovidiu Dunăreanu, un mai vechi prieten al slobozenilor, cunoscând pe majoritatea dintre ei, nu atât personal, cât mai ales prin scrierile acestora, pe unii dintre ei publicându-i chiar în revista constănţeană „Ex Ponto”, a subliniat, referitor la revista „Helis” că aceasta „este fereastra prin care vă vedem”.
La finalul întâlnirii, domnul Angelo Mitchievici a remarcat că Helis are o tradiţie, că există o coeziune de grup, o solidaritate remarcabilă, fapt îmbucurător şi destul de rar în lumea scriitoricească şi a făcut cunoscute câteva dintre intenţiile Domniei Sale în ceea ce priveşte conducerea filialei: asigurarea unei mai bune vizibilităţi a scriitorilor şi a cărţilor acestora, organizarea unui festival anual de poezie în perioada mai-iunie, începând încă de la anul, cu invitaţi din toată ţara. Îi dorim mult succes în realizarea tuturor obiectivelor propuse şi ne bucurăm că Filiala Dobrogea are un preşedinte tânăr şi responsabil, conştient de rolul său, deloc uşor, în sfera literaturii române. La rândul nostru, sperăm să facem cinste acestei nobile arte – literatura – nu doar prin scrierile noastre, ci şi prin mai buna implicare în zona culturală. Deja doamna Mihaela Racoviţeanu, Director al Bibiliotecii „Ştefan Bănulescu” a lansat de pe acum o invitaţie domnilor Mitchievici şi Dunăreanu, pentru ediţia viitoare a Salonului anual de carte.
Mulţumim doamnei Racoviţeanu pentru găzduirea în spaţiul propice întâlnirilor de lucru oferit de sălile bibliotecii, domnilor Mitchievici, Dunăreanu şi Nistor pentru vizita deosebit de agreabilă a Domniilor Lor.

Slobozia, 06 decembrie 2013







Iată, la adresa aceasta, articolul publicat pe site-ul USR Dobrogea de domnul Angelo Mitchievici, ca urmare a întâlnirii de la Slobozia: Masă rotundă a USR cu scriitorii de la Slobozia

vineri, 6 decembrie 2013

Un basm de altădată - de Radu Gyr


Din ciclul "Stele pentru leagăn" 


A fost în lună un bordei,
bojdeucă veche de calici…
torcea măicuţa funigei,
păzea tăticu licurici.
Şi-aveau o fată: un crâmpei,
cât un sfârnel de cărăbuş,
s-o pui să şadă pe condei
şi-ntr-un papuc să-i faci culcuş.
Ci bietul prichindel râvnea
păpuşi de pluş şi urşi pitici…
Când ai bordei cât o lulea
şi eşti pândar de licurici,
tătic nătâng, cum poţi uşor
să cumperi urşi de borangic?
Cum or să vină dumnealor
într-o cocioabă de calic?
Ofta tăticul licurar
şi, scornitor de jucării,
umbla prin lună în zadar
să prindă pui de stele vii
şi să culeagă primprejur,
cu toţi ciulinii pe nădragi,
un sac cu mofturi de azur,
să-l ducă fetei tatii dragi…
Dar când tăticul cel sărac
venea acas’ cu truda lui,
curgea funingine din sac
şi nici un hârb de stea cu pui.
O clipă doar, abia întors,
plângea tăticu bun şi prost.
Mămica sta şi ea din tors,
să lăcrimeze fără rost,
şi-n urmă iarăşi în bordei
visa fetiţa urşi pitici,
torcea măicuţa funigei,
păzea tăticu licurici.

(Pictură de Nicolae Grigorescu - "Fetiţa cu basma roşie") 

joi, 5 decembrie 2013

Invitaţie la umor


Sărbătorirea a cinci ani de existenţă a Clubului Umoriştilor Constănţeni (CUC) "Prăvălia cu umor" 


Am primit de la Ion Tiţa-Călin, secretarul CUC, următoarea invitaţie, cu rugămintea de a o populariza. 

Dragi prieteni ai Satirei şi Umorului,

     Calendarul sărbătorilor din această iarnă este deschis de aniversarea Clubului Umoriştilor Constănţeni (CUC), care împlineşte cinci ani. Momentul va fi sărbătorit împreună cu prietenii Satirei şi Umorului, din străvechea cetate Tomis, în cadrul recitalului organizat pe data de 14 decembrie 2013, începând cu ora 11, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanţa (sala mică).

     Clubul Umoriştilor Constănţeni (CUC) s-a născut pe 13 decembrie 2008, sub o zodie fecundă în subiecte de satiră şi umor. Omenirea tocmai schimba foaia istoriei, trecând de la plictisitoarea creştere economică la excitanta criză mondială.
     Din motive de psihiatrie socială, o schimbare atât de radicală trebuia făcută cu zâmbetul pe buze. Şi, vorba lui Hegel, din această necesitate obiectivă, la iniţiativa a 13 membri fondatori, a apărut pe lume Clubul Umoriştilor Constănţeni.
      Aşadar, CUC s-a născut din uterul crizei mondiale, a supt la sânul ei şi a fost ocrotit de ea, astfel că embrionul de 13 umorişti s-a înălţat, s-a lăţit, s-a maturizat. Astăzi, este un Hercule de 34 epigramişti, fabulişti, foiletonişti şi caricaturişti.
     În numai cinci ani, CUC şi-a câştigat renumele de „eliberator al râsului din sterilul dramatic al vieţii cotidiane”, organizând lansări de carte şi recitaluri umoristice în licee, universităţi, cămine de bătrâni şi cămine culturale de la sate, membrii săi publicând în presa locală şi în revistele culturale din ţară, participând la concursuri naţionale şi internaţionale de umor, cucerind numeroase premii.
     Cei 34 membri ai CUC au contribuit la patrimoniul umorului românesc cu peste 40 de volume personale şi colective, dintre care 15 au fost publicate în ultimii cinci ani. Se remarcă lucrarea colectivă „Prăvălia cu Umor - Caietele Clubului Umoriştilor Constănţeni”, volumele I şi II, publicate în 2010 şi 2013, o realizare de prestigiu, unică în rândul cluburilor şi cenaclurilor de umor din ţara noastră.

Dragi prieteni ai Satirei şi Umorului,
     Vă rugăm să uitaţi pentru o oră - două de problemele importante, grave şi urgente şi să fiţi alături de noi la această primă aniversare a Umorului de la Marea Neagră! Vom fi onoraţi să vă avem alături de noi!
  

Biroul Executiv al Clubului Umoriştilor Constănţeni

 Aşadar, CUC-ul a împlinit 5 ani. Mulţi înainte. În numele adevărului istoric, trebuie spus că decizia înfiinţării a fost luată în septembrie 2008, într-un local pe malul mării, intitulat "Crazy Horse" (poate mai nimerit ar fi fost crazy people, dar crazy în sensul frumos), când cele trei graţii - Florinel (aşa mă alintă prietenii mei constănţeni), Simona şi Elia ....


... o ingineră, o economistă şi o doctoriţă, l-au bătut la cap pe Dan Norea (inginer şi el, actualul preşedinte executiv al CUC), până când acesta a spus DA...


Şi Da a rămas. Cei patru aveau în comun dragostea pentru literatură, inclusiv pentru cea umoristică, fiecare manifestându-şi talentul în unul sau mai multe genuri. 
Întotdeauna mi-a plăcut să transform ideile în realitate. Uneori mi-a reuşit, alteori nu. Mi-a reuşit atunci când am întâlnit oameni care, asemenea mie, au ştiut să creadă în vis, să-i pună aripi şi să-l facă să zboare în planul real. N-am contabilizat câte eşecuri, câte reuşite au fost... dar am păstrat numai reuşitele. Pentru eşecuri, am un mare coş de gunoi. Mulţumesc prietenilor mei Elia (Alina), Simona şi Dan pentru că o vreme am visat (cu folos) împreună. 

luni, 2 decembrie 2013

Titularul



Text inspirat dintr-un fapt real


Domnişoara Zizi, angajată a Băncii, cu contract pe perioadă nedeterminată, ea fiind, totuşi, o persoană cât se poate de determinată altfel, tocmai ieşise din biroul directorului, unde avusese nişte treburi... mă rog, nişte treburi. Treburile băncilor sunt cât se poate de secrete, iar ale domnişoarelor naive prin birourile directorilor – cu atât mai mult. Domnişoara Zizi n-avea timp de pierdut, că viaţa-i scurtă şi fusta la fel, trebuie să profiţi la maximum de-amândouă. În drum spre biroul său (vorba vine birou; o masă plasată în hol, cum e moda mai nou pe la Bănci; uf! Că n-avansează şi ea mai repede în fund! Pardon! În back-office, cum se zice, că doar n-o să te exprimi vulgar, româneşte: în biroul din dos.) – aşadar în drum spre masa din hol, trecu pe la baie să-şi aranjeze făţăul (pardon! Look-ul). Mulţumită de imaginea din oglindă, îi trimise o bezea, îşi aranjă un zuluf, apoi porni cu pas hotărât către post. Te pomeneşti c-o aşteptau o grămadă de clienţi. Chiar dacă, de vreo trei ani, clienţii băncilor au devenit mai rari decât firele de păr din chelia şefului.

Banca răsună de trilurile domnişoarei Zizi care nu ştia nici ea, sărmana, ce calităţi interpretative posedă, într-un registru amplu, de la notele supraacute până la cele în registru grav (şi mai mult decât grav, că situaţia era aşişderea).
„A...aaaaaaa....aaajutooooor!” răsunară vocalizele în urechile watch-guard-ului (fi-i-ar meseria de râs! Că nici la toaletă nu putea să stea liniştit), plecat şi el cu treburi stringente, dar smuls din acestea de obligaţiile din fişa postului, tocmai când dădea să-şi încheie şliţul. Evident, fişa postului fiind prioritatea numărul unu, şliţul rămase pe locul doi, adică foarte descheiat, dând la iveală un motiv bine întemeiat şi cauzator de alte supraacute ţâşnite din gâtlejul deja suferind al bietei domnişoare Zizi. Ba încă, pudică din fire, îşi mai duse şi mâinile la ochi, cu degetele suficient răsfirate, atât numai cât să se asigure că n-a visat. Chiar că nici nu visase, nici în cele mai negre coşmaruri, să se afle singură în Bancă (şeful de bună seamă că plecase), cu watch-guard-ul din tură descheiat la pantaloni şi cu ditamai coşciugul pe masă. Rămânea adeseori să facă ore suplimentare, aşa o sfătuise şi şeful, să nu fie discuţii la o adică, atunci când va fi propulsată în funcţie cu viteză de supersonic, depăşindu-i din mers pe cei care-şi făceau stagiul cuvenit înainte de avansare. De obicei, în orele suplimentare, nu prea avea mare lucru de făcut: mai citea o revistă, îl mai vizita pe şeful, mai visa la viitoarea funcţie, ... d-astea. Se mai rătăcea câte unul să-ntrebe de unde poate să ia nişte covrigi, prilej pentru domnişoara Zizi să-şi etaleze cunoştinţele geografice de proaspăt absolventă de ASE, colea, peste drum de Bancă, la noi, la IAS.
Ţipetele domnişoarei Zizi fură întrerupte de apariţia din umbră (ca-n filmele regizate de Hitchcock) a unui personaj despre care domnişoara Zizi credea că e chiar locatarul coşciugului, fugit în mod fraudulos de la „domiciliu”, cum văzuse ea prin filmele horror cu vampiri. Îşi aminti repede că primul lucru pe care-l învăţase când se angajase la Bancă fusese modul de acţionare a alarmei, aşa că apăsă îndârjit butonul acesteia. Cine mă-sa o dezactivase? De ce nu sună? Nemairezistând presiunii, gardianul o informă solemn că se afla în eroare: „Domnişoară, aceea nu-i alarma. Aţi nimerit în... dotările mele.” Ofticată (nu se ştie din ce motiv), Zizi abandonă „alarma” şi, amintindu-şi că e făptură vorbitoare, se hotărî să ia taurul de coarne, mai bine zis vampirul de colţi:
-         Cine sunteţi, domnule? Şi ce doriţi?
-         Vlad Ţepeş! Ce mă mai întrebaţi? De două zile vă stau pe la uşi, cerându-mi dreptul. Mă ştiţi ca pe un cal breaz.
-         Se prea poate, domnule, dar eu n-am memoria prea bună, când vine vorba de fizicul clienţilor. Şi... acesta de pe masa mea ce e?
-         După cum se vede, un coşciug.
-         Şi ce caută un coşciug gol pe biroul meu, domnule?
-         Dar cine-a zis că-i gol, duduie?
-         Aaaaaaaaaaaaaa!, veni replica inteligentă a domnişoarei Zizi care nu rată ocazia de-a mai acţiona o dată alarma. Tot fără succes! Răcnetele gardianului o readuseră cu picioarele pe pământ şi cu ochii pe coşciug.
-         Şi dacă nu e gol, ce conţine acest coşciug, dacă nu sunt indiscretă?
-         Nu sunteţi indiscretă, sunteţi dusă cu pluta. Ce poate să conţină un coşciug, altceva decât un biet răposat?
-         Aaaaaa...jutooooor!, se auzi iar strigătul de luptă.
-         Domnişoară, nu mai răcniţi, să nu-l treziţi pe amărâtu-ăsta, lăsaţi-l să se odihnească în pace! Haideţi să rezolvăm odată treaba, că ne-aşteaptă lumea să-şi ia la revedere de la el.
-         Luaţi-l! Luaţi-l cât mai repede! Nu-i frumos să lăsaţi lumea să aştepte.
-         Păi cum să-l iau dacă mata ai zis să-l aduc?
-         Eeeuuu? Am zis eu s-aduceţi decedatul la Bancă?
-         Păi n-aţi zis „decedatul”, aţi zis „titularul”. L-am adus.
-         Titularul?
-         Da! Titularul! Ăsta-i. Laie C, aşa-l cheamă. CNP 1410527... Căutaţi-i repede contul, că n-am timp de pierdut. Când v-am zis alaltăieri că sunt împuternicit pe contul lui şi vreau să scot banii, că pe-ai mei i-am cheltuit cu el prin spitale şi l-am lăsat să-şi pună pensia deoparte, să aibă de înmormântare, mi-aţi zis că trebuie să vină titularul. Ia! A venit!
Domnişoara Zizi încerca zadarnic să-şi amintească nişte exerciţii de yoga, ceva cu respiraţia, în timp ce luă dintr-un biblioraft regulamentul Băncii şi începu să citească din el cu voce tare, doctă, să priceapă şi vampirul cum stă treaba:
-         „O persoană împuternicită pe contul bancar al unei alte persoane poate face operaţiuni pe acest cont atât timp cât titularul de cont este în viaţă.” Susţineţi, cumva, că... titularul care se află întins pe masă este încă în viaţă?
-         Păi, ştiu şi eu? Să ridicăm capacul să ne convingem.
-         Nuuu! Vă rog, domnule, sunt sigură că se va găsi o soluţie mâine, când va fi şi domnul director.
-         Cucoană, până mâine titularul se-mpute! Că n-am avut nici cu ce să-l îmbălsămez. Şi nu-i mai eliberează nimeni certificat de-nviere. Şi-apoi, eu azi am nevoie de bani, că mâine-l îngrop. Ce nu pricepeţi?
-         Domnule, regulamentul spune clar: „cât timp titularul este în viaţă”. În viaţă! Vedeţi?
-         În viaţă! Şi ăsta unde-i? Că mi se pare că regulamentul nu specifică dacă-i vorba de viaţa asta sau de ailaltă. E? Hai, căutaţi mai repede în calculator, 141...
-         Domnule, nu pot să dau banii unui mort!
-         Dacă nu l-aţi văzut, de unde ştiţi că-i mort? Să deschidem capacul...
-         Nu! Ce sunt eu, medic legist, să constat decesul sau dimpotrivă? Dacă l-aţi pus în coşciug, înseamnă că-i mort.
-         Dar n-am putea să ne prefacem că-i viu?
-         Nu, domnule! Că nu suntem la Haloween. Şi-apoi, cine-a mai văzut mort viu?
-         Domnişoară, dumneavoastră nu l-aţi citit pe Eminescu? „Un mort frumos cu ochii vii”. De unde ştim că poetul nu se referea la mortul nostru?
-         Al dumneavoastră, domnule! Al dumneavoastră! Eu nu posed niciun mort. Vă rog frumos, începu să se tânguie Zizi, ce vină am eu, dacă regulamentul...
-         Şi eu ce vină am că ăsta a-nghiţit gutuia fără preaviz? Ce era să fac, când trăgea să moară, să-i zic să se mai ţină până dimineaţă, la ora la care deschide Banca? Hai, zău, domnişoară, închideţi şi dumneavostră ochii, că nu vă controlează nimeni şi ziceţi că ăsta încă mai sufla când l-am trecut pragul.
-         În coşciug!
-         În coşciug, că doar nu era să-l urc pe bicicletă.
-         Uitaţi ce e, programul meu de lucru s-a încheiat. Hai, plimbă mortu’!
-         Nu! Aici stau, şi eu şi adormitul, până vă răzgândiţi.
-         Nu mă răzgândesc. Gardian!
-         Ordonaţi, domnişoară!
-         Dă-l afară!
-         Pe care să-l dau, domnişoară, p-ăla viu sau pe răposat?
-         Pe-amândoi!
-         Nu se poate, domnişoară, nu ştiţi vorba aia: „Morţii cu morţii, viii cu viii”!
-         Atunci dă-l numai pe cel viu.
-         Şi cu mortul ce fac?
-         Joacă table cu el!
-         Nu ştiu să joc table, domnişoară.
-         Şi crezi că mortul ştie??? Lasă-l aici!
-         Nu-i bine, asta se cheamă sechestrare de răposat.
-         Atunci fă ce vrei. Nu mă mai interesează. Eu n-am învăţat la facultate ce se face cu titularii din coşciug. Am plecat!
-         Domnişoară, şi cu banii mei cum rămâne? Să ştiţi că dacă nu mi-i daţi, mâine dimineaţă tot aici sunt, cu mort cu tot, cu alai, cu popă şi cu fanfară dacă e nevoie.
-         N-aveţi decât s-o aduceţi şi pe Madona! Poate reuşiţi să fiţi mai convingător. Bună seara!

„Iartă-mă, Laie, că eşti îngropat de trei zile. Da’ am zis că dacă mă folosesc de păcăleala asta, o să ţină. Acum mai trebuie să plătesc şi chiria pentru coşciug. Mă gândeam că dacă mi-or da ăştia banii, o să am de unde...”



Slobozia, 29 noiembrie 2013

duminică, 1 decembrie 2013

Bucură-te, Ţară - Vasile Militaru

Bucură-te Ţară!...
(gânduri intr'o zi festivă)

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă,
Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!
Şterge-ţi lacrima din gene!... Ce oftezi într'una frântă,
Când atâtea muzici cântă?...

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi,
Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!
La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi,
Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri "mutilaţi"?...

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci,
Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!...
Foametea şi desnădejdea tu n'ai drept să ţi-le spui
Ţară scumpă, nimănui,
Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?...

Cine să-ţi ogoae plânsul?... Să te-audă, cine poate,
Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?...
Cui, o lacrimă să'i pice,
Că 'n bordei n'ai foc pe vatră,
Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice,
Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?...

Cum vrei oare, scumpă Ţară,
Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară,
Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac haz
Şi, când ceri să intre 'n ocnă, scuipă 'n bietul tău obraz?!
Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă,
În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?
Celor cari într'una rod
Multul gliei tale rod, -
Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?...

Dar... mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi,
M'am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.
Azi e sărbătoare sfântă,
Când, - deşi flămândă eşti, -
Nu se plânge, ci se cântă
Întregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăseşti?...

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer,
Să le faci dreptate cer:
Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari,
Pentru ca tu s'ajungi roabă unor ceţe de tâlhari;
N'au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici,
Ca să ţi-se 'nfigă 'n glie gloatele de venetici!...
N'au căzut pentru desfrâul
Hoţilor ce'ţi fură grâul,
Ţară plină de belşug,
Nici, - când lor le crapă burta, - tu să tragi flămândă 'n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,
Şi, - cum cer ai tăi Arhangheli, - judecata s'o'ncepi mâine
Ori destinului tău mare fir de aur ştii să'i torci,
Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!...

(decembrie 1936)