Titluri alternative: Vremea magnoliilor, Cina neterminată
Piesa a obţinut locul I la Concursrul de creaţie a piesei de teatru într-un act "Mihail Sorbul", Botoşani, 2012
http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=8191556936106846684#editor/target=post;postID=4004718339855681529
http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=8191556936106846684#editor/target=post;postID=4004718339855681529
Personaje:
DAVID GRECEANU
CLAUDIU TEODORINI
Acţiunea se petrece în atelierul pictorului Teodorini.
SCENA I
Claudiu Teodorini stă
trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care priveşte lung. Pare
frământat, îşi ia capul în mâini, vorbeşte pentru sine:
CLAUDIU:
Ce mi-o fi venit cu
tabloul ăsta, acum mai bine de douăzeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da
Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de
Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am
terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Ce nu-mi ajunge? Am bani,
glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm
nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda, trădător împuţit! Nu-mi vine să cred
că nici acum 20 de ani, nici astăzi n-am reuşit să găsesc un model care să-mi
pozeze pentru Iuda.
Începe să se plimbe
îngândurat prin atelier. Se aude o bătaie în uşă şi, până s-apuce să răspundă,
uşa se deschide. În cadrul ei apare David Hanganu, pus la patru ace.
DAVID:
Bună ziua! (Zâmbeşte fericit, dă să se apropie, cu mâna
întinsă, de Claudiu).
CLAUDIU (după ce-l studiază fugitiv,
ca şi când ar avea o revelaţie):
Staţi!
Oricine-aţi fi – probabil vreun client cu mulţi bani venit să cumpere un tablou
– orice veţi dori, nu spuneţi nimic înainte de-a spune „Da”!
DAVID:
Pardon! Sper că n-am
nimerit la Starea Civilă!
CLAUDIU:
Domnule, aţi nimerit în
atelierul Pictorului Teodorini, celebrul Teodorini care-a rupt pisica prin
occident şi s-a gândit că ce-ar fi să se întoarcă în ţară să rupă şi-aici ce-o
mai putea rupe… Gura târgului, par
example. Numai că, vedeţi, oricât de împlinit şi de fericit ar considera
alţii că sunt, eu n-am linişte din cauza unui trădător ordinar…
DAVID:
Ei, toţi avem trădătorii
noştri…
CLAUDIU:
Domnule, eu nu vorbesc de
trădători, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însuşi trădătorul.
Tră-dă-to-rul! Pricepi?
DAVID:
Nu. Chiar nu.
CLAUDIU:
Hmm… apropiaţi-vă. (Îl duce în faţa pânzei). Această
pictură vă spune ceva?
DAVID:
Da, desigur.
CLAUDIU:
Şi nu vi se pare că-i
lipseşte ceva? Sau cineva?
DAVID:
Dacă mă uit atent, constat că
lipseşte un personaj. Să fie chiar Iuda? Aha, acum înţeleg. Tră-dă-torul.
CLAUDIU:
Exact! Mai bine zis, a
lipsit. Căci dumneavoastră mi l-aţi adus. De cum aţi intrat pe uşă, am ştiut că
l-am găsit. Asta era! V-am spus să ziceţi „da”, să nu mă refuzaţi. Vă dau ce
doriţi, oricâte tablouri, numai să-mi pozaţi pentru el. S-a făcut?
David nu schiţează nici un
gest. Pare extrem de tulburat.
CLAUDIU:
Domnule,
iertaţi-mă dacă v-am tulburat. Ştiu că nu e pentru nimeni un compliment să i se
propună a poza în Iuda, însă am convingerea că sunteţi om matur, nu vă mai
lăsaţi sensibilizat de fleacuri.
DAVID:
Nu, nu e asta… (Priveşte drept către Claudiu): Claudiu,
ce teatru-i acesta? Chiar nu mă mai recunoşti???
CLAUDIU: Domnule, ne cunoaştem? Iertaţi-mă, trebuie să fie o confuzie.
E-adevărat, întâlnesc multă lume, dar, după cum ştiţi sau măcar presupuneţi,
pictorii au memoria chipurilor foarte bună. E imposibil să ne fi cunoscut
cândva şi să nu-mi amintesc!
DAVID:
Păi tocmai asta mă
îngrijorează. Mai ales că nu ne-am văzut doar o dată, fugitiv. E drept, au mai
trecut anii… (Se apropie iar de tablou): Spune-mi,
cine ţi-a pozat pentru Iisus?
CLAUDIU (un zâmbet îi luminează faţa,
ca de-o amintire dragă):
O, e mult de-atunci, de
altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai uşor de
găsit. Nu că ar fi în general uşor de găsit model pentru Iisus; dar am avut un
coleg, coleg de bancă în liceu, apoi am rămas prieteni, până după revoluţie,
când eu am plecat din ţară. N-am mai păstrat decât o vreme legătura, eu i-am
tot scris dar, dintr-odată, brusc, a încetat să mai dea semne. Doar ce m-am
întors în ţară de câteva zile, dar cu siguranţă îl voi căuta. Ar trebui să fie
preot acum, era student la Teologie. Un sfânt! Revoluţia ne-a prins în anul
trei de facultate, când el mai avea un an. Eu am plecat şi plecat am fost. El
mi-a fost modelul. Priviţi-l! Ce figură angelică. Pictura aceasta am început-o
încă din anul I, eram plin de zel şi de gărgăuni. Şi totuşi, a continuat până
azi să mă obsedeze, chiar dacă între timp mi-am schimbat stilul ca de altfel şi
„subiectele”, arată zâmbind către un nud
de femeie. Apoi, revenind: La
tabloul acesta m-am întors aşa cum te întorci cu gândul la prima dragoste din
tinereţe, sau mai degrabă ca la marea dragoste neîmplinită, aceea care-ar fi
putut să fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, aşa cum te
întorci din marile metropole la ţară, unde abia aştepţi să iei o gură de aer,
nu doar în plămâni, ci şi în suflet. Înţelegeţi? Nu pot renunţa la el. Şi,
se-nţelege, nici n-am să-l vând. Mi-e drag precum amintirea copilăriei.
DAVID:
Încetează! Încetează,
Claudiu! Tu chiar nu mă recunoşti? Îţi mai aduci aminte cum se numea colegul
din tinereţe?
CLAUDIU:
Ce-ntrebare! Bineînţeles
că-mi aduc aminte. Îmi amintesc şi că avea o aluniţă după urechea dreaptă. Îl
chema David. David Hanganu. Ce nume, David, parcă predestinat…
DAVID:
Predestinat pe naiba!
Încetează sporovăiala! Ori eşti un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult!
Na, aluniţă! (trage un pic de urechea
dreaptă şi-i arată semnul). Eu!!! Eu sunt David Hanganu!
CLAUDIU (Vizibil şocat, ia o oglindă,
i-o dă lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou):
Acum că mi-ai spus, îmi
dau seama, după voce, că eşti tu. Dar uită-te şi tu în oglindă şi-ai
să-nţelegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l ştiu?
DAVID: Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lungă.
Cei doi se aşază pe fotolii,
faţă în faţă. Claudiu face schiţe cu creionul.
CLAUDIU:
Povesteşte-mi! Sunt atât de multe de vorbit… N-am mai aflat mai nimic de
voi. O vreme, am fost convins că n-am nevoie de nimeni. Mă simţeam bine cu mine
însumi, cu gloria mea, cu banii mei, cu femeile mele…
DAVID:
Au fost multe?
CLAUDIU:
Cine, femeile? Da, multe şi ieftine.
Incredibil de multe amatoare de a se învârti în jurul unuia în plin succes. Din
păcate… n-am găsit încă Femeia… Nici tu n-ai uitat-o?
DAVID:
Pe cine?
CLAUDIU:
Nu face pe idiotul cu mine!
Ştii bine că mă refer la Zorina Savin, Ina – cum îi spuneai. Când eu am plecat,
tu încă-i făceai curte asiduă. A fost singurul motiv pentru care mi-a părut rău
că îţi sunt prieten.
DAVID:
Hm… atâta doar că ea n-avea ochi cu adevărat
pentru nici unul dintre noi.
CLAUDIU:
Ce vrei să spui? Ieşeaţi împreună,
mergeaţi la filme, la plimbare…
DAVID:
Asta-i altceva. Ina m-a considerat
întotdeauna un bun prieten. Şi toată lumea credea chiar că suntem un cuplu.
N-am fost niciodată un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. Ea era
îndrăgostită de Relu Popian, îl ştii, coleg cu mine. Doar că el…
CLAUDIU: Ce-i cu el?
DAVID:
Poveste lungă. La scurtă vreme după
revoluţie, m-am despărţit de Ina. Din motive pe care nu le voi spune acum. Nici
ei nu i-am spus motivul real. Într-un anume fel o trădasem, omiţând să-i spun
adevărul într-un aspect important al vieţii mele. Într-un moment de luciditate
a conştiinţei, mi-am dat seama că nu merita să se irosească lângă mine. Cu atât
mai mult cu cât iubea pe altcineva. Am lăsat-o să creadă că nu mă mai interesa.
Cred că nici n-a suferit prea tare. Eu în schimb… De altfel, tot atunci am şi
părăsit Teologia. Tot din motive de
conştiinţă.
CLAUDIU (nedumerit):
Ce tot spui acolo? Ce putea să aibă
pe conştiinţă unul ca tine?
DAVID:
Nu mă întrerupe! De altfel, nu uita
că cel cu care vorbeşti acum nu e cel de acolo (arătând spre tablou). Şi că tu singur ai observat imensa diferenţă.
Ceva trebuie să se fi petrecut, nu-i aşa? Dar să rămânem la povestea cu Ina. Am
aflat-o ulterior, chiar de la ea, după ce mai trecuseră nişte ani, când ne-am
întâlnit întâmplător. După despărţirea de mine, a început să spere că, în
sfârşit, va fi observată de Relu. Trebuie să-ţi aminteşti că el era un timid şi
nici nu părea că l-ar interesa prea mult fetele.
CLAUDIU:
Da, genul care aştepta să-l tragă
vreuna de mânecă.
DAVID:
Exact. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că aceea n-a fost Ina. Ea era mult
prea sensibilă, gingaşă şi feminină, cu o doză destul de mare de demnitate. L-a
tot aşteptat pe el, pămpălăul! În plus a făcut greşeala să i se destăinuie
colegei ei de cameră, apoi să i-l prezinte, la insistenţele acesteia. Care n-a
stat mult pe gânduri şi harşt!
CLAUDIU:
Stai, stai! Colega ei de cameră nu
era Vera? Vera Hada, de ale cărei farmece se bucuraseră toţi, cu excepţia numai
a celor care nu s-au arătat interesaţi.
DAVID: Chiar ea.
CLAUDIU:
Nu pot să cred!
DAVID:
Ce nu poţi crede? Că o astfel de
iederă se foloseşte de orice mijloc, fie oricât de murdar, ca să-şi atingă
scopurile? Sau că unul ca Relu era atât de uşor de îmbrobodit?
CLAUDIU:
Ce
performeri mai suntem noi, oamenii, când vine vorba de ratare! Ştii că o
convinsesem o dată să-mi pozeze? Am convins-o să mă lase să-i fac portretul în timpul
unui seminar de retorică de la Facultatea de drept. Portretul acela l-am purtat
cu mine, îl pusesem la loc de cinste în apartamentul de pe Champs Elysee, motiv
de gelozie pentru cele care mă vizitau. Sigur că atrăgea privirile, Zorina avea
un soi de gingăşie pe care n-o prea întâlneşti la cele de vârsta ei, de regulă
o aflii la copii. Prin asta cred că atrăgea cel mai mult atenţia. Iar eu, ca
unul cu adevărat îndrăgostit, am ştiut să umblu până în cele mai adânci
straturi ale sufletului ei, în timp ce-o desenam, astfel că portretul era chiar
reuşit, prinsesem esenţa fiinţei ei în câteva tuşe. Celor care mă întrebau pe
cine reprezintă, le răspundeam după cum aveam chef. Odată, când am spus uneia
că aceea este visul meu neîmplinit, femeia dorită la care n-am ajuns niciodată,
mi-a făcut o adevărată criză. După ce s-a calmat şi i-am cerut să-mi explice,
iată ce mi-a spus: „Voi nu înţelegeţi. Noi, femeile, avem un instinct care ne
ajută să simţim diferenţa dintre noi, cele care vă cădem la picioare, sau hai
s-o spunem p-a dreaptă, la pat, şi cele la care vă gândiţi ca la idealul
neatins. Femeia de lângă tine, oricâte calităţi ar avea, oricât te-ar iubi, nu
poate concura niciodată cu aceea pe care o porţi în gând şi în suflet, tocmai
pentru că n-ai atins-o niciodată.” Ce
spui?
DAVID:
Nu
spun nimic. M-am dezobişnuit de astfel de rafinamente. Azi trăiesc într-o cu
totul altfel de lume. Esenţa lucrurilor care mă înconjoară se reduce la bani şi
la putere. Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie
care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare
să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet.
CLAUDIU:
Ce spui, David? Oamenii nu se
schimbă. Sau, mă rog, nu se schimbă esenţial.
DAVID:
Crezi?
CLAUDIU:
Cu siguranţă!
DAVID:
Atunci cum se face că, în timp ce,
acum 20 de ani, mi-ai cerut să-ţi servesc drept model pentru Iisus, azi, când
ţi-am deschis uşa atelierului, l-ai văzut pe Iuda în persoană?
CLAUDIU (nesigur):
David, poate m-am înşelat.
Trăsăturile oamenilor se mai aspresc cu trecerea timpului…
DAVID (aproape strigând) :
Ştii bine că nu te-ai înşelat!
Tocmai asta e, că nu te-ai înşelat.
Tace, cu capul în mâini. Claudiu desenează în
continuare, preocupat de schiţe.
CLAUDIU:
Despre ce ar putea fi vorba, atunci?
DAVID:
Despre faptul că ai avut dreptate.
Că ai văzut în mine exact ceea ce trebuia să vezi: tră-dă-to-rul!
CAUDIU:
Nu cred!
DAVID:
E dreptul tău să nu crezi. Dar e,
totodată, dreptul tău să afli că inclusiv pe tine te-am trădat.
CLAUDIU:
Nu cred! Chiar nu. Nu văd cum ai fi putut tu să mă trădezi. Am fost colegi
de bancă în liceu, cei mai buni prieteni. Apoi, la facultate, fiecare eram pe
drumul său, dar când ne întâlneam ne înţelegeam atât de bine. Apoi eu am
plecat, în ’90, la scurtă vreme după Revoluţie, am plecat, în sfârşit, la
părinţii mei, acolo unde se stabiliseră, în Franţa.
DAVID:
Stop! Ai zis de părinţii tăi.
Plecaseră, mai bine zis fugiseră, încă din 88, profitând de condiţia lor de
artişti, în Franţa, unde au rămas ca urmare a unei delegaţii a artiştilor
plastici. Apoi s-au străduit din răsputeri să te aducă acolo şi pe tine, rămas
cu o soră de-a mamei…
CLAUDIU:
Cunosc lucrurile astea. De ce mi le
repeţi?
DAVID:
Pentru că, legat de ele, există şi
ceva ce nu cunoşti. Claudiu, de ce nu ţi-a reuşit fuga regizată în ’89, atât de
minuţios pusă la cale? Ştii că trebuia s-o însoţeşti peste hotare pe mătuşa ta,
care avea un handicap, la o comunicare ştiinţifică a medicilor pediatri? Ca persoană
cu handicap, minor, dar tot handicap, avea dreptul la însoţitor. Îţi pregătise
ţie toate actele. Te-au întors de la aeroport.
CLAUDIU:
Da, ce ghinion! Noroc că peste
câteva luni a venit revoluţia şi s-au deschis graniţele, altfel cred c-o luam
razna.
DAVID:
Ghinion! Asta crezi tu că a fost?
Ghi-ni-on?
CLAUDIU:
Păi, cum altfel… Să ai toate
aprobările date, paşaport făcut, viză, tot… şi să fii întors de la aeroport
fără nicio explicaţie. Nici azi n-am înţeles. De unde putuseră ăia să bănuiască
faptul că eu voiam să rămân acolo? Şi, dacă tot bănuiseră, de ce n-o făcuseră
mai din timp?
DAVID:
Probabil cineva te-a trădat. Cineva
care le spusese pe ultima sută.
CLAUDIU:
Da, probabil.
DAVID:
Cine să fi fost?
CLAUDIU (cu o ridicare din umeri):
Habar n-am. Şi, ca să fiu sincer, acum
nici că mai contează. Până la urmă, lucrurile au mers cum nu se poate mai bine.
Rezultatul e cel care e. Nu-mi bat capul cu nimicuri fără însemnătate.
DAVID:
Hm… fără însemnătate. Cine ar fi
putut să ştie de plecarea ta, în afară de mătuşa ta şi, bineînţeles, părinţii
tăi?
CLAUDIU: Păi nu prea mai ştia nimeni.
DAVID: Nu mai ştia nimeni. Cu excepţia mea,
nu-i aşa?
CLAUDIU:
Exact. Dar tu nu intrai în discuţie.
DAVID:
Şi de ce, mă rog? Cu o seară înainte de plecarea voastră, ai venit aproape
plângând la mine, să-ţi iei la revedere. Am ieşit, să vorbim, în Grădina
Botanică. N-ai rezistat să nu-mi spui. Ne-am jurat amintire veşnică, şi câte şi
mai câte. Eu plângeam, dar tu nu ştiai de ce. Atunci, rătăcind cu tine printre
magnolii, am fost cel mai singur om de pe Pământ. N-ai înţeles, Claudiu, nici
acum n-ai înţeles. Tu ai văzut în mine tot timpul pe iubitorul de Dumnezeu şi
de aproapele, pe cel având idealuri înalte. Asta şi eram. Dar m-au îndepărtat
pervertiţii ăia de ele, m-au făcut să mă lepăd de Dumnezeu, de prieteni, de
tine, de Ina, de toţi. Rămânând singur într-un ocean de trădare. Şi de
neiubire.
CLAUDIU (nesigur): Cine… cine erau pervertiţii?
DAVID:
Securiştii, Claudiu! Securiştii!
Aceia care erau peste tot, caracatiţa care-şi întinsese tentaculele până şi la
noi, la Teologie. Ei m-au contactat, m-au şantajat, m-au cooptat. Aşa că acum
ai înţeles, sper, cine te-a turnat cu o seară înainte să pleci.
CLAUDIU:
Nu pot… să cred. Însă pare logic.
Într-adevăr, numai tu ştiai. Am crezut atunci c-o fi scăpat mătuşa mea din
greşeală cuiva, ştii cum mai fac uneori femeile… De ce? De ce, David?
DAVID:
Pentru că altfel nu s-a putut.
Pentru că trebuia să le furnizez ălora informaţii. Mi-a fost frică, atât de
frică, Claudiu! Ştiu că sună fals şi absolut deplasat, şi totuşi, te rog să mă
ierţi.
CLAUDIU:
Nu, nu! N-ai înţeles. Eu n-am
întrebat de ce m-ai trădat. Ţi-am spus că acesta e un capitol încheiat, că nu
mi-am bătut prea tare capul niciodată. Ziceam doar… De ce ţi-ai chinuit astfel
sufletul, întreaga fiinţă. Tu n-ai fost niciodată un trădător nativ. Sunt unii
care aşa se nasc, îi vezi că le face plăcere, se hrănesc din asta. Dar nu tu!
Tu erai altfel. Erai cel mai bun om de pe Pământ. Cum ai putut, Davide,
cuuuuum?
DAVID:
Claudiu, nici un rău nu-i greu de
făcut, nicio infamie nu-i e peste mână omului, oricine ar fi el, oricât de bun,
câtă vreme se îndepărtează de Dumnezeu. Aşa cum nimic nu-i e omului imposibil
câtă vreme Îl are pe El. Tu cunoşti
credinţa mea. De ea nu m-am lepădat niciodată. Dar nici n-am
respectat-o. I-am refuzat prima dată. Prima dată m-au luat cu binişorul. Mă
studiaseră bine şi pricepuseră că discursul cu mine nu putea fi comun cu al
tuturor „recruţilor”. Au început pornind de la credinţă. Că Iisus ne-a îndemnat
să ne ascultăm stăpânii, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Studiaseră, va să
zică. Ce-i drept, aşa, mai pe deasupra. M-am temut să-i refuz categoric. Dar am
luat-o pe ocolite. Le-am spus că nu sunt în stare de aşa ceva, că nu ştiu să mă
prefac, că m-aş da lesne de gol. Că nu sunt foarte comunicativ în general. Că nici
n-aş şti cum să fac asta. Mi-au spus să nu-mi fac griji, că astea sunt lucruri
care se învaţă, că mă vor învăţa ei, că
las că ştiu ei că eu am învăţat şi lucruri mult mai grele, etc. Şi mi-au dat un
termen de gândire de 3 zile. M-am temut, Claudiu. M-am temut foarte tare. Şi
n-am îndrăznit să mă consult cu nimeni. Dar eram hotărât să îi refuz până la
capăt. Indiferent cât mi-ar fi fost de teamă, indiferent de argumentele lor, eram
decis să nu cedez. Habar n-aveam de ce sunt ei în stare! Şi că nu erau atât de
naivi pe cât păreau. Că doar erau profesionişti. Era normal să-şi închipuie că
nu voi zice „da” din prima. Şi sigur că aveau pregătită varianta de
constrângere. Şi, pentru că, deşi presupun că scârmaseră o grămadă să-mi
găsească ceva, nu au găsit, m-au ameninţat că-i vor face rău Inei. Au înţeles
repede că pentru mine mi-aş fi asumat orice risc şi că nici un pericol şi nicio
pierdere nu mi se păreau mai inacceptabile decât acela de a-mi pierde stima de
sine şi mai ales sufletul. Mai ales… Dar şi-au dat seama totodată că pentru
altul nu mi-aş fi putut asuma riscul acesta. Nu, cu nici un chip, n-aş fi putut
să nenorocesc un om, mai ales unul la care ţineam, gândindu-mă numai la mine.
Astfel că, ei fiind edificaţi, au găsit lesne calea de a mă avea,
ameninţându-mă cu Ina. Am cedat, aşadar. Amăgindu-mă că, până la urmă, poate
n-o să fac compromisuri atât de mari.
CLAUDIU:
Aşadar, pe de o parte, te-ai
străduit din răsputeri s-o protejezi, pe de altă parte i-ai adus suferinţa
despărţindu-te de ea. Nu mai înţeleg.
DAVID:
Ţi-am mai spus. Ce ai fi vrut să
fac, Claudiu? Eu nu mă mai regăseam. Nu mai ştiam cine sunt, ce caut prin lume.
Mi-a fost mai lesne să renunţ, să fug de tot, de toţi şi de toate. De-aceea nu
ţi-am mai scris nici ţie. Prietenia noastră începuse să sune fals. Chiar dacă
tu nu sesisazeşi, pentru mine începuse să sune fals încă din seara cu magnolii,
din Grădina Botanică. Pe Ina nu mai puteam s-o privesc în ochi.
CLAUDIU:
De ce nu i-ai spus? Ţi-ar fi fost şi
ţie mai uşor chinul. Ar fi înţeles, poate…
DAVID:
Ce absurditate spui! Ştii bine, sau
poate nu ştii, că nu puteai vorbi cu nimeni despre astfel de lucruri. În plus,
îmi pierdusem încrederea.
CLAUDIU:
E-atât de trist ce-mi spui! Ce-ai
făcut după… după ce-ai plecat de la Teologie? Dar mai întâi, de ce ai plecat?
DAVID:
Pentru că încă mai aveam conştiinţă.
Pentru că nu puteam servi la doi domni. Am şocat pe toată lumea, bineînţeles.
Dar n-am dat nicio explicaţie nimănui. Ce-am făcut? Am învăţat şi am dat
admitere anul următor la ASE. Profesia mea de bază este aceea de economist.
CLAUDIU:
Oh, Davide! Te-ai vândut în primul
rând pe tine. Asta doare cel mai rău. Dorul de preoţie nu te-a încercat
niciodată? Erai atât de plin de zel. Ce s-a întâmplat cu vocaţia ta pe care o
simţiseşi în tine încă din copilărie?
DAVID:
Am îngropat-o. Adânc în memorie,
departe-n suflet. Ca şi cum n-ar fi existat.
CLAUDIU:
Ca şi cum!
DAVID:
Am uitat de ea.
CLAUDIU:
Minţi! Nu-i nevoie să-mi spui mie,
eu suport orice. Dar măcar pe tine nu te minţi! Spune mai departe!
DAVID:
Mai departe nu-i nimic intersant.
Sau care să-mi facă cinste. Am mers din rău în mai rău. Evident, nu financiar.
Curba exponenţială a creşterii mele financiare e invers proporţională cu cea a
căderii mele ca om. Am intrat în afaceri la scurtă vreme după terminarea
facultăţii. Am şantajat, am mituit, am înşelat, dar ce n-am făcut! Acesta sunt
acum, eu, cel din faţa ta. Acesta, nu cel pe care l-ai cunoscut înainte de
magnolii. Aşadar, nu-ţi face procese că m-ai ales pentru model de Iuda. Acum ai
două variante: să îmi dai un şut în fund, să mă zvârli pe uşa aia, sau să mă
zvârli pe uşă cu-n şut în fund, după ce mă pictezi. A doua variantă pare mai
avantajoasă. Hai, spune repede, pe care dintre variante o alegi? Rămân sau nu
să-ţi pozez?
CLAUDIU:
Şi dac-am s-o aleg pe a treia?
DAVID:
Şi nu-ţi este teamă c-ai să regreţi?
CLAUDIU (râde):
Ce glumă bună! Eu nu mai am, băiete,
ce regreta! Mi-am trăit toate regretele din viaţa aceasta. E vremea
magnoliilor. Ia te uită ce splendoare! (îi
arată spre geam). Cine-ar putea să trădeze secretul unui boboc de magnolie.
Nimeni!
DAVID:
Te rog, fără magnolii!
CLAUDIU:
Cu sau fără, n-are importanţă.
Poate-a sosit vremea să te vindeci. Zău, Davide, nu crezi că-i timpul să te
poţi ierta? Încercam să-ţi spun că lucrurile cu adevărat importante sunt
altele. Cele cu adevărat importante nu se trădează de către nimeni şi de către
nimic. Ştiu, tu ai trăit o tragedie. Dar încă n-ai murit. Gândeşte-te cum ai
putea recupera, cum şi ce anume ai mai putea schimba, câtă vreme… încă mai e
vreme. Eu acum trăiesc clipa. Şi clipa aceasta, a mea cu tine, nu mi-o poate
lua nimeni.
DAVID: Clipa ta
cu Iuda. Aţi devenit de-a dreptul intimi.
CLAUDIU:
Termină! Povestea cu Iuda e una
încheiată. Pesemne aşa o fi dat, pictura aceea să rămână neterminată. De
altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne aşa. Se va numi
„Cina neterminată”. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl voi oferi la
muzeu. Voi reuşi, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din mine. Acum
ştiu, acum ştiu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia
ca pe o poveste. Dintre toate poveştile, aceasta mi se păruse cea mai tristă.
Aceasta cu Iuda şi plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul
poveştilor. Al acelora care se sfârşeau rău. „Povestea” cu Iuda îmi doream cel
mai tare s-o schimb şi nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot, o vedeam reprezentată
pe pereţii Bisericilor, deasupra uşilor împărăteşti; părea că nimeni nu poate,
că nimeni n-are voie s-o schimbe. Aşa cred c-am căpătat obsesia aceasta. Mi-am
imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Şi în mod inconştient,
tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Aşadar, n-a fost adevărat
că, timp de mai bine de 20 de ani, eu n-am găsit model pentru Iuda, ar fi şi
absurd. Ci nu am vrut să-l găsesc.
Dar mă minţeam, aşa cum şi tu te minţi acum c-ai fi altul decât cel care eşti.
O vreme, tăcere. Claudiu se ridică şi pune muzică.
CLAUDIU:
Ştii, să uităm că viaţa şi-a
rostogolit tăvălugul peste noi! Vreau să ne-amintim de tinereţe, să vorbim de
vremea de dinainte de magnolii! Hai, Davide, viaţa-i frumoasă!
DAVID:
Viaţa-i frumoasă printre pânze,
modele şi culori. Dar nu aceasta e viaţa, Claudiu.
CLAUDIU:
Şi crezi că arta o fi vreo Cruce
uşor de purtat? Habar n-ai ce spui! Uită-te numai cât m-a necăjit pictura
aceasta a Cinei. Artistul, Davide, are arderile accelerate. Pentru că trăieşte
în două lumi care prea rar se intersectează. Una este lumea aceasta a „adevărurilor
incontestabile” (vacs!), alta e lumea de dincolo de simţire, o lume imaginară
pe care artistul încearcă să şi-o aducă în prim plan, încearcă şi e fericit
dacă şi reuşeşte s-o reprezinte şi altora. Trebuie mare grijă, trebuie dozată
bine dedublarea, ca să nu dai – Doamne fereşte! – în vreo boală psihică. Un
prieten dramaturg mi-a mărturisit un lucru cutremurător. Zice: „Ştii cât consum
au actorii pe scenă când interpretează vreun rol. Mulţi dintre ei se identifică
atât de bine cu personajul, încât încep să iasă din ei înşişi, sau chiar să le
împrumute bolile ori cutumele de care suferă. Cu atât mai mult, imaginează-ţi
cam cum trebuie să ardă un autor de piese de teatru. Actorul e „ivadat” de un
singur personaj. Pe când dramaturgul e în toate, pe rând, trăieşte cu fiecare,
suferă, se bucură. Acolo să vezi dedublare!”
Spune-mi, cum
ţi-ai dat seama că Zorina îl plăcea pe Relu?
DAVID:
Hm, într-un anume fel, cred că am
ştiut tot timpul. Dar confirmarea – dacă pot s-o numesc aşa – am avut-o în
timpul unui concert. Un soi de trăire… extrasenzorială, sau nu ştiu cum s-o
numesc. La scurtă vreme după revoluţie, la Ateneul Român a avut loc un
spectacol în cinstea lui Eminescu. Ne-am dus toţi trei: Ina, Relu şi eu. Interpretarea
celor trei artişti a fost magnifică, sala vibra, era o stare de nedescris.
Personal, simţeam că mă aflam într-o stare exacerbată a sensibilităţii, oricum
puternic zdruncinată de evenimentele petrecute cu mine anterior. Astfel că mi
s-a întâmplat să percep emoţii dincolo de mine. Nu mă întreba cum. N-am o
explicaţie. Dar am simţit – şi nu mă poate nimeni convinge nici acum că nu e
aşa – că Relu Popian şi Zorina Savin au fost atunci ca un singur suflet. Că
vibraţia lor era de-o intensitate fără margini şi că eu nu făceam parte din ea.
Nu s-au făcut gesturi, nu s-au spus cuvinte. Dar eu am simţit aproape material
atracţia lor sufletească dincolo de emoţia muzicii şi a poeziei. Atunci mi-am
zis că e momentul, oricum îmi intrase de ceva vreme în cap să mă despart de Ina
ca, de altfel, şi să plec de la facultate. Când am ieşit de la concert, Ina m-a
luat de mână şi m-a întrebat: „Ţi-a plăcut?” Asta n-a făcut decât să-mi
confirme o dată-n plus că nu greşisem. Ţi-a
plăcut? Înţelegi? Dacă într-adevăr m-ar fi simţit, dacă ar fi plutit în
euforia aceea cu mine, n-ar fi avut rost întrebarea. Pe Relu nu-l întrebase. De
ce? Pentru că ştia. Pe el îl simţise. Numai la mine avusese dubii.
Aşadar, i-am luat mâna din mâna mea, i-am plasat-o în mâna lui Relu şi le-am
spus bună seara. Am fugit ca nebunul pe străzi, lăsându-i şocaţi. Sigur, ei
habar n-aveau că eu eram disperat în încercarea de-a fugi mai mult de mine.
Sau, mai bine zis, de a fugi către mine,
către mine cel dinainte de magnolii. Către acel David pe care până şi eu l-am
iubit.
CLAUDIU:
N-a încercat, ulterior, să ceară o
explicaţie?
DAVID:
De ce explicaţie ar fi fost nevoie?
Totul fusese spus. Ori, mai bine zis, înţeles… dincolo de înţeles.
CLAUDIU:
Bun, dar atunci înţeleg că şi Relu o
plăcea mult. De ce n-au rămas împreună?
DAVID:
Ţi-am explicat: Vera Hada.
CLAUDIU:
Vera Hada! Cine şi-ar fi imaginat că
una ca Zorina ar putea fi dată la o parte de o… mă abţin, dar înţelegi ce spun,
de una ca Vera Hada?
DAVID:
Cine şi-ar fi imaginat? Cine
cunoaşte puterea acestor iedere de a se agăţa de tot ce le iese în cale, de a
profita pe loc de orice situaţie ivită, numai să nu piardă în bătălia cu viaţa.
Apoi, a fost suficient că şi-a imaginat ea. Puterea omului stă în ceea ce-şi
închipuie că e în stare să facă.
CLAUDIU:
Prostii! Puterea omului stă în
puterea pe care i-o dă sau i-o îngăduie Dumnezeu.
DAVID:
Asta e deja altă discuţie…
CLAUDIU:
Nu, nu. Nu e deloc altă discuţie. Va
veni o vreme, David, când te vei răfui numai tu cu tine. Şi va trebui să recunoşti
că ţi-ai aruncat mărgăritarele la porci.
DAVID:
Acestea fiind zise, ne aflăm într-o
situaţie fără întoarcere. Recuperează de mai poţi mărgăritarele din troaca
porcilor!
CLAUDIU:
Încearcă, te rog, să fii măcar azi prietenul meu David! Acela pe care până
şi tu l-ai iubit. Acela dinainte de magnolii. Ascultă, prietene, ţie nu-ţi este
dor de tine?
DAVID:
Nu. Mă simt bine aşa cum sunt. De
dragul tău, însă, vom vorbi despre tinereţea noastră irosită. Mă rog, a mea. Tu
s-ar părea că n-ai trăit chiar degeaba. Despre ce vrei să vorbim? Personal, aş
prefera să te ascult, să îmi povesteşti aventura ta artistică şi personală prin
cele lumi. Nu înţeleg un lucru, dacă tot îţi era bine acolo, având faimă, bani,
fiind un pictor cunoscut (aici nu prea te ştie lumea), de ce te-ai întors?
CLAUDIU:
Din aceleaşi motive pentru care se
întorc toţi oamenii. Unii la ţara lor, alţii (subliniind, cu subînţeles) la ei înşişi, alţii la Dumnezeu. Nimeni
nu poate sta departe. Sau poate, dar ce mai preţ plătim! Eu, de altfel, nici
măcar nu simt c-am fost plecat. Am fost doar dus, cu trupul acesta, am mâncat,
am creat, am vorbit, am interacţionat. Dar, în realitate, n-am fost niciodată
plecat de aici. Eu m-am comportat ca şi cum aş fi jucat un rol. Şi l-am jucat
bine, ce-i drept. Dar tot un rol a fost. Uită-te şi la tine! De când ai venit,
încerci să mă convingi că eşti altul decât cel pe care l-am cunoscut, decât cel
de dinainte de magnolii. Eşti pe naiba! Căinţa, aceasta-l întoarce pe om la
Dumnezeu şi la el însuşi. Ştii mai bine decât mine aceasta.
DAVID:
Ţi se pare cumva că mă căiesc? Ţi se
pare! N-am făcut altceva decât să prezint cu sânge rece şi sinceritate,
evident, felul cum au stat faptele. Unde ai depistat oare urmă de căinţă?
CLAUDIU:
Şi totuşi m-ai rugat să te iert.
DAVID:
A fost un fel de-a zice. Sau mă rog,
o slăbiciune. Pentru tine am avut tot timpul o slăbiciune, ai fost doar cel mai
bun prieten al meu…
CLAUDIU:
Am fost! Am sesizat timpul trecut.
Spune-mi, Davide, acum care este cel mai bun prieten al tău?
DAVID (cumva descumpănit):
A… am o mulţime de prieteni. Unul
mai bun decât altul. Nu ştiu pe care-l prefer.
CLAUDIU:
Ha, ha! Aplaudaţi, vă rog! Şi-acum
cortina. Tu te auzi vorbind?
DAVID:
Ce vrei să spui? Cunosc o mulţime de
lume care m-ar servi oricând şi la orice oră, indiferent ce le-aş cere.
CLAUDIU:
Eu nu vorbeam de lume! Eu vorbeam de
prieteni. Şi de prietenie. Această… lume în
care trăieşti a deformat până şi noţiunile. Unul dintre sensurile cel mai
nedrept schimbate este acela de prieten. Mi-ar plăcea să-ţi dovedesc eu ţie. Să
vezi cam ce ar face lumea aceea pe care te bazezi, în momentul când n-ai mai fi
omul influent, omul cu bani, cu relaţii, etc. Nu zic sută la sută, da-n orice
caz, nouă din zece nu te-ar mai cunoaşte. Iar celălalt unu, te-ar cunoaşte doar
dintr-un sentiment de teamă la gândul că lucrurile s-ar putea întoarce, dintr-o
prudenţă exagerată, că nu se ştie niciodată, nu-i aşa? Pe aceştia îi numeşti tu
prieteni? Ştii bine că nu-i aşa, nu te mai amăgi! Aşadar, n-ai prieteni.
DAVID (ridică din umeri, tace)
CLAUDIU:
Să-ţi spun un secret: nici eu. Însă,
dac-ar fi să „joc”, aşa cum faci tu, aş zice, desigur, că am mulţi, foarte
mulţi prieteni. Şi în jurul unui artist renumit se învârt sumedenie de inşi mai
mult sau mai puţin interesaţi, mai ales dacă acesta e vârât prin tot felul de
comisii şi comitete de ale căror decizii depinde soarta unora dintre ei. Dar
nu-mi fac nicio iluzie. Iluziile ne sunt cele mai grele pietre de poticnire. Ştiu
bine că, în momentul în care n-aş mai fi Claudiu Teodorini, ci un Claudiu
oarecare, s-ar face gol în jurul meu. Ştii, uneori chiar mi-ar plăcea să
experimentez. Numai că, vezi, n-am curajul să merg cu experimentul până la
capăt. Mi-ar plăcea să mă văd sărăcind peste noapte şi pierzând orice urmă de
prestigiu, pentru a vedea câţi mai rămân alături de mine. Idealistului din mine
îi place să creadă că n-ar fugi chiar toţi. Că doar nu toţi sunt iude.
DAVID:
Să nu uităm, Claudiu, că n-a existat
numai Iuda. Au fost şi-un Petru, şi-un Toma…
CLAUDIU:
Da, da, că bine zici! Că tot ai
amintit de Petru: câtă tristeţe, câtă durere stă-n lepădarea lui! Ce tragic
personaj! Cu atât mai tragic cu cât a iubit atât de mult. Se spune că plângea
la fiecare cântat al cocoşilor.
DAVID:
Mă
laud nemernic că Te iubesc,
dar n-aş fi în stare să urc pe Cruce în
locul Tău
-
eu Crucea o port la gât
mi se pare mult mai rezonabil -
nici să-Ţi privesc răstignirea în ochi
la primul cui aş leşina
s-au m-aş lepăda ca Petru
nu de trei ci de zece ori
apoi aş plânge la fiecare cântat al
cocoşilor
CLAUDIU:
Ce-i asta?
DAVID:
O poezie. N-am mai apucat să ţi-o
arăt. Plecaseşi. Iar eu mă lepădasem de tine.
CLAUDIU:
Bine, dar tu nu ţi-ai pierdut credinţa
niciodată.
DAVID:
Asta e altceva. Până la urmă,
credinţă au şi necredincioşii. Şi cei care se declară atei, tot îl strigă pe
Dumnezeu la necaz.
CLAUDIU:
Chiar aşa! Am văzut că e o modă acum
în România, din ce-am mai prins şi eu de pe la televizor, în rarele ocazii când
mă uit. Sunt pline bisericile de oameni politici. Cruci mari, pe măsura
păcatelor…
DAVID:
Da, se obişnuieşte, mai ales în
campanii electorale.
CLAUDIU:
Nu le e jenă acestor oameni
să-ncerce să păcălească până şi pe Dumnezeu?
DAVID:
Vezi-ţi de treabă, că nu pe Dumnezeu
speră ei să-l păcălească, nu sunt chiar atât de idioţi, ci pe fraierii care pun
ştampila. Chiar ţine, ştii? Iluzii. Vinde-i omului iluzii. Pe tine nu te costă
bani, pe el îl costă doar suflet. Cui îi pasă?
CLAUDIU:
Vorbeşti teoretic, din auzite, aşa
ca mine, sau… ?
DAVID:
Sau. Ţi-am spus că mi-am băgat nasul
şi-n politică. La alegerile trecute, chiar am fost directorul de campanie al
unui personaj important. A fost de-a dreptul interesant. E uluitor câte poţi face
cu puterea. Şi cu banii, desigur. Am fost pe punctul de a obţine un post de
ministru. Dar bătălia e mare, sunt mulţi la rând. Acum mi-am schimbat
orientarea, va trebui să mai aştept. Poate prind măcar un post de secretar de
stat. Mi-a fost promis.
CLAUDIU:
Ţi-ai… schimbat orientarea? Nu-nţeleg.
Aşa, ca şi cum ţi-ai schimba sexul?
DAVID:
Nu, operaţia de schimbare de sex o
faci o dată. Nu prea poţi să te tot plimbi între sexe. Pe când între partide…
CLAUDIU (descumpănit):
Nu te recunosc, David.
DAVID:
Bine-ai venit pe Pământ!
CLAUDIU:
De ce ţi-ai schimbat-o? Orientarea
politică…
DAVID:
Pentru că rămăsesem pe dinafară.
Deşteptul căruia i-am obţinut peste 60% din voturi în colegiul său electoral a
refuzat postul de ministru al economiei -
ce să se lege la cap? -
preferând să îşi facă somnul de frumuseţe în Senat.
CLAUDIU:
Tot nu înţeleg. Dacă el accepta, ce
se schimba pentru tine?
DAVID:
Parcă eu eram cel naiv. Lasă, nu
contează! N-am să-ţi ţin acum o lecţie de foloase de pe urma serviciilor politice.
Ce mă deranjează mai tare e că am băgat şi bani în campania ăluia. M-am ales cu
o strângere de mână şi un şut undeva.
CLAUDIU:
Acesta e unul dintre prietenii de
care-mi vorbeai?
DAVID:
Fost. Da.
CLAUDIU (dă din cap cu un anume înţeles).
DAVID:
Credeai că sunt Albă-ca-Zăpada?
CLAUDIU:
Nu, dar…
DAVID:
Ţi-am spus, doar, ţi-am spus! Şi
încă nu ştii nimic. Dacă ţi le-aş spune pe toate, te-ai îngrozi. Ah, de fapt,
cred că am chef să te mai înveninez, că prea trăieşti printre pânze şi culori,
dându-mi lecţii de cât de frumoasă e viaţa. Jos din cer, prietene! Coboară aici
pe pământ, în mizeria noastră cea de toate zilele! Nu-ţi voi mai vorbi de
politică, sunt lucruri care nu pot fi spuse oricui. Îţi voi spune în schimb o
poveste de telenovelă, una cu multe lacrimi.Ţi-am spus că o revăzusem pe Zorina
după mai mulţi ani. Acum vreo trei. Ea singură, eu proaspăt divorţat de a doua
nevastă. Apariţia Inei pe traiectoria mea a fost ca o rază de lună peste o
mocirlă.
CLAUDIU:
Rază de lună! Atavisme poetice. De
ce nu de soare?
DAVID:
Soarele e agresiv. Ţi se bagă în
ochi, te arde, în fine. Luna e discretă, îşi face menirea de a lumina fără să
te vatăme. Aşa am perceput-o eu dintotdeauna pe Ina: blândă, cuminte, discretă
şi cu o prezenţă binefăcătoare.
CLAUDIU:
Aşa şi era. Şi, în ciuda faptului că
niciodată nu încerca să epateze prin nimic, ieşea mereu în evidenţă,
deosebindu-se de rest prin acea gingăşie caracteristică. Ce mult aş fi vrut să
mă însoţesc cu asemenea femeie!
DAVID:
Şi eu. De-aceea, când am reîntâlnit-o,
s-a aprins în mine un dor. Dorul după ea. Am simţit şi din partea ei o
apropiere, cu atât mai mult cu cât acum nu mai era umbra lui Relu între noi.
Fusese scârbită de el până-n măduva oaselor. Aşa că am reluat relaţia noastră,
nu chiar din punctul în care o lăsasem, desigur, arzând etape, căci acum eram
oameni maturi.
CLAUDIU:
N-a fost curioasă să ştie de ce ai părăsit-o
aşa, subit?
DAVID:
Ba da. I-am spus numai povestea cu
Popian, cu concertul, aceea pe care ţi-am spus-o şi ţie. Nu i-am dat nici un
detaliu despre colaborarea mea cu securitatea, despre alte amănunte ale
devenirii mele.
CLAUDIU:
Totuşi presupun c-a fost curioasă să
ştie de ce ai abandonat Teologia. Că doar şi ea, ca şi mine, îţi cunoştea vocaţia
şi dorinţa ta arzătoare de a ajunge preot.
DAVID:
Desigur. I-am spus că, într-un
moment de slăbiciune, am realizat că nu am curajul să mă angajez la o asemenea
misiune grea. A înghiţit-o. Că pare, oricum, plauzibilă.
CLAUDIU:
Cu
alte cuvinte, ai reînceput o relaţie minţind.
DAVID:
Minciuna a devenit la mine un mod
de-a fi. Nici măcar nu mai conştientizez. În fine. Am aburit-o cu tot felul de
chestii, i-am vândut iluzii ieftine. I-am pomenit de lucruri serioase, am mimat
seriozitatea, credinţa şi dragostea. După vreo trei luni de abureală, am
părăsit-o fără nicio explicaţie, ca prima dată. Doar că motivaţia a fost
complet diferită. M-am însurat cu o colegă de partid. Aveam nevoie de influenţa
ei. Ei, ce spui? Îl mai iubeşti pe prietenul tău David?
CLAUDIU:
Da. Dintr-un singur motiv. C-a fost
atât de idiot, de cretin şi de mizerabil încât mi-a lăsat mie o minunată rază
de lună. Mulţumesc, iudă nenorocită şi spurcată ce eşti! Spune-mi unde e, dă-mi
telefonul sau adresa ei, mă duc de urgenţă s-o cer de nevastă.
DAVID (lăsând capul în jos):
Nu mai ai pe cine. E într-un spital
de psihiatrie.
CLAUDIU (îi trage, cu putere, două palme. Pleacă de
lângă el, se întoarce şi-l mai pălmuieşte odată):
N-am reacţionat când mi-ai spus că m-ai
trădat, că m-ai împiedicat să plec la ai mei. Nici când mi-ai spus că ţi-ai
trădat vocaţia, semenii, etc. Dar e deja prea mult. Să îmbolnăveşti de nervi o
fiinţă ca Zorina e prea mult. Prea muuult, ai înţeleeees? Şi-n timpul acesta,
tu stai şi-mi consumi oxigenul din atelier. Şi-mi spui poveşti de rahat cu
miniştri şi secretari de stat tot de rahat.
DAVID (ridicând din umeri):
Ce-aş putea să fac? N-am crezut că
se va ajunge aici.
CLAUDIU:
Îţi spun eu ce să faci, constat că
la tine gândirea a început să doară. Ai să-ţi mişti hoitul ăsta ambalat în haine
de lux şi ai să-ţi foloseşti toate nenorocitele de relaţii şi toţi spurcaţii de
bani ca s-o faci bine. E ceva ce n-ai înţeles?
DAVID:
Crezi că n-am încercat? Nici nu vrea
să audă de banii mei. Nici ea, nici familia ei. Frate-său, care e rugbist, m-a
ameninţat că pune toată federaţia pe mine. Plus cea de box.
CLAUDIU:
Oh! Şi tu te-ai speriat. Aşa te-a
apucat deodată o frică, de mi-e şi milă. Mai ales că situaţia ţi-a convenit de
minune. Cu alte cuvinte, conştiinţa ta, aia câtă mai e, e-mpăcată. Fraţilor, eu am vrut s-o ajut, dar nu m-a lăsat. Îţi dau eu soluţia. Îi vei
da ajutorul prin mine. Îmi vei da toţi banii de care e nevoie, mă vei trimite
la toate persoanele influente care să poată face intrarea la cei mai buni
doctori, iar ea va şti că ajutorul vine de la mine. Asta o laşi în seama mea. Apoi,
după ce să sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va vindeca, vei dispărea
definitiv din viaţa noastră. Vei sta împreună cu nevasta cu care te prostituezi
pentru funcţii şi vă veţi număra banii câştigaţi din mizeriile voastre
cotidiene. Din clipa în care Zorina se va fi vindecat şi va fi devenit soţia
mea, tu vei dispărea ca şi când n-ai fi fost. Dar până atunci, până atunci e
nevoie de tine. Şi mai ales de banii tăi. Hai, „prietene”, decartează!
DAVID:
Ştii, de aceea şi venisem, să te
rog.
CLAUDIU:
O, şi eu care-mi făceam iluzii că ai
venit să mă vezi. Sfântă naivitate!
DAVID:
Şi de asta. Dar recunosc că gândul
de a o ajuta pe Ina mi-a accelerat paşii. M-am gândit că tu ai fi singurul care
ar putea-o convinge. Trec peste vorbele grele pe care mi le-ai spus şi îţi
mulţumesc pentru ajutor.
CLAUDIU:
Ar fi şi culmea să nu treci! Cu
plăcere! Îmi face chiar o plăcere nebună să-ţi cheltui banii. Să nu crezi că eu
nu i-aş avea! Dar e greşeala ta, tu trebuie să plăteşti. Măcar în felul acesta.
DAVID:
Claudiu,
greşelile nu se repară cu aur. O, de s-ar putea!
CLAUDIU:
De s-ar putea, atunci n-ar mai
exista căinţă. Ce simplu le-ar fi celor bogaţi! Toţi ar arunca în stânga şi-n
dreapta cu aur şi ar fi liberi ca nişte îngeraşi. Hei, băiete, vremea
indulgenţelor a trecut! Nu, nu trebuie ca greşelile să poată fi reparate cu
aur. Tu ştii mai bine decât mine – sau cel puţin ai ştiut – care-i singura
cale. Păcat că ai deraiat de la ea.
DAVID:
Da, singura cale. Calea, Adevărul şi
Viaţa…
SCENA II
Acţiunea se petrece tot în atelier, la o oarecare
diferenţă de timp.
Singura modificare de decor: „Cina neterminată” a
dispărut. Pe şevalet se află un tablou început, un portret de bărbat, la care
Claudiu mai lucrează, din când în când, plictisit.
Bătaie în uşă, Claudiu răspunde, intră David. De
data aceasta, are un aspect mai neîngrijit, iar hainele sunt simple, nu mai
epatează prin îmbrăcăminte. Cei doi se salută, dându-şi mâinile.
DAVID:
La ce lucrezi?
CLAUDIU:
La un mort.
DAVID:
Poftim?
CLAUDIU:
La un mort care mi-a fost tare drag.
Din păcate, trebuie să-i recompun chipul din memorie şi din această singură şi
nu tocmai reuşită fotografie (îi arată o
fotografie mică, tip portret).
DAVID:
Bine, dar ăsta sunt eu! Eu, acum…
câţi ani?
CLAUDIU:
Douăzeci şi patru. Scrie pe verso.
DAVID (Întoarce fotografia şi citeşte cu voce
tare):
„Pe portativul inimii sunt doar note
care nu pot suna fals”. Phu! Am scris eu aşa o tâmpenie?
CLAUDIU:
Tu, cel de atunci. Şi nu e deloc o tâmpenie.
Eu pe acela mă străduiesc să-l recompun pe pânză.
DAVID:
Şi-ţi reuşeşte?
CLAUDIU:
Nu prea. Fotografia aceea îngălbenită de demult şi amintirile mele frumoase
cu tine nu sunt suficiente să-mi dea acea vibraţie, acea inspiraţie care să-mi
conducă mâna de parcă ar merge singură, fără controlul meu. Îmi trebuie emoţia,
David, şi tocmai pe aceea nu o am. Nici tu nu mi-o mai poţi transmite.
Se trânteşte resemnat într-un fotoliu. Îl invită
prin gesturi şi pe David să facă la fel.
DAVID:
Ce face?
CLAUDIU:
E spre bine. A fost o depresie
puternică, amplificată de faptul că fusese prost tratată. Noroc că s-a
intervenit la timp. Apoi, doctorul mi-a explicat că, în tratarea unei depresii,
nu atât tratamentul este important (dar, sigur, nici el nu e de neglijat), cât
mai ales prezenţa cuiva drag şi care dă bolnavului siguranţa că este iubit
chiar şi într-o astfel de situaţie. Se pare că prezenţa mea i-a făcut bine. Dar
mai are de stat o vreme la recuperare.
DAVID:
Te rog să-mi spui dacă mai e nevoie
de ceva.
CLAUDIU:
Nu, nu mai e nevoie. Dimpotrivă, eu
trebuie să-ţi mai restitui o sumă…
DAVID:
Păstrează-i! Nu-mi mai restitui nimic.
CLAUDIU:
Dar e o sumă destul de mare. Vreo
douăzeci de mii. Mie nu-mi trebuie.
DAVID:
Nici mie. Fă ce vrei cu ei. Dă-i
cuiva care are nevoie. Găseşti tu…
CLAUDIU (face un gest de acceptare din cap):
Ştii, la ultima întâlnire m-a
întrebat dacă te-am revăzut după venirea în ţară. Eu evitam să aduc vorba de
tine, ea a deschis subiectul. M-am cam speriat, la gândul că ar putea să
bănuiască ceva…
DAVID:
Nu trebuie să afle. Nici acum nici
mai târziu. Niciodată.
CLAUDIU:
Ţi se pare drept? Vreau să spun, ţi
se pare drept ca ea să nu ştie? Şi acesta e un soi de trădare. Acum îmi pare
rău că am acceptat soluţia aceasta. Ar fi trebuit s-o ajut numai eu.
DAVID:
Să-ţi intre bine-n cap: nu trebuie
să afle niciodată!
CLAUDIU:
Bine, dar mă simt… mă obligi şi pe
mine să încep relaţia cu o minciună.
DAVID:
Bine-ai venit în club!
CLAUDIU:
Şi nu ştiu dacă voi suporta povara
ei toată viaţa.
DAVID:
Te vei descurca. Ştii ce mă doare
cel mai mult? Faptul că, după ce probabil a aflat de căsătoria mea, după ce
pierduse speranţa să mă întorc la ea, mi-a scris o scrisoare, ultimul semn pe
care mi l-a trimis, în care mi-a spus: „Nădăjduiesc să te pot uita în viaţa
aceasta, iar în cealaltă, să nu îndrăzneşti să-mi tai calea!”.
CLAUDIU:
Aşa, şi ce-ai fi vrut? Să-ţi spună
că te-aşteaptă cu ghirlande de flori la poarta Raiului? C-o să-ţi întindă
covorul roşu la fiecare dintre vămile văzduhului? Ia nu-ţi mai plânge atâta de
milă! Ai idee că putea să moară? Că, în afara depresiei, a avut şi-o altă boală
de care abia s-a vindecat? Să nu-mi spui că nu ştii că toate bolile minţii şi
ale trupului sunt rezultatul suferinţelor sufleteşti! E demonstrată demult. Doctorul
mi-a spus că doar trei din zece supravieţuiesc în situaţia în care a fost
Zorina. Şi tu îţi plângi de milă ca o babă, fiindcă ţi-a zis să nu-i tai calea?
DAVID:
Şi totuşi, cât de mult trebuie să
urăşti un om ca să arunci în aer toate punţile, pentru totdeauna ?
CLAUDIU:
Cât de mult? Pe cât de mult te-a
urât el ca să te aducă în starea de a urî, în ciuda faptului că niciodată în
viaţă nu ştiuseşi ce-i ura. După ce deja îl iertaseşi o dată.
DAVID:
N-am urât-o pe Ina, ce tot spui acolo?
CLAUDIU:
Ai dreptate. Dac-o urai, aveai mai
multă milă de ea. Te-ai situat pe o poziţie mult mai ingrată, ucigaşă de-a
dreptul: indiferenţa! Nepăsarea! Nu te-a interesat de ea, de ce va simţi, de ce
va suferi, cum nu mă interesează pe mine lupta voastră politică de doi bani.
DAVID:
Şi totuşi, cum să te conving că am
iubit-o pe Ina?
CLAUDIU:
În niciun fel. Nu mă vei convinge în
niciun fel! Nu poţi, nu ai voie să te comporţi astfel cu un om pe care-l
iubeşti! De dragoste cu năbădăi e plină lumea. Sau de închipuiţi ca tine. Tu nu
pe Zorina ai iubit-o, puţin ţi-a păsat de ea, te-ai iubit pe tine, prietene. Ai
iubit ideea ta despre tine alături de Zorina. Tratatele psihologice sunt pline
de astfel de exemple. Apucă-te şi studiază!
DAVID:
Nu mai e timp.
CLAUDIU:
A, da, uitasem că începe campania
electorală!
DAVID:
Nu despre asta e vorba.
CLAUDIU:
Dar despre ce?
DAVID:
Despre… altceva. În fine. Spune-mi,
de ce te-ai apucat să pictezi tabloul? Portretul meu de dinainte.
CLAUDIU:
Nu ştiu. Aşa am simţit. Pe de o
parte, o nevoie de recuperare, a ceva ce ai pierdut. Pe de alta, cred că vreau
să te scot afară din mine. Te-am iubit prea mult, Davide, am fost prea legat de
tine, mai mult decât îţi poţi închipui. Acum, că m-am convins cum ai devenit,
nu vreau să rămân în continuare legat de-o fantomă.
DAVID (zâmbind):
Parcă tu spuneai că omul nu se
chimbă.
CLAUDIU:
Uneori, până şi eu mai greşesc.
DAVID:
Văd că nu prea ai spor. Crezi că
te-ar ajuta să ne mai amintim câte ceva de vremea magnoliilor? Dacă vrei, acum
e momentul. Nu ştiu dacă ne vom mai vedea.
CLAUDIU:
Acum pleci tu în străinătate?
DAVID:
Hm, nu atât de departe. Dar, într-un
fel, e mai departe de atât.
CLAUDIU:
Nu-nţeleg.
DAVID:
Nici nu-i nevoie la momentul acesta.
Spune-mi, ce-aţi vorbit de mine?
CLAUDIU:
I-am spus că te-am văzut, că mi-ai
părut schimbat, atât de schimbat încât… Ştii, i-am povestit scena cu tabloul. Pe
faţa ei, tristeţea deja existentă s-a transformat în amărăciune. A zis doar
atât: „N-am să-nţeleg niciodată cum e posibilă o astfel de transformare”.
DAVID:
Ce i-ai răspuns?
CLAUDIU:
Nimic. Doctorul mi-a recomandat să
n-o obosesc cu vorbe. Mai ales dacă acestea au legătură cu suferinţa care i-a
provocat depresia. Şi-a pus capul pe pieptul meu, ca un om ostenit de viaţă.
Mi-a spus zâmbind, în timp ce-i mângâiam părul: „Viaţa mea de până acum a fost
un şir de călătorii dintr-o iluzie-ntr-alta. Pe undeva, cred că-mi iau plata
acum. Am circulat fără bilet”. Am rugat-o să-mi explice. Zice: „Să circuli prin
viaţă fără bilet înseamnă să nu-ţi fie îngăduite anumite lucruri şi tu să te
încăpăţânezi să le faci. N-aveam dreptul să fiu cu David, câtă vreme mă simţeam
mai mult atrasă de Popian. N-aveam dreptul să fiu cu Popian, câtă vreme el nu
avea ochi pentru mine. Am forţat lucrurile, am vrut să se întâmple. Apoi, mai
târziu, n-aveam dreptul să îl primesc înapoi pe David după ce plecase aşa cum
plecase. Sigur, nu se punea problema să nu-l iert. Dar asta e altceva. Nu
trebuia să accept să reîncep o relaţie cu el. Pentru că de data aceasta ştiam că poate oricând pleca fără
preaviz. O făcuse o dată, ce l-ar fi reţinut a doua oară? Apoi, ştiam, de
asemenea, că sentimentele mele faţă de el se transformaseră. Frustrarea îşi
făcuse loc printre ele şi, oricât aş fi zis că nu contează, era acolo,
prezentă, sufocând dragostea.” Îi spun, ca să o testez: „Şi totuşi, Iisus ne-a
poruncit să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte.” Mi-a răspuns aproape cu
enervare: „Să iertăm, da! Dar nu şi să-l cărăm în cârcă pe cel care ne-a
greşit. În plus, a mai zis ceva, de care facem abstracţie: şi de se va întoarce la tine şi va zice „mă căiesc”. Îţi imaginezi
cumva că David şi-a cerut vreodată iertare? Aş! Dimpotrivă! A venit precum
Făt-Frumos călare pe calul său alb, ferm convins că n-avea cum să fie refuzat.
Mândru de banii lui, de poziţia lui în societate. El n-a înţeles că eu nu
pentru acestea toate îl acceptasem, ci pentru amintirea celui care fusese
cândva. Pentru frumuseţea sufletului său de pe vremea când încă era student la
Teologie.” Mi-a spus, după o pauză, schimbând subiectul: „Să nu crezi că n-am
simţit că erai îndrăgostit de mine. Mă prefăceam că nu-mi dau seama. Acum, cu
mintea femeii mature, înţeleg că, de fapt, tu eşti singurul faţă de care
trebuia să-mi îndrept atenţia. Ai fost singurul care m-a iubit cu adevărat,
atât de mult, încât ai preferat să suferi, decât să-mi complici existenţa.”
DAVID:
Prostii!
CLAUDIU:
Gelozie? Ce-i asta?
DAVID:
Nu, dragă, de ce să fiu gelos? Am
avut-o, doar, în mâini de două ori. Eu i-am dat drumul de fiecare dată.
CLAUDIU:
Asta se cheamă ipocrizie, dar nu mă
mir!
DAVID:
Lasă, las-o pe Ina! Vă doresc să
fiţi fericiţi. Şi, sincer, vă şi invidiez un pic.
CLAUDIU:
De ce? Tu nu eşti oare fericit? N-ai
obţinut ce ai vrut?
DAVID:
Şi cine spune că asta înseamnă
fericire? Nu, e un gol, un mare gol, greu de umplut.
CLAUDIU:
Ce-ţi lipseşte?
DAVID:
Aparent nimic. Dar uneori mă simt de
parcă n-aş avea nimic. Ce fiinţă
ciudată şi omul! Ai citit cartea lui Maitreyi Devi, „Dragostea nu moare?”.
CLAUDIU:
Sigur. Emoţionantă.
DAVID:
Spune-mi, pe cine crezi că a iubit
Maitreyi?
CLAUDIU:
Asta-i culmea! Mi se pare că reiese
foarte clar din carte. În primul rând, pe soţul ei, alături de care a avut o
viaţă împlinită şi care era un om minunat, apoi pe Eliade, pe care nu reuşise
să-l uite nici după zeci de ani. Şi, nu în ultimul rând, pe Maestrul ei
spiritual, Rabindranath Tagore. Trei oameni, trei feluri diferite de dragoste.
DAVID:
Aiurea! Vrei să ştii ce cred eu? Nu
l-a iubit decât pe Tagore. Faţă de soţul ei, şi-a făcut datoria, cum şi-a
făcut-o şi faţă de lume, născând şi crescând copii. Şi sigur, n-a avut motive a
se plânge de el. Pentru Mircea, făcuse o obsesie. Obsesia tinereţii, a
dragostei neîmplinite. Ce mai dragoste, la 16 ani! Profesoara de engleză îmi
spusese odată că dragostea tinerilor, englezii o numesc cow-love, un fel de „dragoste de viţel”, îmi tradusese. Şi-mi mai
spusese că adevărata dragoste vine după 40 de ani. Atunci, mi-am bătut joc în
sinea mea de vorbele ei, însă acum să ştii că-i dau dreptate. Dar să revenim la
Maitreyi. Aşadar, cu adevărat iubire a avut pentru Poetul, pentru maestrul său,
un fel de duhovnic la noi. Reciteşte cartea şi ai să vezi că scenele în care
descrie întâlnirile cu el, acelea sunt cu adevărat scene de dragoste, chiar
dacă nu se întâmplă nimic care să dea aparenţa unei iubiri vinovate. E atâta gingăşie
în ele, încât le-ai citi şi tot citi.
CLAUDIU:
De ce-mi vorbeşti de Maitreyi?
DAVID:
Făceam o analogie. Cu Ina, desigur.
Cred că, tot aşa, Ina nu l-a iubit decât pe Relu. Eu am fost obsesia tinereţii.
Tu vei fi soţul lângă care îşi va afla liniştea. Pe niciunul dintre noi, însă,
nu-l va iubi niciodată aşa cum am simţit eu că-l iubea pe Relu, în seara aceea,
la concert. M-a urmărit senzaţia asta toată viaţa. Inclusiv în scurta perioadă
în care m-am întors la ea. Eram gelos, fiindcă nici nu-mi aminteam să fi simţit
vreodată ea pentru mine astfel şi nici atunci, după atâţia ani, nu mai putea fi
vorba.
CLAUDIU:
Nu-ţi găsi scuze nobile că ai
părăsit-o!
DAVID:
Nu-mi găsesc. Nu de aceea am părăsit-o. A fost aşa cum ţi-am spus. Am
părăsit-o din interese politice. Am plătit şi pentru asta. Nevastă-mea m-a
părăsit, la rândul ei, pentru un ins care o putea promova.
CLAUDIU:
Cine
se aseamănă, se-adună. Nimic nou sub soare. Totuşi, nu înţeleg de ce a fost
nevoie să te părăsească. Se poartă înşelăciunea. Faţada. Zâmbetele false. Ţi se
face greaţă când îi vezi mimând fericirea casnică, în timp ce-şi fac semne
discrete cu alţii. Compromisul e la modă. Pare că nimeni nu mai ştie ce-i bunul
simţ. E o invazie de nesimţire pe toate canalele, oriunde te-ai duce, dai peste
ea. Mârlănia e la ea acasă. Mocirla, de asemenea. Cu asta îmi va fi cel mai
greu să mă acomodez. Deja am început să am îndoieli că voi putea rămâne
definitiv, deşi cu această hotărâre m-am întors. Ferice de tine că ai ştiut ce
să iei acestei lumi!
DAVID:
Parcă ţi-am spus că nu sunt fericit.
N-am fost niciodată. Am întrezărit numai fericirea. Pe vremea când încă mai
speram că-mi voi urma vocaţia. Aceea m-ar fi putut cu adevărat face fericit. Să
nu te şocheze ce-ţi voi spune. Acum, că le-am încercat pe toate ale lumii, am
înţeles că nu există fericire decât de la Dumnezeu. Câtă vreme ai s-o aştepţi
de la oameni, sau de la lucruri, de la situaţii, vei fi un permanent nefericit
în căutarea a ceva ce nu există. În teorie, cunoşteam aceasta demult. Acum pot
spune că am simţit-o şi în mod real.
CLAUDIU:
Şi, dacă ai aflat-o, îţi foloseşte?
DAVID:
Da, sper că da. Mai bine zis, sper
că îmi va folosi curând.
CLAUDIU:
Dar celor care ţi-au fost victime, directe
sau colaterale, ca să folosim un limbaj beligerant, le foloseşte la ceva? La ce
i-ar folosi, de exemplu, Inei, sau mie, care mi-am pierdut prietenul,
înţelepciunea ta de pe urmă?
DAVID (lăsând capul în jos):
La nimic. Dar, cine ştie… poate va
fi o urmă cât de mică de „câştig”. Mă voi ruga pentru voi. Până în ceasul din
urmă mă voi ruga.
CLAUDIU:
Şi crezi că Dumnezeu îţi va asculta
ruga?
DAVID:
Dacă mă voi căi sincer, da.
CLAUDIU:
Te vei căi sincer?
DAVID:
Desigur.
CLAUDIU (râzând):
Eşti comic, ştiai? Cum te vei căi?
Printre şpăgi, mită, promisiuni electorale mincinoase, cruci în biserici de
ochii lumii, parteneriate dubioase, pipiţe dornice de avansare, neveste fără
număr care te pot susţine în carieră. (Schimbând
tonul, aproape ţipând): Tu n-ai chiar pic de ruşineeee? Atât, un dram de
ruşine ar trebui să ai, ca să nu mai amesteci lucrurile sfinte cu mocirla în
care vieţuieşti!
DAVID:
Stai, ascultă, n-ai auzit tot!
CLAUDIU:
Am auzit destul! Mi-a ajuns! Nu mai
vreau nici un cuvânt. Nici un cuvânt, auzi?
DAVID:
Bine. Stai. Mai am ceva cu tine.
Calmează-te! N-am terminat. După aceea, voi dispărea, aşa cum am promis. Nu mă
vei mai vedea, decât dacă vei voi. Dar trebuie să punem la punct nişte
chestiuni legate de bani. Şi să mă asigur că ai înţeles ce să faci cu ei,
înainte să plec.
CLAUDIU:
Unde Dumnezeu să pleci? Ce tot îi
tragi cu plecarea? Ori ai de gând să te sinucizi? Ca să fi Iuda până la capăt. Exact
asta mai lipsea. În rest, le făcuseşi pe toate.
DAVID:
Stai liniştit, nici nu-mi trece prin
cap aşa ceva. M-am „sinucis” destul, călcându-mi pe suflet de atâtea ori. Dar,
într-un fel anume, voi fi mort lumii acesteia.
CLAUDIU:
Eşti mort demult. Pentru mine, eşti
mort demult.
DAVID:
N-ai înţeles. Voi merge la
mănăstire.
CLAUDIU:
Ce să faci la mănăstire? Nu-ţi ajung
bisericile din Bucureşti? Îţi mai trebuie alte „scene” pe care să-ţi joci falsa
credinţă?
DAVID: Claudiu,
n-ai înţeles. Plec la mănăstire de tot.
Mă călugăresc.
CLAUDIU:
Ha, ha! Ce glumă bună! Ascultă,
prietene, călugăria nu-i pentru orice idiot. Credeam că ştii asta.
DAVID:
Vom vedea.
CLAUDIU:
Ce să vedem? Dacă tu eşti un idiot
sau nu? Despre asta ne-am convins deja.
DAVID:
Vom vedea dacă este călugăria de
mine.
CLAUDIU (privindu-l cu aerul că pentru prima dată ia
în serios cele spuse de el):
Tu… nu glumeşti?
DAVID:
Chiar nu. De ce-aş glumi? De ce-aş
glumi cu aşa ceva? Claudiu, revederea noastră şi discuţia mea cu tine de acum
câteva luni m-a ajutat să sondez în adâncul sufletului meu. M-a ajutat să am
curajul, pentru prima oară după atâţia ani, să mă privesc în oglindă. Tu mi-ai
dat oglinda, şi-ţi mulţumesc. E drept, oglinda pe care ai vrea să o spargi. Şi
nu vorbesc de oglinda aceea pe care mi-ai pus-o în mâini acolo, lângă tablou,
îndemnându-mă să mă compar cu cel de dinainte. Din vremea studenţiei noastre,
nu mi-a mai vorbit nimeni cu atâta sinceritate. Toţi cei care mă înconjurau au
fost mai mult sau mai puţin interesaţi. Îmi aplaudau succesele şi îmi treceau
sub tăcere greşelile. Mă lăsam linguşit, deşi atât de bine ştiam că nu trebuie
să te laşi corupt de laudele lumii acesteia. Dar ce dulce desfătare! Cine mai
era ca mine? Şi totuşi, am ştiut dintotdeauna că nu e decât o minciună, una
convenabilă, ce-i drept. Am avut tot timpul sentimentul dedublării, am ştiut
mereu că acela nu sunt eu. Nici acela care scria notiţe informative pentru
securitate, nici cel care şi-a trădat credinţa, vocaţia, prietenii. Nici cel
care a intrat în afaceri şi în politică, prăvălindu-se în marile abisuri omeneşti,
în timp ce îşi înălţa singur muritoarea statuie. Ştiam aceste lucruri, Claudiu.
Dar nu mă puteam sustrage lor. Aşa cum o muscă nu se poate salva singură din
pânza păianjenului. „Oglinda” ta m-a ajutat. Întâlnirea aceasta cu tine nu mi-a
spus nimic nou, dar mi-a dat curajul. Curajul de a redeveni eu însumi, acela
dintotdeauna, pe care ţie îţi place să-l numeşti cel dinainte de magnolii.
CLAUDIU (rămas pe gânduri):
Te-ai gândit bine? Presupun că ştii
că aceasta e o hotărâre de la care nu te mai poţi întoarce. Mănăstirea nu e
vreo Zorină, la care să te duci când vrei, să pleci când vrei. Şi-apoi, cum vei
face faţă acelor rigori, după ce o viaţă întreagă te-ai dedat anumitor
desfătări?
DAVID:
Am luat în calcul toate aceste
aspecte. Le-am luat pe rând şi le-am analizat pe fiecare. Cu cât mă gândesc mai
mult, cu atât mai mult capăt convingerea că pentru mine nu mai există altă
cale. E singura modalitate de-a rupe punţile cu ceea ce am fost o vreme, de
a-mi arunca în aer toate lanţurile care mă leagă de lumea coruptă în care m-am
lăfăit. Rămânând în lume, nu aş putea să renunţ la nimic din ce am devenit. Şi
dacă aş vrea eu, nu m-ar lăsa ei. Caracatiţa are tentacule peste tot. E mult
până ai săvârşit păcatul o dată. După aceea nu mai ai cum să dai înapoi.
Şantajul e la dimensiuni atât de mari şi, aş zice, aproape perfecte, încât nu
te poţi sustrage, ca într-un şah mat. Oriunde ai fugi, vine peste tine. Eu,
trăind în lumea în care am intrat, nu mai pot să zic: „Gata, de mâine sunt alt
om. Nu mai fur, nu mai înşel, nu mai mint, nu mai…” Pentru că, oricât aş vrea
eu, aceasta nu se mai poate. Decât,
eventual, cu preţul vieţii. Nu că aş ţine cine ştie ce la viaţa aceasta, dar în
mod sigur mai am nevoie de nişte ani ca să-mi plâng păcatele şi să îndrept ce
se mai poate îndrepta. Hotărârea mea e definitivă. Aşa că nu încerca să mă faci
să mă răzgândesc. Mâine te rog să avem o întâlnire cu avocatul meu, să punem la
punct ultimele detalii privind ce vei face cu banii pe care îi las. Eşti
singurul în care pot avea încredere că îmi vei repecta dorinţele şi că nu vei
cheltui banii pe alte lucruri. Mie nu-mi trebuie nimic. Copii n-am, ca să le
las moştenire, aşa că voi lua doar o sumă pentru mănăstire, iar de restul vei
face ceea ce îţi spun.
Îşi lasă capul în palme şi adaugă sfârşit: Am obosit! Am obosit, Claudiu!
Claudiu se duce la el, îi ia mâinile de pe ochi,
îi potriveşte capul astfel încât să-l poată privi de la şevalet, apoi se repede
frenetic la portretul început şi pictează.
DAVID:
Un singur lucru ar mai fi: va trebui
să-i cer iertare Inei. Spune-i, te rog, din partea mea…
CLAUDIU:
Nici un cuvât! Chiar tu va trebui
să-i vorbeşti. Tot mâine. Pune un CD cu
muzică simfonică. Apoi continuă să picteze.
DAVID:
Da, mâine. Să sperăm că mâine va
veni. De câteva ori în viaţă, am trăit drama unui mâine care nu s-a mai arătat.
Credeam că am învăţat lecţia, dar n-a fost aşa. De-atâtea ori am rămas cu vorbe
nerostite, suspendate în gât ca nişte vrăbii electrocutate pe stâlpul de
telegraf. Având convingerea că le voi spune… mâine. Că întotdeauna timpul are
răbdare. Dar eu, eu am trăit în afara timpului, minţindu-mă că sunt un om al
timpului meu, făcând orice ca să mă conving, în primul rând pe mine de aceasta.
Depunând toate eforturile ca să mă smulg singurului timp care m-a găzduit pe
mine cel adevărat, pe mine, David Hanganu, acela pe care până şi eu l-am iubit,
cel dinainte de magnolii…
Sfârşit
Slobozia, 2012
