Deșertăciuni

 

Mă aflam singură pe puntea superioară a vasului luxos cu nume de femeie. Ce noroc au unele femei! Gândeam că trebuie să fi fost mult iubită aceasta care meritase ca armatorul să-i dea numele său navei de crozieră. Gândul mi-a zburat apoi la alte femei celebre, pentru care bărbații care le-au iubit făcuseră lucruri uneori de-a dreptul nebunești. Care să le fi fost secretul? Nepăsarea? Evident, frumusețea, în primul rând, deși n-aș băga mâna în foc că toate au fost niște frumuseți irezistibile.

Era o noapte cu multe stele. Simțisem nevoia să ies la aer, departe de vacarmul general, să privesc cerul, să ascult clipocitul liniștitor al fluviului. Purtam o rochie albă, cu flori mari, colorate, scurtă și subțire, acoperită de un șal, iar pe cap aveam o pălărie cu boruri largi. Atâta frumusețe pentru nimeni!

Din lipsă de preocupare, urmăream manevrele de acostare a celor două vase, unul lângă altul, milimetric, intrigată de precizia cu care erau manevrați cei doi mamuți. Marinarii poziționau tampoanele, făceau semne numai de ei știute, prea rar se auzea vreo comandă, totul decurgea în tăcere și cu exactitate, fără rateuri, ceea ce sugera că procedura fusese repetată de multe ori, până ajunsese o rutină în pragul perfecțiunii. După ce marinarii celor două vapoare și-au dat mâna, ca un semn care să pecetluiască reușita lor, n-am prea mai avut la ce mă uita. Celălalt vas, care pesemne purta tot nume de femeie, îmi restricționa vederea spre fluviu. Am privit o vreme absentă către luminile sale, care vorbeau de o lume a luxului, a plictisului poate, încercând să imaginez poveștile din spatele perdelelor de mătase. Dar n-aveam chef de imaginație, simțeam nevoia de concret, de ancoră. Imaginația te poartă în derivă, iar eu numai de asta n-aveam chef în seara aceea.

Mi-am îndreptat, cu lentoare, pașii către partea opusă a navei, acolo unde se vedea pământul. O imagine puternic contrastantă mi-a lovit privirea. Pe un teren între gunoaie, câțiva copii zdrențăroși loveau un fel de minge improvizată. Am simțit nevoia să închid ochii, atât de crunt de urâtă și dureroasă mi s-a părut imaginea aceea. Dar i-am deschis repede, amintindu-mi că aveam nevoie de realitate. Iată o altă realitate, a unei lumi paralele, total opuse primeia, încărcată de poleială și fast. Și totuși, această urâțenie își avea frumusețea ei. Copiii, murdari, negricioși, îmbrăcați sărăcăcios, înconjurați de gunoaiele pământului, erau fericiți în alergătura lor după ghemul acela care nici măcar nu era o minge adevărată. Fericirea în stare pură – gândeam. Acea fericire care nu are nevoie de nimic, în afară de inocență.

Nici nu știu când a apărut lângă mine Tariq. Nu schimbaserăm nicio vorbă, doar câteva priviri, ale lui, dincolo de barul punții superioare – cam lungi, ce-i drept, dar le-am pus pe seama dreptului oricărui bărbat de a arunca priviri oricărei femei, atâta timp cât aceste priviri au o semnificație măgulitoare, nu ofensatoare. În plus, îi acordasem ca un fel de indulgență compensatorie, având în vedere că, la ei, treaba cu aruncatul privirii către femeile altora te poate lăsa fără cap, la propriu. Acum, se așezase sprijinit de balustradă, ca și mine, destul de aproape, dar la o distanță care nu-mi invada în mod agresiv spațiul personal. Mi s-a adresat în engleză:

-        Ești o femeie frumoasă.

-        Mulțumesc!

-        Poloneză?

-        Nu, rusoaică.

-        Aha! Auzisem eu că femeile din Rusia sunt cele mai frumoase.

Auziseși bine, fraiere, dar ce nu știi tu și nici nu vei afla e că eu sunt din România. Dar e în regulă, câtă vreme te-am convins că sunt din țara celor mai frumoase femei. Tăcerea dintre noi devenise stânjenitoare. Cu atât mai mult în momentul când mi-am dat seama că mă privea fix, nedezlipindu-și ochii de pe chipul meu. Noroc că noaptea mi-a ascuns roșeața pe care o căpătaseră brusc obrajii mei. În ciuda maturității mele, tot mai roșesc în anumite situații. Într-un târziu, s-a hotărât să spargă tăcerea:

-        De ce ești tristă?

Fac semn cu bărbia către imaginea din fața ochilor noștri.

-        A, de aia? Nu trebuie să fii! Am fost și eu cândva un astfel de copil și te asigur că nu-i chiar atât de rău. La vârsta aia nu înregistrezi urâțenia din jur. Așa-i că-i minunată copilăria?

Am dat din cap aprobator.

-        Știi, îmi zice, de fapt așa am ajuns eu să lucrez pe un vas de croazieră. Mă alergam odată precum copiii ăștia și, lângă joaca noastră, a acostat un vapor, tot - numai o strălucire. M-am oprit din jocul meu și în clipa aceea, pe loc, mi-am fixat cea mai arzătoare dorință a mea, de a mă afla și eu pe puntea unui vas ca ăla. Eram destul de realist, sărăcia nu te-ndeamnă la visuri prea mărețe, dar mi-am spus că, dacă nu-mi voi permite niciodată o croazieră, măcar voi lucra pe un astfel de vas. Și iată-mă, acum... ba, în plus, lângă o frumoasă domniță din România.

-        De unde știi? -  m-am dat de gol, uimită.

-        Știu ce grupuri avem pe vas, ni se face instructajul.

-        Și atunci de ce m-ai întrebat dacă sunt poloneză?

-        Trebuia să intru în vorbă cumva. În plus, voiam să văd dacă spui adevărul.

-        Niciodată străinilor, i-am răspuns.

Am râs amândoi și parcă gheața de dinainte s-a spart.

-        De ce ești tristă? – m-a întrebat iar.

-        Mi se pare că am mai purtat conversația asta.

-        Știu, dar atunci nu spuneai adevărul... străinilor. Acum, că ne cunoaștem, ai putea să-mi spui.

Adevărul e că nu-mi puteam scoate din minte scena de dinainte de a urca pe punte și asta-mi dădea o tristețe pe care, deși nu voisem să o arăt nimănui, n-o puteam ascunde nici măcar de străinul acesta care, totuși, reușise să mai alunge din umbre. Conversația jucăușă cu el mă făcuse să uit conversația dură pe care o avusesem mai devreme, în cabină. Sperasem într-o seară romantică dar, când mi-am invitat partenerul pe punte, m-a refuzat, zicând că are de dat niște telefoane. Mi s-au prăvălit toate visurile romantice în cap, ștergând cu mine pe jos, când am început să mă întreb ce telefoane ar fi mai importante decât prezența noastră împreună, în spațiul acela destinat unor momente frumoase. Ca de fiecare dată în astfel de situații, mă fac arici și să mă strâng în țepii mei, să nu mă mai poată atinge nimeni. Poate că el avea dreptate, poate era mai cinstit. Între noi, se răciseră toate focurile, înghețaseră toate apele, nu știu ce mai speram. Ce rost ar fi avut să ne prefacem îndrăgostiți, când nu mai eram demult? Eu ce mai așteptam, de fapt? Când ceva se rupe, se rupe definitiv. Dacă eram sinceră cu mine, aș fi privit adevărul în față: voiam o noapte romantică, dar nu el era destinat acelui romantism. Atâta doar, îmi părea rău de o ocazie irosită, de toată magia din jur, în care situația ne obliga să întreprindem lucruri pe care le-am fi putut la fel de bine face și în alt loc. Datul telefoanelor sau privitul în gol. Poate chiar în golul din viețile noastre.

Înainte să ies și să urc pe punte, am dat o replică mai tăioasă, un fel de punct pe i îngroșat. Atunci a venit remarca lui, cu tăiș de lamă nouă de bărbierit: „Vezi, de aia nu te-ai măritat niciodată!” Fusese spusă pe un ton liniștit, constatator, dar avusese asupra mea șfichiuirea unui bici peste o rană nevindecată. Eram cu spatele la el, scotocind în dulap după șal. Când am primit duritatea replicii, am simțit nevoia să mă întorc, să-l privesc în ochi. Nu știu ce anume din expresia mea l-a speriat – probabil ochii mei negri scânteiau, sau poate aveam o paloare ieșită din comun, ori, dimpotrivă, mă înroșisem, ori, cel mai probabil, văzuse dincolo de aparențe, îmi citise în suflet – dar a simțit imediat nevoia să-și ceară scuze, dând înapoi: „Iartă-mă! Chiar n-am vrut să sune astfel. Nu cred că asta am vrut să spun.” I-am replicat, cu voce pierită: „Ba da, nu-ți cere scuze, ai dreptate. Chiar dacă nu ai vrut asta, ai spus un adevăr.” „Totuși, n-ar fi trebuit să-l spun...” N-am mai avut curiozitatea să aflu de ce n-ar fi trebuit. Mi-am luat șalul și am ieșit.

Acum mă aflam pe punte lângă un bărbat tânăr și frumos care îmi spusese că îl cheamă Tariq. Puțin mă interesa numele lui. Dar nici nu aveam de gând să-i destăinui motivul tristeții mele. Bărbații n-au chef de tristețile femeilor. Poate era doar un alt mod de a face conversație. I-am zâmbit numai, lăsând momentul să treacă. Mi-a atins brațul și m-a privit în ochi, adresându-mi o întrebare directă:

-        Vii cu mine?

Am clătinat ușor din cap, a negație. Niciodată nu m-am considerat din țara celor mai frumoase femei. Însă din țara celor mai proaste – da! Și, din motive de neînțeles chiar și pentru mine, nu mi-a fost niciodată la îndemână să schimb apartenența aceasta.

-        De ce? – m-a întrebat Tariq, neslăbindu-mi privirea. Mâna lui începuse să mângâie ușor brațul meu, iar senzația era una plăcută.

-        E târziu, am zis, dând poate cel mai stupid răspuns din viața mea. Dacă eu l-aș fi primit, l-aș fi azvârlit peste bord pe idiotul care mi l-ar fi dat.

-        Da, uneori e târziu, mi-a răspuns, alteori prea târziu... Și mi-a întors brusc spatele, fără o altă vorbă, fără niciun gest.

Am mai rămas o vreme pe punte, privind la jocul copiilor, care acum îmi părea și mai trist. Vreo două cuvinte îmi răsunau în gânduri, ca un refren: „Bucurii amânate, bucurii refuzate...” Sunt maestră. Deodată, mi s-a făcut frig. Din ceata de copii, unul rămăsese uitându-se către vas, un alt Tariq care va fi visat. M-a observat și mi-a făcut cu mâna. I-am făcut și eu cu mâna, înapoi. De-aș fi avut puterea să-l iau acolo cu mine, pe punte! Aș fi făcut oare din el un om fericit? Nu, nu cred. Fericit va fi cu adevărat doar atunci când singur va găsi mijloacele de a urca pe puntea aceea. Mi-am mai fluturat o dată mâna spre copilul care-mi striga ceva în limba lui, mi s-a părut că aud „habibi”, apoi am coborât. La etajul doi, era un spectacol cu derviși rotitori, dar eu numai de rotirea lor nu aveam chef, destul mi se învârteau mie toate prin cap. Am coborât la etajul unu și am intrat în cabină.

El dormea și sforăia ușor. M-am îmbrăcat de noapte, mi-am pus dopurile în urechi și am început să scriu în jurnal întâmplările zilei. N-am făcut referire nici la discuția dură, nici la întrevederea cu Tariq, am scris numai cele specifice călătoriei. Despre bătrânul nubian, care-mi dăduse, în grădina botanică, din semințele nu-știu-cărei plante, cu efecte afrodisiace, susținea, de parcă eu de efectele astea aveam urgentă nevoie. Pentru cine, pentru ce? Despre cum dobândise de la mine un dolar povestindu-mi nu doar despre inutilele semințe, dar și despre familia lui cu șase copii în satul de peste fluviu, uite-l colo, mi l-a arătat, întinzând mâna. Despre copilul care vindea crocodili din lemn tot pe un dolar, despre cum se lipise de mine zicându-mi „mami”, despre fericirea desculță din ochii lui. Despre nubianul mai negru ca smoala, desculț și el, care manevra cu pricepere pânzele felucii, despre oaza de liniște în care se auzea ciripitul dumnezeiesc al unor păsări, pe insula Elephantine, despre copiii care înfruntau apele fluviului așezați pe o placă, pentru câțiva lei. Despre cele două lumi atât de diferite, una – a vasului de croazieră de lux, alta – a copiilor murdari alergând printre gunoaie, lumi separate de numai câțiva metri, dar atât de diferite. Când am ajuns aici, pixul a rămas suspendat în aer și m-am gândit la cât de simplu e să te extragi uneori unei realități, în mod real, nu imaginar, pentru a fi în alta. Trebuie numai să-ți dorești cu adevărat. Așa cum poate pe mine, acum, mă despărțea doar un perete, sau un etaj, de lumea în care aș fi putut să fiu, dar am ales să stau în aceasta. Să scriu lângă un bărbat obosit care sforăie, după ce-și dăduse necesarele telefoane doar el știa cui, care îmi pusese un verdict usturător, când aș fi putut alege să fiu lângă unul viguros și înfierbântat căruia nu trebuia să-i dau socoteală de nimic, cum nici el mie, pe care l-aș fi uitat (sau nu) a doua zi. Deșertăciuni! Orice ai alege, tot în lumea greșită te afli. Sunt rare cazurile când nimerești în propria-ți viață, așa cum ai dori-o și cum ar trebui să fie. Sau când ai curajul să te smulgi din cea greșită, cu orice risc, cu orice suferință, pentru a face saltul în viața-viață.

Nu scrisesem nimic din toate astea. Îmi începusem doar jurnalul cu o frază care avea semnificație numai pentru mine: „Totuși, frumusețea acestei lumi nu e o condiție sine qua non pentru fericire.”

 

Florentina Loredana Dalian             

Slobozia, 12 decembrie 2023

Călătorind prin Muntenegru

 

Muntenegru, Serbia, Croația, 15-21 septembrie 2024

 

 

Ziua I, duminică, 15 septembrie 2024 („De la noi, la Cladova”)

 

Dis de dimineață, la ora 5:30, ne îmbarcăm, în București, din parcarea Muzeului CFR, în autocarul cu număr de Prahova, cu care vom parcurge traseul nostru timp de 7 zile prin Muntenegru (în principal), dar și Serbia (prin care treci, vrând-nevrând) și Croația (numai Dubrovnik).

Foială, lume agitată, ceva neînțelegeri cu locurile (în astfel de situații, dacă ești ceva mai relaxat, poți studia rasa umană în toată splendoarea ei, unii – deși la vârsta deplinei maturități, aflați încă la grădiniță, alții ceva mai vindecați de râzgâielile copilăriei, iar alții, dimpotrivă, cu traumele la vedere, că doar n-o să le lași la graniță, ca pe niște căței abandonați). Ghidul nostru – doamna Gabriela – un fel de doamna educatoare, și șoferul Mugur, în mâinile cărora ne punem viața, la propriu, se străduiesc să ne asigure că totul este și va fi în regulă. În fine, ne mai liniștim, dar nu pentru multă vreme, căci oprim la Craiova, de unde luăm alți companioni, parcă și mai alintați, zici că nici măcar la grădi n-au fost; o doamnă bate din picior și se proțăpește în două, pretinzând „locul ei”. Un domn cu ceva mai multă înțelepciune ia inițiativa și se ridică, răsuflăm cu toții ușurați, altfel, la cât de hotărâtă era cucoana, riscam să vedem Muntenegru pe Youtube din benzinăria craioveană.

Gabriela puncteză esențialul în locurile prin care trecem, dându-ne informații noi, sau împrospătându-le pe cele știute deja. Trecem prin Filiași, localitate asupra căreia, timp de 400 de ani, și-a pus o puternică amprentă familia boierilor Filișanu. Aici, în anul 1906, ultimul descendent al neamului de boieri, Dimitrie, a construit un superb edificiu, cunoscut sub numele de „Capela Filișanului”. Această familie s-a preocupat și de domeniul social al vieții locuitorilor, construind un spital (Spitalul Filișenilor) și două cișmele de apă. În 1935, învățătorul Nicolae Mitea construiește aici Biblioteca Poporului, actualmente Biblioteca Orășenească „Anton Pann”. Trecem apoi prin Strehaia și Drobeta Turnu Severin, mergem în dreapta Dunării (Istros – în mitologia greacă), fluviul pe care Napoleon îl numea „regele fluviilor”, al doilea cel mai lung fluviu din Europa, după Volga.  Punctăm hidrocentrala Porțile de fier I (având în aval Porțile de fier II), cea mai mare hidrocentrală de pe Dunăre, exploatată în parteneriat cu Serbia. Admirăm munții Almajului apoi „ne vămuim”.

Și iată-ne ajunși la Kladovo, localitatea de graniță cu Serbia.

Aici, nu se poate să nu-mi amintesc superba nuvelă a lui Gala Galaction („De la noi, la Cladova”), privind spre apele calme ale Dunării, dar imaginându-mi-le ca pe cele învolburate din text, întunecate și adânci, stârnind în Popa Tonea întrebarea „Ce-ar fi...” N-am timp prea mult de relflecție, căci ne îndreptăm vijelios către masă. Intrăm într-o tavernă (nu renumita „Taverna Sârbului”), unde un chelner frumușel care vorbea românește ne ia la rost pe limba noastră, aranjându-ne militărește. Oricum, nu poate fi ușor să hrănești 50 de nehaliți! Mâncarea e bună, porțiile generoase și se acceptă plata și în lei.

Serbia este una din cele șase țări ale fostei Republici Iugoslave, condusă cu mână de fier de mareșalul Iosip Broz Tito, cel care – vorbește lumea – ar fi avut curajul să sfideze autoritatea sovietică. Dar viața se mai răzbună și ea cum poate, tot gura lumii bârfește că a treia soție a lui, Ivanca, lângă care se află înmormântat, ar fi avut ca amant un general rus. C’est la vie! Toate trec și deșertăciuni sunt toate. L-o fi consolat muntele de flori pe care le-au adus oamenii la înmormântarea sa.

În Kladovo există un castru roman (Diana), considerat cel mai important și mare fort militar din Moesia superioară, construit în anii 100-101 d. H. , în perioada când împăratul Traian a pregătit războaiele cu Dacia.

Ajungem în orașul Niș, din Serbia, unde s-a născut Împăratul Constantin cel Mare, în anul 274. Este al treilea ca mărime din țară, după Belgrad și Novi Sad (Voivodina), un oraș universitar, cu 13 facultăți și cca 30.000 de studenți. Numele original este Naissos – Orașul nimfelor. Nu văzurăm nimfe pe-acolo, dar am vizitat City Park, care conține ruinele unei cetăți (bastion turcesc) ce a fost cucerită de prințul Mihailo Obrenovici, considerat un mare reformator și cel mai iluminat conducător al Serbiei, căruia i s-a ridicat și un monument în acest parc. Ne-am plimbat puțin prin parcul stropit de ploaie, apoi ne-am dus la cazare, în Hotelul „Cristal Ice”. Vasăzică, din ploaie, am dat-o de-a dreptul în gheață (ice).

Mâine vom părăsi Niș, pentru a merge la Budva, în Muntenegru.

 

Ziua a II-a, luni, 16 septembrie 2024 (De la Niș, la Budva)

 

Plecăm de dimineață, din Niș (Serbia) spre Muntenegru, unde vom ajunge seara în Budva, principalul oraș turistic al țării, înființat de greci în secolul al IV-lea Î.H. și fortificat apoi în Evul Mediu. Riviera Budva se întinde pe aproape 21 Km, de la Trsteno, la Buljarica, având 17 plaje de împrejmuiesc stațiunea de la Marea Adriatică.

Mergem mult, pe drumuri bune, străbătând niște lanțuri muntoase ce se arată privirii în toată splendoarea, ba împădurite, ba stânci de-ți taie respirația, ascultând între timp explicațiile Gabrielei. Istoria Muntenegrului a fost una frământată, stăpânirile succedându-se pe rând: ba otomane, ba austriece, ba venețiene. Fiecare popor și-a lăsat amprenta asupra țării Muntenegrului, nereușind, în schimb, să șteargă amprenta personală și caracteristicile identitare muntenegrene.

Muntenegru (și ea una din țările din fosta Iugoslavie), având capitala în Podgorița, aparține Mediteranei meridionale și Europei de Sud-Est. Limba oficială este sârba, dar și muntenegreana, iar în sudul țării întâlnim și albaneza, dată fiind prezența multor albanezi în această zonă. La fel ca în Serbia, religia majoritară este cea ortodoxă de rit vechi (spre deosebire de Slovenia și Croația, unde majoritari sunt catolicii), dar întâlnim și un anumit procent de musulmani (cu preponderență albanezi). Suprafața este de 14.800 Km² (din care 73 Km de plaje), iar populația de aproximativ 650.000 de locuitori.

Singurul rege al Muntenegrului a fost Nikola I, supranumit și „socrul Europei”, întrucât avea 12 copii (9 fete și 3 băieți). Una dintre fiicele sale a fost căsătorită cu Vittorio Emanuelle, fostul rege al Italiei. Aflăm informații despre Petar al II-lea Petrović-Njegoš, un prinț-episcop ortodox sârb, episcop al Muntenegrului și unul dintre cei mai mari poeți și filozofi sârbi. Opera sa literară este foarte apreciată în Muntenegru. Acesta a fost și canonizat de Mitrolopia Muntenegrului și Litoralului și introdus în rândul sfinților sub numele de Sfântul Mitropolit Petar Drugi Lovćenski Tajnovidac, sărbătorit la 19 mai.

Am traversat Munții Durmitor, un masiv limitat de canionul râului Tara, la Nord, canionul râului Piva, la Vest și canionul râului Komarnica, la Sud, munți care au dat și numele parcului național omonim. Vizitarea Muntenegrului merită și numai pentru peisajele sale de o frumusețe aproape ireală, care îți taie respirația. Totuși, n-aș sfătui șoferii neexperimentați să se aventureze la volan pe un asemenea traseu. Al nostru, din fericire, a fost cât se poate de profesionist, fapt care ne-a conferit mult confort.

Muntenegru, această „Elveție neatinsă” cum a numit-o cândva un jurnalist german, după un sejur în Kolasin, stațiunea preferată, în secolul XIX, de regele Nikola, pentru vânătoare, e preferat și de schiori și de amatorii de sporturi extreme.

Ajunși la Budva, facem un tur al orașului, în noapte, apoi ne cazăm în splendidul complex „Slovenska Plaza”, cu multă vegetație, fântâni arteziene și spații largi, prin care eu mă rătăceam de fiecare dată, spre încântarea surorii mele, bucuroasă că a aflat una mai rătăcită decât ea.

Ziua a III-a, marți, 17 septembrie 2024 (Budva, Cetinje, mănăstirea Ostrog)

 

O zi plină, dedicată descoperirii altor frumuseți din Muntenegru. Oricât ar fi construit mâna omului, nimic nu pare mai spectaculos decât ceea ce a construit Mâna lui Dumnezeu, adică frumusețile naturale care în Muntenegru au un aer de sălbăticie, de ancestral, de neatins,  de viață departe de ochii lumii.

În Cetinje, capitala istorică a țării (unde se află și reședința oficială a președintelui muntenegrean), însoțiți și de ghidul local Dragana, ne plimbăm prin zona de promenadă a orașului, cu opriri din loc în loc, unde aflăm episoade scurte din istoria zbuciumată a țării. Martori muți: mormântul lui Danilo Petrovici (există și Danilovgrad, localitatea primului episcop al Muntenegrului), fântâna, biserica Cipur și Palatul regelui Nikola, acum muzeu, rege ai cărui urmași au donat averea poporului muntenegrean.

Dragana e foarte cunoscută aici, se salută cu lume peste tot, iar cel mai impresionant moment a fost când un șofer a oprit mașina în mijlocul drumului și a coborât să se îmbrățișeze cu ea. Oamenii sunt amabili, deschiși.

Momentul culminant al zilei l-a constituit excursia la Mănăstirea Ostrog, important loc de pelerinaj pentru locuitorii peninsulei Balcanice. Aceasta a fost înființată de Sfântul Vasile de Ostrog (n. 1610), la ale cărui moaște șiruri imense de oameni își așteaptă în liniște rândul pentru a se închina. Făcuserăm rugăciuni și cruci (care fățiș, care cu limba-n gură) și dinainte de a ajunge (vii!) până acolo, pe drumul care urcă la cota 2000, cu serpentine cum n-am văzut nicăieri, nici către meteorele grecești, un drum atât de îngust și cu pantă atât de mare și curbe atât de strânse, încât autocarele nu pot urca, astfel încât am fost transportați cu niște microbuze, chiar și acelea fiind nevoite să ia curbele din mai multe mișcări, nu din prima. Mănăstirea este așezată pe o stâncă aproape verticală a muntelui Ostrog, la o altitudine de 2.000 de metri, într-un ținut stâncos, între orașele Danilovgrad și Niksic. Sfântul Vasile de Ostrog este considerat făcător de minuni, la racla cu moaștele sale venind să se închine atât creștini ortodocși, cât și catolici, dar și (surprinzător!) musulmani. Din gura peșterii unde se află racla, o minunată priveliște se arată privitorilor.

Vrând-nevrând, facem și drumul înapoi, care, la coborâre, mi se pare și mai fioros decât la urcare, și revenim, târziu, în complexul din Budva de unde, în ziua următoare, vom pleca spre Dubrovnik, mergând de-a lungul Fiordului Kotor.

Ziua a IV-a, miercuri, 18 septembrie 2024 (Fiordul Kotor, Dubrovnik)

 

În drum spre Dubrovnik (Croația), călătorim de-a lungul Fiordului Kotor (Muntenegru), care ne dă... fiori de atâta frumusețe. Această minune a naturii face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Are 6 golfuri și 78 Km².  De-a lungul timpului, s-a aflat sub control venețian, de altfel mai este numit și „Veneția Muntenegrului”, dar și francez și austro-ungar. Urmele venețienilor se văd chiar și în Dubrovnik – orașul vechi, fiind vizibile în structura clădirilor și bisericilor.

Unul dintre orășelele pitorești ale golfului este Perast, despre care Gabriela ne-a spus că este (sau era) considerat paradisul poeților și pictorilor. Aici se întâlnește arhitectură barocă, precum și o serie de palate care au fost transformate în hoteluri de 5-7 stele. Sunt și două mici insule, una funcționează ca cimitir, unde se află mormintele venețienilor, alta găzduiește biserica „Fecioara de pe stâncă”, devenită muzeu cu obiecte ceramice dar și din argint și aur. Un obicei al marinarilor care ajungeau la această biserică era acela de a dona argint. Această biserică-muzeu este foarte vizitată, multe bărci se îndreptau în direcția aceea, chiar și atunci când treceam noi, admirând peisajul din autocar. În Kotor, am văzut Catedrala Catolică Sfântul Trifon, ridicată în secolul al V-lea, dedicată patronului orașului, precum și biserica ortodoxă „Sfântul Luca” (fostă catolică, dar venețienii au oferit-o cadou Muntenegrului).

Vama dintre Muntenegru și Croația am trecut-o greu (nu știu dacă așa se întâmplă de fiecare dată sau a fost un caz special), după o așteptare în rândul de mașini de vreo 3-4 ore. Câțiva temerari am preferat să facem drumul pe jos până la o benzinărie (nu de benzină aveam nevoie, se înțelege), apoi întors până la autocar, plimbare care – mie, cel puțin – mi-a prins bine, pe lângă statul degeaba pe scaunul mașinii.

Ajunși în Dubrovnik, abordăm orașul vechi pe la una din cele trei intrări. Orașul este considerat Perla Adriaticii, înscris în patrimoniul UNESCO și a fost ales ca platou de filmare pentru „Urzeala Tronurilor”. Nu știu ce se urzește prin filmul acela, că n-am văzut, dar spun ce am admirat noi (din exterior) în orașul acesta cu parfum nobiliar vechi, ca într-o nostalgică întoarcere în timp: Un muzeu al marinei (fost palat al familiei Gregonino, sec. XVIII, cu blazonul familiei), turnul cu ceas, o farmacie din secolul XIV și chiar un muzeu al pisicilor (aici, intrarea era numai 1 euro și se menționa că, din sumele strânse, sunt hrănite pisicile orașului). Statuia unui poet, fântâna unde se adunau servitoarele să-și bârfească stăpânele, oferind apoi știri „pe surse” ziarului Karampana, fostul Teatru de Operă, clădire transformată în Hotel, unde a locuit și Napoleon, Palatul Rectorului și Palatul Sponza, o impresionantă basilică barocă finanțată de Richard, Inimă de Leu (naufragiat pe aici cândva) – toate acestea și altele pe care le voi fi uitat - au avut darul să mă arunce departe, în timp, să pună o amprentă aparte pe amintirea acestei călătorii.

După atâta călătorie în timp, am revenit în zilele noastre, căci foamea își făcea simțită prezența, și am poposit la o terasă elegantă (și scumpă!) unde m-am înfruptat cu niște fructe de mare.

Și ne-am întors din nou în Budva, pentru care vom avea mai mult timp în ziua următoare.

Ziua a V-a, joi, 19 septembrie 2024 (Mănăstirea Razevici, Budva, Lacul Skadar)

Mănăstirea ortodoxă Razevici (Muntenegru) își leagă istoria de clanul Pastrovic, fiind una dintre cele patru mănăstiri ale regiunii Pastrovici. Mănăstirea se află sub protecția statului și sub protecția UNESCO. Aflăm că, în vechime, aici erau aleși prinții domnitori, ultimul dintre aceștia fiind Stefan Stiljanovic, cunoscut în popor ca Sfântul Ștefan, ale cărui moaște se află în Catedrala din Belgrad. Mănăstirea are în componență trei biserici, cu hramurile: Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Arhidiacon Ștefan și Sfânta Treime. Vizităm, admirăm, intrăm pentru închinare, apoi ne pregătim de turul orașului Budva.

Budva este cel mai vechi oraș al Muntenergului, menționat încă din secolul IV Î. H (au fost descoperite relicve din sec. I î. H) și cel mai important oraș turistic muntenegrean.

Orașul este împărțit pe 3 zone, pe care le vizităm, pe rând: sectorul poeților (asta-mi place!) reprezentat prin litera grecească Π (pi), sectorul bisericilor și cel al iahturilor.

Gabriela ne spune că e locul cu cel mai mare procent de milionari din Europa, majoritatea ruși și ucraineni. Nu i-am văzut, nu i-am auzit, fiecare cu lumea lui. Eu aparțin cel mult de zona poeților, nu de cea a iahturilor.

În schimb, ca să ne dăm în bărci, câțiva dintre noi am ales, în particular, o plimbare cu vaporașul pe lacul Skadar (cel mai mare lac din Balcani, cu cea mai mare rezervație ornitologică), unde ne-am bucurat de faună și vegetație oarecum asemănătoarei Deltei Dunării, un nufăr curajos încercând chiar să înflorească galben, înveselind cerul noros ce amenința cu ploaie.

Seara, având program de voie, împreună cu Alina, am mers să vedem și noi tot complexul, cu parcurile lui, dar mai ales să ne plimbăm pe malul Adriaticii (aflată la o azvârlitură de băț), în care vreo doi temerari se încumetaseră să înoate.

Ziua a VI-a/ a VII-a, 20/ 21 septembrie 2024 (Canionul Tara, Belgrad, București)

Părăsim maiestuoasele tărâmuri ale Muntenegrului și ne îndreptăm către spectaculosul canion Tara, unul dintre cele mai lungi defilee din Europa și cel mai adânc. Imaginile sunt de vis, dar și puțin dătătoare de vertij, când privești de sus, de pe podul care traversează canionul.

Suntem invitați la tiroliană, două tinere îmi spun că vor să meargă, dacă merg și eu, le dezamăgesc („Poate al’dată!”) și, după ce ne plimbăm și ne pozăm, luăm masa în acest loc greu de uitat.

La Belgrad ajunsem seara, târziu și, a doua zi, ne dăm întâlnire cu ghidul local – Luminița – al cărei tată a fost român, scriitor și director de teatru în Serbia. Mihai Avramescu se numea (întrebată de cineva dacă avea legătură cu familia poetului Lucian Avramescu, Luminița a negat, spunând că e doar coincidență de nume. Domnul Avramescu a scris și un scenariu, după care s-a realizat filmul „Tinerețe frântă”).

Vizităm împreună cetatea Kalemegdanului, practic Belgradul vechi, cel nou arătându-se ochilor noștri „în vale”. Cetatea Kalemegdan a fost construită de austrieci, însă numită de turci, numele acesteia simbolizând, în turcă „cetatea luptelor” fiindcă, într-adevăr, aici s-au purtat multe lupte, fapt confirmat și de muzeul militar în aer liber, cu a sa expoziție de obuziere și tunuri. Cetatea are 9 porți duble, fiecare având poartă interioară și exterioară, este foarte solidă și bine păstrată.  

Parcul Kalemegdan și cetatea se întind pe 25 de hectare, unde putem găsi mai multe galerii de artă, un planetariu, grădină zoologică, 2 biserici (Luminița subliniază faptul că, pentru a vizita tot acest ansamblu, ar cam fi nevoie de o zi întreagă).

Intrăm pe poarta Instanbul a cetății a cărei hartă are formă semistelară, este așezată pe malul râului Sava și al fluviului Dunărea, fiind împărțită în 7 zone. Structura porților (toate fiind originale, din lemn fiert, cu armătură de fier și cui de fier) mai păstrează încă urme de ghiulele. În vârful turnului cu ceas se află și un observator, de bună seamă foarte util la vremea lui.

În cetate s-a păstrat și o fortificație mai veche decât Kalemegdanul, construită în secolul XV de primul domnitor al Belgradului – Stefan Lazerevici.

Privim de sus înfățișarea diferită a Belgradului Nou (Novi Belgrad), cu spații largi, față de cel vechi, construit pe coline, cu străzi înguste, a cărui construcție a început abia după Al Doilea Război Mondial. Legătura dintre vechi și nou se face prin cele 7 poduri, peste râul Sava și fluviul Dunărea.

Luminița vorbește (românește, cu accent slav) cu amărăciune despre intenția de a face dintr-un cartier al Belgradului un fel de „Dubai”, cât și despre clădirea cu antenă, bombardată în timpul bombardamentului NATO.

Apoi schimbă registrul și ne spune amuzată și spre amuzamentul tuturor povestea lui Viktor (pe care o auzisem și de la Gabriela, dar acum aveam ocazia să-l și vedem), o sculptură (înaltă de 14 metri) a lui Ivan Mestrovici (cel care este și autorul statuii ecvestre a regelui Carol I, ridicată la București). Viktor e un simbol al libertății – din câte am înțeles – ține în mână un porumbel, dar și o sabie cu vârful în jos (semn al încetării ostilităților); după oarece considerații de ordin anatomic legate de fizicul gol-goluț al lui Viktor (musculos din spate, ceva cam dezamăgitor din față, zic doamnele, eu nu mă pronunț), Luminița adaugă cu ochii sticlind de ironie: „Interesant e cum a fost așezată această statuie: cu spatele spre Turcia și cu fața spre Austria”. O palidă răzbunare artistică – aș zice – față de cotropirile otomane și austriece din trecut.

Drumul înapoi spre casă (București) îl parcurgem de data aceasta pe malul celălalt al Dunării, străbătând Defileul (Cazanele Mari și Cazanele Mici), având ocazia să privim și din alt unghi, așadar, statuia lui Decebal și Mănăstirea Mraconia, de strajă apelor.

Desigur, ar mai fi fost multe de spus, cum multe ar mai fi fost de văzut, dar cât poți cuprinde cu mintea și privirea în doar șapte zile din frumusețea, istoria și măreția acestei lumi? M-am întors cu sentimentul că măcar o parte esențială din ceea ce se cheamă Muntenegru, dar și ceva din Serbia și Croația, am văzut, am simțit și m-a bucurat.

Recunoștință ghidei noastre, Gabriela, ghizilor locali și șoferilor care au avut grijă ca experiența noastră să fie una cât se poate de frumoasă!

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 05 -10 octombrie 2024