Deșertăciuni

 

Mă aflam singură pe puntea superioară a vasului luxos cu nume de femeie. Ce noroc au unele femei! Gândeam că trebuie să fi fost mult iubită aceasta care meritase ca armatorul să-i dea numele său navei de crozieră. Gândul mi-a zburat apoi la alte femei celebre, pentru care bărbații care le-au iubit făcuseră lucruri uneori de-a dreptul nebunești. Care să le fi fost secretul? Nepăsarea? Evident, frumusețea, în primul rând, deși n-aș băga mâna în foc că toate au fost niște frumuseți irezistibile.

Era o noapte cu multe stele. Simțisem nevoia să ies la aer, departe de vacarmul general, să privesc cerul, să ascult clipocitul liniștitor al fluviului. Purtam o rochie albă, cu flori mari, colorate, scurtă și subțire, acoperită de un șal, iar pe cap aveam o pălărie cu boruri largi. Atâta frumusețe pentru nimeni!

Din lipsă de preocupare, urmăream manevrele de acostare a celor două vase, unul lângă altul, milimetric, intrigată de precizia cu care erau manevrați cei doi mamuți. Marinarii poziționau tampoanele, făceau semne numai de ei știute, prea rar se auzea vreo comandă, totul decurgea în tăcere și cu exactitate, fără rateuri, ceea ce sugera că procedura fusese repetată de multe ori, până ajunsese o rutină în pragul perfecțiunii. După ce marinarii celor două vapoare și-au dat mâna, ca un semn care să pecetluiască reușita lor, n-am prea mai avut la ce mă uita. Celălalt vas, care pesemne purta tot nume de femeie, îmi restricționa vederea spre fluviu. Am privit o vreme absentă către luminile sale, care vorbeau de o lume a luxului, a plictisului poate, încercând să imaginez poveștile din spatele perdelelor de mătase. Dar n-aveam chef de imaginație, simțeam nevoia de concret, de ancoră. Imaginația te poartă în derivă, iar eu numai de asta n-aveam chef în seara aceea.

Mi-am îndreptat, cu lentoare, pașii către partea opusă a navei, acolo unde se vedea pământul. O imagine puternic contrastantă mi-a lovit privirea. Pe un teren între gunoaie, câțiva copii zdrențăroși loveau un fel de minge improvizată. Am simțit nevoia să închid ochii, atât de crunt de urâtă și dureroasă mi s-a părut imaginea aceea. Dar i-am deschis repede, amintindu-mi că aveam nevoie de realitate. Iată o altă realitate, a unei lumi paralele, total opuse primeia, încărcată de poleială și fast. Și totuși, această urâțenie își avea frumusețea ei. Copiii, murdari, negricioși, îmbrăcați sărăcăcios, înconjurați de gunoaiele pământului, erau fericiți în alergătura lor după ghemul acela care nici măcar nu era o minge adevărată. Fericirea în stare pură – gândeam. Acea fericire care nu are nevoie de nimic, în afară de inocență.

Nici nu știu când a apărut lângă mine Tariq. Nu schimbaserăm nicio vorbă, doar câteva priviri, ale lui, dincolo de barul punții superioare – cam lungi, ce-i drept, dar le-am pus pe seama dreptului oricărui bărbat de a arunca priviri oricărei femei, atâta timp cât aceste priviri au o semnificație măgulitoare, nu ofensatoare. În plus, îi acordasem ca un fel de indulgență compensatorie, având în vedere că, la ei, treaba cu aruncatul privirii către femeile altora te poate lăsa fără cap, la propriu. Acum, se așezase sprijinit de balustradă, ca și mine, destul de aproape, dar la o distanță care nu-mi invada în mod agresiv spațiul personal. Mi s-a adresat în engleză:

-        Ești o femeie frumoasă.

-        Mulțumesc!

-        Poloneză?

-        Nu, rusoaică.

-        Aha! Auzisem eu că femeile din Rusia sunt cele mai frumoase.

Auziseși bine, fraiere, dar ce nu știi tu și nici nu vei afla e că eu sunt din România. Dar e în regulă, câtă vreme te-am convins că sunt din țara celor mai frumoase femei. Tăcerea dintre noi devenise stânjenitoare. Cu atât mai mult în momentul când mi-am dat seama că mă privea fix, nedezlipindu-și ochii de pe chipul meu. Noroc că noaptea mi-a ascuns roșeața pe care o căpătaseră brusc obrajii mei. În ciuda maturității mele, tot mai roșesc în anumite situații. Într-un târziu, s-a hotărât să spargă tăcerea:

-        De ce ești tristă?

Fac semn cu bărbia către imaginea din fața ochilor noștri.

-        A, de aia? Nu trebuie să fii! Am fost și eu cândva un astfel de copil și te asigur că nu-i chiar atât de rău. La vârsta aia nu înregistrezi urâțenia din jur. Așa-i că-i minunată copilăria?

Am dat din cap aprobator.

-        Știi, îmi zice, de fapt așa am ajuns eu să lucrez pe un vas de croazieră. Mă alergam odată precum copiii ăștia și, lângă joaca noastră, a acostat un vapor, tot - numai o strălucire. M-am oprit din jocul meu și în clipa aceea, pe loc, mi-am fixat cea mai arzătoare dorință a mea, de a mă afla și eu pe puntea unui vas ca ăla. Eram destul de realist, sărăcia nu te-ndeamnă la visuri prea mărețe, dar mi-am spus că, dacă nu-mi voi permite niciodată o croazieră, măcar voi lucra pe un astfel de vas. Și iată-mă, acum... ba, în plus, lângă o frumoasă domniță din România.

-        De unde știi? -  m-am dat de gol, uimită.

-        Știu ce grupuri avem pe vas, ni se face instructajul.

-        Și atunci de ce m-ai întrebat dacă sunt poloneză?

-        Trebuia să intru în vorbă cumva. În plus, voiam să văd dacă spui adevărul.

-        Niciodată străinilor, i-am răspuns.

Am râs amândoi și parcă gheața de dinainte s-a spart.

-        De ce ești tristă? – m-a întrebat iar.

-        Mi se pare că am mai purtat conversația asta.

-        Știu, dar atunci nu spuneai adevărul... străinilor. Acum, că ne cunoaștem, ai putea să-mi spui.

Adevărul e că nu-mi puteam scoate din minte scena de dinainte de a urca pe punte și asta-mi dădea o tristețe pe care, deși nu voisem să o arăt nimănui, n-o puteam ascunde nici măcar de străinul acesta care, totuși, reușise să mai alunge din umbre. Conversația jucăușă cu el mă făcuse să uit conversația dură pe care o avusesem mai devreme, în cabină. Sperasem într-o seară romantică dar, când mi-am invitat partenerul pe punte, m-a refuzat, zicând că are de dat niște telefoane. Mi s-au prăvălit toate visurile romantice în cap, ștergând cu mine pe jos, când am început să mă întreb ce telefoane ar fi mai importante decât prezența noastră împreună, în spațiul acela destinat unor momente frumoase. Ca de fiecare dată în astfel de situații, mă fac arici și să mă strâng în țepii mei, să nu mă mai poată atinge nimeni. Poate că el avea dreptate, poate era mai cinstit. Între noi, se răciseră toate focurile, înghețaseră toate apele, nu știu ce mai speram. Ce rost ar fi avut să ne prefacem îndrăgostiți, când nu mai eram demult? Eu ce mai așteptam, de fapt? Când ceva se rupe, se rupe definitiv. Dacă eram sinceră cu mine, aș fi privit adevărul în față: voiam o noapte romantică, dar nu el era destinat acelui romantism. Atâta doar, îmi părea rău de o ocazie irosită, de toată magia din jur, în care situația ne obliga să întreprindem lucruri pe care le-am fi putut la fel de bine face și în alt loc. Datul telefoanelor sau privitul în gol. Poate chiar în golul din viețile noastre.

Înainte să ies și să urc pe punte, am dat o replică mai tăioasă, un fel de punct pe i îngroșat. Atunci a venit remarca lui, cu tăiș de lamă nouă de bărbierit: „Vezi, de aia nu te-ai măritat niciodată!” Fusese spusă pe un ton liniștit, constatator, dar avusese asupra mea șfichiuirea unui bici peste o rană nevindecată. Eram cu spatele la el, scotocind în dulap după șal. Când am primit duritatea replicii, am simțit nevoia să mă întorc, să-l privesc în ochi. Nu știu ce anume din expresia mea l-a speriat – probabil ochii mei negri scânteiau, sau poate aveam o paloare ieșită din comun, ori, dimpotrivă, mă înroșisem, ori, cel mai probabil, văzuse dincolo de aparențe, îmi citise în suflet – dar a simțit imediat nevoia să-și ceară scuze, dând înapoi: „Iartă-mă! Chiar n-am vrut să sune astfel. Nu cred că asta am vrut să spun.” I-am replicat, cu voce pierită: „Ba da, nu-ți cere scuze, ai dreptate. Chiar dacă nu ai vrut asta, ai spus un adevăr.” „Totuși, n-ar fi trebuit să-l spun...” N-am mai avut curiozitatea să aflu de ce n-ar fi trebuit. Mi-am luat șalul și am ieșit.

Acum mă aflam pe punte lângă un bărbat tânăr și frumos care îmi spusese că îl cheamă Tariq. Puțin mă interesa numele lui. Dar nici nu aveam de gând să-i destăinui motivul tristeții mele. Bărbații n-au chef de tristețile femeilor. Poate era doar un alt mod de a face conversație. I-am zâmbit numai, lăsând momentul să treacă. Mi-a atins brațul și m-a privit în ochi, adresându-mi o întrebare directă:

-        Vii cu mine?

Am clătinat ușor din cap, a negație. Niciodată nu m-am considerat din țara celor mai frumoase femei. Însă din țara celor mai proaste – da! Și, din motive de neînțeles chiar și pentru mine, nu mi-a fost niciodată la îndemână să schimb apartenența aceasta.

-        De ce? – m-a întrebat Tariq, neslăbindu-mi privirea. Mâna lui începuse să mângâie ușor brațul meu, iar senzația era una plăcută.

-        E târziu, am zis, dând poate cel mai stupid răspuns din viața mea. Dacă eu l-aș fi primit, l-aș fi azvârlit peste bord pe idiotul care mi l-ar fi dat.

-        Da, uneori e târziu, mi-a răspuns, alteori prea târziu... Și mi-a întors brusc spatele, fără o altă vorbă, fără niciun gest.

Am mai rămas o vreme pe punte, privind la jocul copiilor, care acum îmi părea și mai trist. Vreo două cuvinte îmi răsunau în gânduri, ca un refren: „Bucurii amânate, bucurii refuzate...” Sunt maestră. Deodată, mi s-a făcut frig. Din ceata de copii, unul rămăsese uitându-se către vas, un alt Tariq care va fi visat. M-a observat și mi-a făcut cu mâna. I-am făcut și eu cu mâna, înapoi. De-aș fi avut puterea să-l iau acolo cu mine, pe punte! Aș fi făcut oare din el un om fericit? Nu, nu cred. Fericit va fi cu adevărat doar atunci când singur va găsi mijloacele de a urca pe puntea aceea. Mi-am mai fluturat o dată mâna spre copilul care-mi striga ceva în limba lui, mi s-a părut că aud „habibi”, apoi am coborât. La etajul doi, era un spectacol cu derviși rotitori, dar eu numai de rotirea lor nu aveam chef, destul mi se învârteau mie toate prin cap. Am coborât la etajul unu și am intrat în cabină.

El dormea și sforăia ușor. M-am îmbrăcat de noapte, mi-am pus dopurile în urechi și am început să scriu în jurnal întâmplările zilei. N-am făcut referire nici la discuția dură, nici la întrevederea cu Tariq, am scris numai cele specifice călătoriei. Despre bătrânul nubian, care-mi dăduse, în grădina botanică, din semințele nu-știu-cărei plante, cu efecte afrodisiace, susținea, de parcă eu de efectele astea aveam urgentă nevoie. Pentru cine, pentru ce? Despre cum dobândise de la mine un dolar povestindu-mi nu doar despre inutilele semințe, dar și despre familia lui cu șase copii în satul de peste fluviu, uite-l colo, mi l-a arătat, întinzând mâna. Despre copilul care vindea crocodili din lemn tot pe un dolar, despre cum se lipise de mine zicându-mi „mami”, despre fericirea desculță din ochii lui. Despre nubianul mai negru ca smoala, desculț și el, care manevra cu pricepere pânzele felucii, despre oaza de liniște în care se auzea ciripitul dumnezeiesc al unor păsări, pe insula Elephantine, despre copiii care înfruntau apele fluviului așezați pe o placă, pentru câțiva lei. Despre cele două lumi atât de diferite, una – a vasului de croazieră de lux, alta – a copiilor murdari alergând printre gunoaie, lumi separate de numai câțiva metri, dar atât de diferite. Când am ajuns aici, pixul a rămas suspendat în aer și m-am gândit la cât de simplu e să te extragi uneori unei realități, în mod real, nu imaginar, pentru a fi în alta. Trebuie numai să-ți dorești cu adevărat. Așa cum poate pe mine, acum, mă despărțea doar un perete, sau un etaj, de lumea în care aș fi putut să fiu, dar am ales să stau în aceasta. Să scriu lângă un bărbat obosit care sforăie, după ce-și dăduse necesarele telefoane doar el știa cui, care îmi pusese un verdict usturător, când aș fi putut alege să fiu lângă unul viguros și înfierbântat căruia nu trebuia să-i dau socoteală de nimic, cum nici el mie, pe care l-aș fi uitat (sau nu) a doua zi. Deșertăciuni! Orice ai alege, tot în lumea greșită te afli. Sunt rare cazurile când nimerești în propria-ți viață, așa cum ai dori-o și cum ar trebui să fie. Sau când ai curajul să te smulgi din cea greșită, cu orice risc, cu orice suferință, pentru a face saltul în viața-viață.

Nu scrisesem nimic din toate astea. Îmi începusem doar jurnalul cu o frază care avea semnificație numai pentru mine: „Totuși, frumusețea acestei lumi nu e o condiție sine qua non pentru fericire.”

 

Florentina Loredana Dalian             

Slobozia, 12 decembrie 2023