Amărăciuni din Epoca de Aur (8)

Vaza pictată

         

Citesc John Fowles - Jurnale - și un pasaj mă izbește printr-o ciudată asemănare cu un fapt trăit de mine mai demult. Pasajul este în legătură cu prietena lui de la vremea când avea 25 de ani și se referă la un moment al despărțirii: „Simțeam că trebuia să-i fac un cadou. Dar, nehotărât, am lăsat pe ultimul moment. Sâmbătă, chiar înainte să se închidă magazinele, am cumpărat Confessions ale lui Rousseau într-o ediție superbă. În noaptea aceea, înainte de-a merge la culcare, am citit câteva pasaje și am fost fascinat. A doua zi am tot amânat oferirea lui până într-un moment când am știut că nu o s-o mai fac. În parte, a fost din cauză că știam că ea n-avea de gând să-mi ofere nimic. Am prins ocazia să mă uit în poșeta ei și m-am asigurat că așa e, astfel că mi-a fost teamă s-o fac să-și dea seama de omisiunea ei. Și știam că nu are bani. O atare sensibilitate e, probabil,  ridicolă. Cred că eram amândoi la fel, că nu doream să oferim și să nu primim nimic, nu din vreun motiv banal ori egoist, ci din pricina acelei stânjeneli tandre și misterioase ce copleșește toate momentele de final. Sper ca într-o zi să-mi dau seama.”

          Eu încă nu mi-am dat seama cu limpezime de ce, în urmă cu 28 de ani, pe vremea când aveam 24 (vârstă apropiată cu cea a lui Fowles care povestește) nu i-am oferit cadoul meu, pregătit dinainte,  celei mai bune prietene din facultate, înainte de a pleca fiecare pe drumul său. Probabil din aceleași motive de care vorbește autorul mai sus, o anume stânjeneală, la gândul că îl vei pune pe celălalt într-o situație neplăcută, sau acelei „stânjeneli tandre și misterioase ce copleșește toate momentele de final.” Și nici acum n-am aflat dacă nu cumva și ea avusese un cadou pentru mine și nu mi l-a oferit din aceleași motive. Cert e că îl cumpărasem, din puținii bani de care dispuneam la vremea aceea, dar așa mi se păruse firesc, era o acțiune premeditată, nu un imblod de moment, simțeam că trebuia punctată despărțirea aceasta printr-un dar.

          Ieșisem împreună la ultima noastră plimbare prin Bucureștiul devenit atât de familiar, atât de „al nostru” pe timpul celor cinci ani facultate, pe traseele cunoscute, pe care le abordam de obicei. Undeva, dar nu-mi mai amintesc unde, fie în vitrina unui magazin, fie la vreo tarabă (dar parcă se ridică vag în memorie un iz de Calea Victoriei), văzusem vaza aceea din ceramică, pictată, în nuanțe de verde pal, cu spice, cu frunze, scundă și cu linii grațioase ale curburilor. Am întrebat-o dacă îi place, a zis da și „mi-am” cumpărat-o. Nu voisem să-i spun că e pentru ea, ar fi urmat să i-o dau în momentul despărțirii. Nu știu cât să mai fi stat vaza aceea în camera de cămin, poate o zi, două, până când s-a apropiat clipa aceea finală, de care știam c-o să vină și din pricina căreia zăcusem aproape timp de o săptămână, în patul meu de sus, cu picioarele încrucișate sub mine, cu tavanul în cap și ochii în gol. Nu-mi plac despărțirile, dar acum, pentru că s-au adunat destule, sensibilitatea mi s-a mai tocit și le fac față destul de bine. Însă atunci, orice despărțire îmi era ca o boală, îmi dădea o stare de melancolie și de rău în fața rupturii implacabile. Nu era vorba numai de despărțirea de colegele mele de cameră, în special de Mirela, de care fusesem aproape nedespărțită, la cursuri, la spectacole, în plimbări. Ci și de lăsarea în urmă a unei părți din viață despre care știam că nu va mai reveni sub forma aceea nicicum, nicicând, că tot ce ar fi urmat se înscria pe un alt drum al trăirilor, la un alt nivel, care niciodată nu va mai fi atins. N-are rost să insit, e, oricum, greu de explicat. Revin la vază.

          Vaza aceea a stat pe un raft până când, similar lui Fowles, am știut că n-o voi mai oferi, așa cum îmi fusese gândul inițial. Eu n-aveam ce face cu ea, n-aveam nici măcar o casă în care s-o pun, dar am împachetat-o și am luat-o cu mine, căci nu mi-a venit să i-o mai ofer (nu, nici vorbă de egoism!), fie pentru că gestul mi se păruse prea sentimental, fie cadoul prea neînsemnat, fie o pecetluire inutilă a unui final ce trebuia ori uitat, ori reținut în amintire, nu în pereții unei vaze. Ne-am luat la revedere și dusă am fost (eu am plecat prima, un soi de consolare), iar vaza aceea am păstrat-o câțiva ani la vedere, pe unde-am stat, uneori cu flori, până când într-o zi și-a aflat sfârșitul în cioburi. N-aș ști să spun de ce în momentul când a fost spartă din întâmplare, în loc să-mi pară rău, am simțit ca o ușurare. Poate pentru că niciodată locul ei nu fusese acela, că scopul achiziționării fusese altul, iar faptul că, în cele din urmă, ajunsese la mine era un soi de nedreptate care trebuia numaidecât reparată... Cine știe? Încâlcite sunt ițele sufletului omenesc! Totuși ce consolare să aflu că și altcineva, cândva, a mai trăit un astfel de sentiment! Poate nici n-aș fi scris despre asta dacă nu m-ar fi instigat jurnalul lui Fowles. Iar dacă aș fi fost un scriitor de Nobel, precum Sully Prudhom (primul Nobel pentru literatură), aș fi scris o poezie-capodoperă, precum „Le vase brisé” (Vasul spart).

Cum nu sunt, m-am mulțumit să înșir câteva rânduri dezlânate pe care încheindu-le, rămân cu acea neîmplinire că n-am spus totul, că n-am spus pe înțeles și, până la urmă, cu ferma convingere că niciodată nu reușim să exprimăm cu adevărat ceea ce simțim (cu excepția unora, puțini, care se mai cheamă și genii).

          Aceasta este povestea vasului spart care a nimerit în casa greșită. Dar poate fi și povestea unei inimi a cărei pornire n-a fost dusă până la capăt. Nu c-ar fi singura de genul acesta. Dar, pentru mine, a fost, cred, prima, și cea care m-a marcat cel mai mult.

          Și, pentru c-am amintit de poezia lui Prudhome, voi încheia cu finalul acesteia, în traducerea Elisabetei Isanos: „Când vasul teafăr pare încă/ Aflată-n-trânsul îl învinge/ O rană fină și adâncă/ E spart de-acuma, nu-l atinge!” Poate tot astfel ar trebui să procedăm cu amintirile noastre, să nu le atingem, să le lăsăm undeva pe un raft să-și trăiască viața de aparent vas teafăr care se va transforma și el în cioburi, dar o dată mai târziu, mult mai târziu, când nu va mai conta.

Forentina Loredana Dalian

Slobozia, 28 august 2020