Jurnal egiptean

În revista de cultură „Leviathan”, nr. 1/ 2020

          Egipt, 8-19 septembrie 2019

          Ziua 1, duminică, 8 septembrie 2019, București - Zürich - Cairo

          Astăzi e ziua Nașterii Fecioarei Maria, prima sărbătoare din anul bisericesc. Am avut timp să merg la biserica din B, apoi, la ora 14, am fost pe aeroport pentru întâlnirea cu ghidul agenției „Europa Travel”. O cheamă Alina și mi-a făcut de la început o impresie bună, impresie care avea să se confirme pe toată perioada excursiei, timp de 11 zile. Alina este o profesionistă în adevăratul sens al cuvântului, întrunind toate calitățile necesare unui ghid: cunoștințe temeinice în zona de ghidaj, bun translator, foarte bună organizatoare, dând explicațiile privind ceea ce urmează la timp și chiar de mai multe ori, răbdătoare cu oamenii până la Dumnezeu și - lucru rar - foarte modestă și amabilă, caldă și îngăduitoare cu toată lumea, chiar dacă noi ne comportam uneori de parcă am fi fost copii neajutorați, punând întrebări tâmpite sau făcând-o să repete până la epuizare anumite lucruri. Am început cu descrierea ei, pentru că, într-o excursie cu grupul și ghid însoțitor, de acesta depinde în mare parte reușita vacanței. Ceea ce, în cazul nostru (grup format din 24 de persoane, din diferite localități, din care am reținut: București, Constanța, Râmnicu Vâlcea, Petroșani, Călărași, Sighetu Marmației, Balotești, Slobozia - eu) chiar a fost o reușită. E adevărat că și grupul contează și a fost foarte important faptul că ne-am nimerit un grup de oameni civilizați și punctuali.

          Zburăm cu Swiss Airlines, cu destinația Cairo, via Zürich. Toate cele patru zboruri (dus-întors) au decurs în deplină siguranță, fără nici cea mai mică emoție, iar ciocolata elvețiană, răsfăț nelipsit pe timpul zborului (pe lângă hrana și băuturile servite la bord) este, cum se știe, de cea mai bună calitate. Însoțitorii de bord, majoritatea băieți (nici stewardesele nu mai sunt ce-au fost!), sunt tineri și frumoși, amabili, zâmbitori și foarte eleganți, în costume negre și cu cravate la gât. Ocup un loc la fereastră, ceea ce mă ajută să mă bucur de priveliștea unică dată de înălțime.

          18:45. În Zürich, ploua când am coborât din avion și a continuat până la decolarea, la ora 22:00, spre Cairo. Dar angajații companiei au avut grijă să ne transporte numai prin burdufuri, astfel încât să nu ne ude ploaia. Am privit-o numai prin fereastră. Aeroportul nu e deloc aglomerat, e o atmosferă calmă, liniștită, cu lume civilizată. Cumpărăm o sticlă de alcool - Campari Negro - ce păcat că n-am crezut-o pe Alina când ne-a explicat cum stă treaba cu acoolul în Egipt. Fiind țară preponderent musulmană, acolo nu se consumă alcool și nici nu prea găsești de cumpărat, decât la prețuri exorbitante. Dai pe un pahar de vin sau de ouzo cât pe o toaletă de nuntă. Așa că, dacă mergeți în Egipt și credeți că vi s-ar face „sete” la un moment dat, luați-vă damigeana, dar aveți grijă s-o puneți în bagajul de cală!

          Despre lipsa consumului de alcool la musulmani aflăm ulterior de la ghidul local, Ahmed, care ne spune că, de fapt, deși religia interzice consumul, s-a ajuns progresiv la aceasta printr-un tertip al lui Mohamed care, vrând să-i determine să renunțe, i-a chemat de cinci ori pe zi la moschee, cu interdiciția de a consuma alcool înainte și, astfel, nu prea mai aveai când să-l bei.

          Pe aeroportul din Cairo, ne așteaptă reprezentantul local. Nicăieri nu ești lăsat de capul tău, nu știu dacă asta ține de ei sau de agenție, dar, în orice caz, ți se oferă o siguranță. Pe drumul spre hotel, vedem o imagine sinistră a orașului, cu blocuri neterminate, fără ferestre, cu puține apartamente locuite, și acelea cu haine atârnate în afara balconului, destul de multă mizerie, mai ales pentru o capitală. Tot Ahmed ne-a explicat ulterior că aceasta se întâmplă din două motive: unul ar fi că, dacă ai o casă neterminată, ești scutit de plata impozitelor, altul, că fiecare familie mai construiește câte un etaj pentru câte un copil, dar îl lasă așa, urmând ca respectivul copil să-l finiseze la vremea când va putea. Oricum, e o senzație de permanent provizorat, de sărăcie și mizerie, pe care nu te-ai aștepta să o ai într-o capitală. Am înțeles că guvernul egiptean a decis mutarea capitalei administrative la o oarecare distanță de actualul oraș, un fel de Noul Cairo, unde s-au început deja lucrările (am trecut și pe acolo) și unde ar urma să fie mutate toate ambasadele și instituțiile mai importante ale statului.

          Ne cazăm spre ora 4 dimineața la Hotel „Cairo Pyramids” în zona Giza, tip bungalow, curat, elegant, liniștit. În Egipt, bagajele sunt cărate peste tot de hamali, care sunt deja plătiți dar așteaptă și bacșișul (pe care cei mai mulți egipteni, indiferent de serviciul făcut, îl cer direct: „Bacșiș for me!”. Alții, ceva mai subtili, umblă cu tertipuri, dar fiecare poveste la vremea ei). Ieșim pe terasa din fața camerei și savurăm din Campari Negro, într-o atmosferă zen, și stăm până mai târziu, chiar dacă în ziua următoare (deja începută) programul este încărcat. Eu, când merg la plimbare, de dragul de a vedea cât mai mult, aș fi în stare să nici nu dorm așa cum dorm oamenii, în pat, ci doar pe apucate, în autocar, tren sau vapor, ori pur și simplu rezemată de un stâlp, într-o pauză. Nu e doar o metaforă, mi-a dat Dumnezeu acest mare dar, pe care puțini îl au, de a mă putea odihni aproape în orice condiții. E drept că n-am încercat să dorm mergând, așa cum îmi povestea cineva din armată, din timpul marșurilor de noapte, când dormea mărșăluind, cu mâna sprijinită pe umărul celui din față, dar cred că, la nevoie, și asta mi-ar reuși. Evident, asta ar fi cu condiția să ai în față un umăr pe care să te poți baza.

          Ziua 2, luni, 9 septembrie 2019, Cairo

          După micul dejun, vizită la Muzeul de Egiptologie care găzduiește cea mai importantă colecție de obiecte istorice provenind din perioada faraonică. Sunt multe de văzut și de aflat, Ahmed, ghidul local, specialist în egiptologie, ajutat de Alina - translator, încearcă să ne familiarizeze cât mai mult cu istoria fabuloasă a acestui popor, ceea ce se va întâmpla și la numeroasele temple și la alte obiective vizitate. La etajul cu mumiile se achita o taxă (cea pentru muzeu fusese inclusă în prețul excursiei). Mă folosesc de prilej pentru a afla dacă legitimația mea de presă de la UZPR, care dă dreptul posesorului de a vizita gratuit orice muzeu din lume, este acceptată și aici. La Atena, pe Acropole, a funcționat. Ei, dar în Egipt, nu ești sigur de nimic. Totul se negociază, regulile se încalcă, cele mai încălcate reguli fiind cele de circulație. Alina îi arată omului de la bilete legitimația și întreabă dacă se poate intra cu ea. Acela, vădit surprins, ridică din umeri, se face că nu știe și strigă pe un altul, adresându-i întrebarea pe limba lor. Întrebatul răspunde direct în engleză: „Press? A half!” (Jumătate). Tot ca să nu fie ei ca restul lumii. N-am făcut caz de asta, doar am luat notă, în fond mi-aș fi permis prețul care, chiar și întreg, nu era vreo avere, dar chiar n-aveam niciun chef să văd mândrețe de mumii, îmi ajunseseră cele două vizionate un etaj mai jos. Că, până la urmă, ce-ar putea avea diferit una față de alta? Mai târziu, am aflat și tehnica procesului de mumificare, dacă sunteți cuminți v-o spun mai încolo.

          După ce ne-am făcut tobă de egiptologie, am mers la o fabrică de papirus, acolo unde - ni se spune - papirusul se fabrică după rețeta originală. Ni se face o demonstrație, ni se dau explicații, ni se prezintă diverse papirusuri, ni se spală creierele în vederea cumpărării, ceea ce și facem unii dintre noi, printre care și eu. Și, deși Alina ne prevenise că în Egipt totul se negociază, eu tot nu m-am priceput, n-am știut niciodată să negociez cu nimeni, nimic. Și chiar atunci când am făcut-o, mai mult în joacă, sunt sigură că tot n-am ajuns la prețul corect. Îmi mai exersasem această strălucită calitate de negociator cu zece ani în urmă, în Turcia.

          Urmează turul orașului Cairo. Ceeea ce văzusem noaptea, la venire, s-a arătat acum ochilor noștri în lumina crudă a zilei. Nu, nu ne-am înșelat, capitala arată la fel de dezolant, cu mici excepții pe anumite zone. Revenim la hotel, unde avem program de voie, luăm masa la o terasă cochetă pe marginea piscinei, ne mai plimbăm prin curtea interioară, pe la magazinuțele din hotel. La unul dintre ele, vânzătorul, simpatic și foarte volubil, le aburea pe trei dintre companioanele noastre cu uleiuri aromatice. Când am intrat eu, așa, să casc gura, m-a preluat urgent, m-a așezat cu forța pe un scaun și a început să mă înmiresmeze cu multe și de toate, dar mai ales cu un parfum afrodisiac, făcând glume și urându-mi de bine pentru noaptea următoare. L-am lăsat în compania în care-l găsisem, necumpărând nimic, i-am spus doar: „You are nice”, la care mi-a răspuns „I Know”. Nu se supără, îți zâmbesc oricum, le face plăcere să joace tot acest teatru al învăluirii clientului, am senzația că nici nu le-ar plăcea doar să intri, să iei și să plătești. Dar nici nu te uită. La peste o săptămână, când am revenit la același hotel, m-am rătăcit pe acolo și mi-a ieșit înainte: „Do you remember me?” Fantastică memorie, eu, dacă l-aș fi întâlnit în altă parte, nu l-aș fi recunoscut. Am mai pățit așa cu un Mohamed, într-un bazar. Îi spusesem că n-am timp, că mergem la templu, mă pusese să-i promit că mă duc în magazinul lui la întoarcere, am promis știind că mint, dar când m-am întors mi-a sărit înainte: „Do you remember? Mohamed!”, încercând să-mi vândă o eșarfă despre al cărei model mi-a spus că e făcut de mama lui. Toți încearcă să-ți vândă ceva. Dar cel mai mult vând povești. Mi-ar fi plăcut să stau să le ascult poveștile. Scriitorul din mine s-a simțit tot timpul frustrat din pricina asta. Timpul era riguros calculat, în plus rigorile impuse grupului nu-ți permit să pierzi vremea aiurea. Da, mi-ar fi plăcut să stau cu toți mohamezii, ahmezii și houseinii, să le ascult poveștile, probabil aș fi scris un fel de „O mie și una de nopți”. Sau de zile, mă rog...

          În schimb, am primit un cadou consolator, o mini-statuetă a scribului, că doar deh, suntem neamuri. Aveam să constat pe parcursul întregii excursii că egiptenii (și nubienii) sunt prietenoși, calzi, glumeți chiar, cu simțul umorului. Nu știu dacă așa sunt toți sau doar cei întâlniți de mine. Că, slavă Domnului, sunt mulți! O sută de milioane în toată țara, din care 35 la Cairo și 20 la Alexandria. Mă așteptam la mai multă scorțoșenie, la priviri mai ostile, având în vedere că noi, turiștii, și mai ales turistele, trebuie să le fi părut niște dezmățați, cum umblam îmbrăcați lejer pe acolo, de multe ori cu luleaua în gură (ceea ce ei nu fac). Dar n-am simțit asta, probabil s-au obișnuit cu excentricitățile noastre și dacă mai și papă o pâine de pe urma lor, cu atât mai bine. Cu femeile am interacționat mai puțin, nu prea sunt multe prin servicii sau în public, dar chiar și atunci, sunt mai reținute. În ce privește aspectul, mi s-au părut frumușei, atât copiii, cât și bărbații și femeile (atât cât am putut vedea din ele).

Oricum, sunt două lumi diferite aparent, dar, până la urmă, constați că, dacă îndepărtezi stratul exterior, rămâne același om care la fel râde, la fel plânge, la fel se bucură, la fel se-ntristează.

          Ziua 3, marți, 10 septembrie 2019, Cairo - Giza - Aswan

          Mic dejun, apoi vizită la Giza, platoul celebrelor piramide. Facem un tur, oprim pentru fotografii, apoi o parte dintre noi, însoțiți de polițistul care a mers cu noi peste tot, coborâm în piramida regelui Kefren. Piramida lui Keops, aflată pe lista celor șapte minuni ale lumii, este deschisă vizitării, dar s-a optat pentru cea a lui Kefren, întrucât aceasta este mai puțin aglomerată și, fiind mai mică, necesita un efort fizic mai redus. Domnul polițist, în straie civile, vreau să spun costum negru, cămașă albă și cravată, seamănă cu Obama, dar e mai frumos decât el. Ne conduce până în gura piramidei, ne așteaptă, apoi ne ținem după el ca puii după cloșcă până la autocar. Nu ne scapă o clipă din ochi, probabil nu-și permit riscul de a alunga turiștii din pricina unor eventuale probleme de securitate. La intrarea în piramidă, ne preia un altul, dintre cei care făceau de gardă în locul cu pricina. Coborâm cu spatele, aplecați, aproximativ 110 m (este o piramidă de dimensiuni mai mici). Trecem pe lângă camera reginei, care este încuiată, apoi, în capăt, dăm de camera regelui. Acolo, un loc gol unde fusese sarcofagul. Nu prea ai ce să vezi, se simte și un iz de umezeală, însoțitorul nostru ne tot pune să ne pozăm, ba încă ne invită și în groapa ce slujise drept lăcaș sarcofagului, zicând că ne luăm putere de acolo, noi ne cam codim, unul singur are curaj să intre. Și pentru că a prins putere, el a fost cel atacat în drum spre ieșire cu deja obișnuitul „Bacșiș for me?!” Puterea costă, deh!

          În zona piramidelor, vânzătorii ambulanți sunt ca muștele, te atacă din toate părțile, „One dollar, one dollar!” e refrenul care mi-a zumzăit multă vreme în urechi și după ce m-am întors. Un ins în straie tradiționale mă înhață de-o aripă și-mi spune să fac poză cu faraonul. Eu mă amuz, fotograful nu se prea amuză, așa că prinde în poză doar o felie de faraon, pe lungime. Astfel, am ratat șansa de a mă imortaliza cu Tutankhamon.

          Revenim la hotel, unde luăm masa la terasă, apoi, la ora 17, plecăm la gară, de unde vom lua trenul de noapte spre Aswan. Stăm destul de mult în gară, vreo oră și jumătate, întrucât plecaserăm cu un avans considerabil, din pricina incertitudinii duratei transferului cu autocarul până la gară. În Cairo, era oră de vârf, iar circulația infernală. Dar, dacă nu ești șofer și n-ai nicio treabă decât să privești, asta nu te deranjează defel. După ce hamalii ne-au depozitat bagajele lângă un zid, stăm și noi grupați prin zonă. Obama ne părăsise, dar aici eram în grija poliției turistice (îmbrăcați în alb). Un polițist a stat proțăpit tot timpul în fața noastră, cu spatele la noi, supraveghind zona. Undeva în lateral, era o cameră de rugăciune, unde bărbații mergeau să se roage. Vreo doi, trei indivizi au vrut să scurteze drumul trecând pe lângă noi, dar vigilentul le-a interzis, indicându-le varianta ocolitoare.

          Studiez oamenii. Mulți, par amârâți, obosiți, dar sunt tot amabili. Îmi atrăsese atenția o femeie care stătea jos și, lângă ea, un copil mic dormind pe o pătură. Ni s-au intersectat privirile de câteva ori. La plecare, mi-a zâmbit larg și a făcut cu mâna. Majoritatea sunt copilăroși, le place să facă cu mâna când văd autocare cu turiști, chiar mă amuzaseră câteva femei care erau într-o mașină pe care autocarul nostru o depășea din când în când, pentru ca apoi să rămână în urmă. Alina ne povestește despre plimbările ei, ne spune că e îndrăgostită de India. Ahmed ne povestește și el. Zice că Egiptul e o țară destul de tolerantă din punct de vedere religios, cu atât mai mult cu cât a avut și un trecut creștin. Că poți vedea alăturate moschee și biserică, zice că el, deși musulman, are și prieteni creștini etc. Instructajul pe teme religioase îl va relua cu amănunte în ultima zi, în autocar, în drumul spre/ dinspre Alexandria.

          Când mai vine câte un tren, asistăm la marea înghesuială. Se circulă și pe scări, și agățat de coada trenului. Nu e cazul nostru. Noi mergem cu vagon-cușetă de două persoane, din care mai întâi coboară un domn îmbrăcat frumos, să ne preia. Suntem repartizați în trei vagoane. Ahmed și asistentul său, Houssein, ne urcă, „nașul” ne preia, ne indică locurile, apoi destul de repede vine și ne servește cina. Călătoria a durat cam douăsprezece ore, somn la greu. În tren nu se fuma decât în vagonul-restaurant, așa că, înainte de a mă culca, îmi iau inima-n dinți și plec după el, la vreo două vagoane distanță. Pe holuri - nimeni, în zona tampoanelor e cam sinistru, dar ce nu face viciul din om! În sfârșit, ajung la vagonul căutat, în el se află numai bărbați, vreo cinci localnici, trec pe lângă bar, dau bună seara primului întâlnit și întreb - ca să spun ceva - dacă pot fuma o țigară. Mi se indică un loc la masă, aș bea un ceai, îmi luasem bani la mine, dar nu comand, asta ar fi însemnat să-l descânt mai mult și nu voiam să întind coarda ori să las impresia că m-am dus în alte scopuri pe acolo. Dacă eram la noi, n-aș fi avut nicio problemă, dar acolo m-am simțit un pic stânjenită, pentru că nu știam dacă nu cumva încalc vreo regulă pe care n-o cunosc. Așa că m-am întors la patul meu, unde am dormit legănată până când însoțitorul de vagon ne-a trezit cu micul dejun.

          De fapt, m-am trezit o singură dată, pentru că trenul, când pleca din vreo gară, se zgâlțâia de ziceai că se rupe. Până să adorm la loc, mi-a venit în minte imaginea femeii cu copilul de pe peron și am compus un poem tanka: Gară în Giza -/ o femeie își strânge/ pruncul la piept./ Deodată piramidele/ îmi par mai sighinașe.

         

          Ziua 4, miercuri, 11 septembrie 2019, Aswan, Insula Elephantine, Miss  Sara

          Pe la opt dimineața, zgâlțâitul nostru tren sosește în Gara Aswan. Ne îndreptăm spre autocar, cu hamalii și bagajele după noi. Facem o oprire la Templul Philae, dedicat zeiței Isis, soțului său, Osiris, și fiului lor, Horus. Se pare că, într-o perioadă, templul a fost utilizat și de creștini, fapt indicat de regăsirea simbolului Crucii în mai multe locuri, chiar și pe o piatră paralelipipedică imaginând un altar. 

          Oprire la fabrica de esențe de parfumuri „Cleopatra” din Abu Simbel, cu prezentare și cumpărături. Nu rezist la parfumuri, iau mai multe esențe pure, și un parfum combinat: iasomie, lotus, Secret of the desert și eucalipt (acesta din urmă pentru întrebuințări mai mult medicale).

          Ne îmbarcăm pe vasul de croazieră de 5 stele „Miss Sara”, unde suntem întâmpinați peste tot de eleganță, zâmbete și confort. Pentru mine, croaziera de 3 zile pe Nil, de la Aswan la Luxor, a fost partea cea mai incitantă din excursie. Visam demult o croazieră. All inlusive, 4 niveluri, pe puntea superioară (etajul 4) piscină și bar. Bineînțeles, cele trei zile n-au însemnat doar o simplă plutire, ci și opriri pentru alte vizite sau plimbări interesante. Cum a fost cea de azi, după ce ne-am cazat, la Grădina Botanică de pe Insula lui Kitchener, urmată de plimbarea cu feluca (bărcuță cu pânze manevrată de un desculț) în apropierea stâncilor Insulei Elephantine. La un moment dat, barca noastră ajunge într-o zonă absolut superbă, cu o liniște spartă numai de cântările deosebite ale unor păsări. Când ne retragem mai spre civilizație, vedem și hotelul „Old Cataract”, unde se duc somitățile și capetele încoronate.

          Locuitorii zonei sunt nubieni (nici egipteni, nici sudanezi). Sunt, parcă, ceva mai negri, dar la fel de amabili și zâmbitori. Sărăcie mare; ca și în Cairo, tăbară ca roiul să-ți vândă nimicuri la 1 dolar sau 1 euro. Copiii, drăgălași, muncesc și ei. Unul, la vreo opt ani, voia să-mi vândă un crocodil din lemn. I-am spus: „You are a crocodile!” și ne-am împrietenit. Am făcut poză, m-a strâns în brațe zicând: „My mommy” (nu mummy! ...sper). La despărțire, mi-a strigat „Habibi”, vorba lor drăgăstoasă, atunci când vor să te alinte. Îl cheamă Ibrahim și vinde crocodili de lemn cu cinci dolari pe malul Nilului. Dacă-l vedeți, salutați-l din partea mea.

          În timp ce feluca noastră plutea dusă de vânt și condusă de sforar, alți doi copii s-au apropiat cu viteză, stând jos pe o placă de surf și manevrând-o cu dexteritate, vâslind aproape cu palmele. După ce ne-au interogat de unde suntem, ne-au cântat „Frère Jacques”, bineînțeles cu accent stâlcit. Ne-au amuzat, ne-au înduioșat și unii dintre noi le-au dat bani. Au mulțumit frumos, ne-au zâmbit, Habibi, apoi și-au văzut de vâslit spre alt obiectiv. Și dacă nu le-am fi dat nimic, ei tot ne-ar fi zâmbit. Zâmbetul face parte din copilărie, chiar și din cea petrecută pe o placă de surf, deasupra apelor adânci ale Nilului, în așteptarea unui ban de pâine, chiar și din aceea de pe aleile grădinii botanice, cu niște crocodili din lemn drept prieteni. Avea dreptate Mântuitorul spunând că nu vom dobândi Împărăția Cerurilor, până când nu vom redeveni copii. Pe noi, lipsurile, răutatea oamenilor, sau lipsa lor de reacție, de empatie, ne supără, ne încrâncenează, ne aspresc. La copii, nu-i așa. Ei chiar par a fi din Împărăția Cerurilor.

          La întoarcere, am urcat pe puntea superioară, cu șezlonguri, mese și piscină, de unde am admirat Nilul. Tarik îmi arătase drumul. Tarik e un barman simpatic, care mă obligase la conversație, când m-a întâlnit prima dată. Îi inspirasem ideea că aș fi din Polonia, sau poate doar nu știa cum să înceapă. Dacă-l vedeți, salutați-l și pe el.

          Totuși, frumusețea acestei lumi nu-i o condiție sine qua non pentru fericire. Unii nu se pot bucura pentru că sunt săraci și nu mai văd decât amărâtul de ban pe care l-ar putea smulge de la tine. În grădina botanică, un nubian mai în vârstă făcuse giumbușlucuri pe lângă mine, aducându-mi frunze și din fructele unui copac, apoi, la plecare, m-a întrebat: „Bacșiș for me?” Îmi spusese că are șase copii acasă, îmi arătase cât sunt de mari: unul mai așa, unul mai atâta..., precum și satul de peste Nil în care zicea că locuiește. Un copil mai mărișor se rugase de noi să-i schimbăm niște monede euro (monedele nu sunt primite la bancă și, deci, nu le sunt de folos). Cineva s-a hotărât să-i dea când deja barca se depărtase de la mal. Era gata să sară în Nil după ei. Până la urmă, barcagiul a apropiat cumva o latură. Când a primit bancnota de cinci euro, în schimbul căreia dăduse monede, a pupat-o și era în culmea fericirii.

          Alții nu se pot bucura pentru că nu sunt iubiți sau pentru că nu iubesc. Totuna. De frumusețea lumii, oriunde ar fi ea, te bucuri doar dacă ești în armonie cu tine, cu viața ta și cu cei de-a stânga și de-a dreapta.

          Ziua 5, joi, 12 septembrie 2019, Kom Ombo - Edfu

         

          Dimineață, după micul dejun, am urcat pe puntea superioară, la plajă și bălăceală în piscină. La ora 14, „Miss Sara” a început navigarea pe Nil. Superb! Ce senzație minunată această plutire pe ape! Pe malurile fluviului, mai întâi, peisajul e deșertic, apoi apare și vegetația. La 16:30, tot pe upper-deck, avem tea-time. Savurăm ceaiul sau cafeaua în liniște, răsfățându-ne privirea cu liniștita curgere a apei. Nu pentru mult timp, căci la 17, acostăm pentru vizitarea Templului Kom Ombo, dedicat zeilor Horus și Sobek, pe care Ahmed ni-i prezintă ca fiind zeul bun și zeul rău. Alinei nu-i place acest „rău” și îl traduce prin „mai puțin bun”, contrazicându-l pe Ahmed și zicând că poate nu era chiar așa de rău, de vreme ce existau oameni care se rugau și lui/ îl venerau. Sobek era stăpânul apelor, zeul care irigă câmpurile, asociat și fertilității. A fost venerat din perioada imperiului vechi și până în perioada ptolemeică. Ahmed l-a făcut rău pentru că o legendă spune că Sobek a fost aliat al lui Seth. Însă legenda nu a putut să îi știrbească importanța. Este un templu din perioada ptolemeică (greco-romană). Au fost doisprezece regi Ptolemei, Cleopatra, celebra regină a Egiptului, în fapt, Cleopatra a VII-a, fiind fiica celui de-al doisprezecelea. Aflăm că scrierea inițială era hieroglifică, vedem peste tot hieroglife, ne uimim de o astfel de abilitate extraordinară, mai întâi de a inventa și a învăța un astfel de alfabet, apoi de a-l descifra. Din prima tăbliță descoperită (a cărei copie am văzut-o la muzeul de egiptologie), descoperită de Champollion, se pare că acesta a reușit să traducă, în 25 de ani, un biet cartuș. La acest templu (tembel, cum pronunță Ahmed, în hazul general), îl vedem reprezentat și pe zeul Imhotep, singurul dintre zei fără ascendență divină, dar care a fost zeificat datorită numeroaselor sale cunoștințe și abilități: a fost inginer și arhitect (a construit prima piramidă), a avut cunoștințe de  medicină (de altfel, este considerat părintele medicinei), vizir și multe altele, și a fost zeificat ca Zeu al Medicinei. Aflăm și despre tehnica mumificării: după ce se scoteau toate organele, în afară de inimă (aceasta era de folos mai târziu, la judecată, când, dacă nu erai cum trebuie, ți-o păpa nu știu care zeiță), cadavrul era ținut 40 de zile la soare, să se usce bine.

          Ni se prezintă un calendar din vremea faraonilor, când anul era împărțit în 3 anotimpuri, corespunzătoare stadiilor Nilului; fiecare anotimp avea 4 luni, o lună - 3 săptămâni, iar săptămâna - 10 zile.

          Am văzut și un nilometru, cu ajutorul căruia se urmărea nivelul Nilului, în vederea informațiilor privind recoltele și, implicit, impozitele care se stabileau, în funcție de acestea. Nilometrul este un cilindru din piatră, cu înălțime mare, introdus în pământ, cu diametrul de aproximativ 3-4 m, cu scări în interior. Apoi vizităm un mic muzeu al crocodilului.

          Poliția turistică e foarte activă. Cere acte de la ghizi peste tot și, chiar dacă sunt în regulă, uneori nu se lasă până nu capătă și ei un ciubuc. Un copil de vreo 3-4 ani ne atacă cerând „one dollar”, insistă, îmi arată în portofel, știe exact ce vrea, refuză monedele că „no change!”, face o gură mare de zici că-i tenor, poliția îl alungă, el se întoarce pe altă parte, secondat de un bărbat tânăr - tată sau frate - și repetă ca papagalul, deși acesta îi spune să se potolească. Îi dau șapca mea, o ia, dar nu și-o pune în cap și îi spune lui Ahmed pre limba lui că el vrea să-și păstreze tradiția. Personalitate, nu glumă! Dar șapca o ia și o duce doar el știe unde. Într-adevăr, „pițigoiul” era îmbrăcat într-un frumos costum tradițional, cu o cipilică pe cap.

          Ne întoarcem pe vas, iar la ora 19, se reia navigarea. Am stat pe puntea superioară până târziu, când „Miss Sara” a acostat în Edfu. Lângă noi, a „parcat” un alt vas, de aceleași dimensiuni, lipit de al nostru, încât marinarii de pe cele două vapoare și-au dat mâinile. M-a încântat să asist la manevrele de alipire, uimindu-mă de atâta precizie în manevrarea unor giganți. E noapte și tare plăcut afară, dar cobor, în cele din urmă, întrucât peisajul e dezolant. Dacă pe una dintre părți aveam vasul celălalt, latura opusă avea vedere la stradă. O stradă murdară, a cărei murdărie era luminată de câteva becuri, sub care se jucau cu o minge niște copii gălăgioși, printre gunoaie. Două lumi atât de aproape și totuși atât de diferite. Îmi limpezesc privirea de urâțenia străzii cu luxul și eleganța de pe vas. O fi adevărat că, în lume, cu cât unii se îmbogățesc, cu atât alții sărăcesc? Și dacă da, care-i gradul de vinovăție pe care ar trebui să-l simțim fiecare dintre noi? N-am timp prea mult de reflecții, căci somnul trage cortina peste impresiile zilei.

          Ziua 6, vineri, 13 septembrie 2019, Luxor

          Suntem, așadar, ancorați de cu seară. Ne trezim foarte devreme, întrucât la 5:45 mergem să vizităm Templul regelui Horus (Templul Edfu), unul dintre cele mai bine păstrate în Egipt. De la vas până la templu am fost transportați în calești, câte doi într-una. A noastră era trasă de iapa Aziza, condusă de căruțașul Ali. Ghidul ne spune că aceste curse sunt plătite, dar, dacă vrem, putem să le mai lăsăm oamenilor ceva. S-ar părea că e singura lor cursă în ziua respectivă. Sunt bine organizați și punctuali, la un moment dat una dintre calești e îndepărtată din rând, semn că nu avea „autorizație”.

          Aziza era un biet animal costeliv, slabă-leșinată, cu o coamă din care abia se mai vedea urmă de păr, cu un ham ros și care probabil o incomoda, întrucât ridica mereu capul spre dreapta, ca și când ceva nu i-ar fi convenit. La urcare, partenerul meu de caleașcă a făcut remarca: „Am fi putut să fim și noi mai slabi!”, cu un soi de vinovăție pe care mi-a transmis-o și mie; în cazul acela, bietei Aziza poate i-ar fi fost mai ușor cu noi. Ali se prezintă pe sine, apoi pe Aziza, caleașca o numește „Ferrari” (da, sunt plini de umor, în toată simplitatea și sărăcia lor!). Ne întreabă cum ne cheamă (au acest obicei) și dacă totul este în regulă. Protestăm numai când vrea s-o zorească pe Aziza, lovind-o cu hățurile. Îi spunem s-o lase mai moale, templul nu pleca nicăieri, vasul de croazieră nici el nu pleca fără noi. Pricepe, repetă, întorcându-se, să vedem că a înțeles - „Slowly, slowly!” - ne simte slăbiciunea pentru animal și o va exploata la momentul potrivit. Înainte de coborâre, se întoarce și întreabă: „Bacșiș for me?” „Of course!” i se răspunde. Dan îi dă 100 de lire egiptene (cam echivalentul a 7 dolari), mai mult decât spera, probabil. Pare mulțumit, ne urează cele bune, ne face o fotografii. Eu îi explic, știind de ce bacșișul fusese așa mare (plimbarea a durat în total cam 15-20 de minute) că jumătate e pentru el și jumătate pentru Aziza. Atât i-a trebuit (lui nu-i venise ideea!), că a început să ceară și pentru ea. I-am explicat că trebuie să-i facă parte din ce a primit, dar el tot bătea... nu șaua, să priceapă iapa, bătea iapa (pe bot), să priceapă „calul” și ne striga: „For Aziza! Nothing for Aziza?!” Auzi, ce nenorociți și noi, să nu-i dai Azizei de-un fir de iarbă!

          Până la puntea de acces către vas, ne-au asaltat iar copiii, ca muștele, cerșind „one dollar!”, arătând la gură și la stomac... „for food!”. Când am plecat din țară, nu mi-a dat prin cap să iau bomboane multe la mine. Dacă vă duceți în Egipt, faceți asta, umpleți-vă buzunarele cu bomboane la fiecare ieșire. Copiii sunt peste tot, rupți, nemâncați. Majoritatea nu cerșesc, ci oferă ceva contra cost, nimicuri la preț de nimic („two for one dollar”). Desigur, nu-i putem hrăni pe toți, dar măcar o bomboană ar fi o slabă și dulce consolare pentru copilăria lor amară.

          La ora 8, am reluat navigarea către Luxor, trecând pe lângă Esna. Cabinierul ne-a făcut „surprize!” un crocodil. În ziua anterioară avusesem parte de o floare și o lebădă. Materialele folosite sunt prosoape, pături, cutia de șervețele și ce mai au la îndemână. Crocodilului îi pusese chiar niște ochelari de soare găsiți în cabină, astfel că arăta foarte șmecher. Sunt îndemânatici și inventivi și, bineînțeles, așteaptă răsplata.

          După micul dejun, am mers pe puntea superioară, la plajă și relaxare. Am trecut printr-o ecluză. De acolo, de sus, am asistat la „spectacolul” oferit de localnici, un spectacol al sărăciei și disperării. Se legau cu barca de vas, sau stăteau independenți la o oarecare distanță, calculată probabil cu destulă precizie, îți aruncau lucruri, negociau prețul, insistau, se aplecau din nou, luau alt articol, și, de cele mai multe ori, după ce acestea erau studiate, le primeau înapoi. Am cumpărat, din milă și apreciere pentru eforturile lor, un prosop mare de care nu aveam nevoie, negociat la 7 dolari (de fapt, 5 dolari și 2 euro, cum am avut mărunt). Vasul aproape intrase în ecluză când am început să alerg după bani, de la etajul 4 până în cabina situată la etajul 1. Când m-am întors, prosopul era tot pe vas, dar omul se depărtase mult cu barca. Îl lăsasem la prora, iar acum era la pupa. M-am dus pe direcția lui, i-am făcut semn, m-a recunoscut și mi-a aruncat cu viteză un alt obiect într-o pungă, cu indicația precisă „Put my money here!”. Am pescuit-o de sub o masă, unde nimerise, am desfăcut-o și am pus banii în grabă, cu mâinile tremurând, am legat punga la gură, dar acum urma cel mai greu lucru: să i-o trimit înapoi, astfel încât să-l mai și nimeresc. Deja vedeam punga aia plutind în apele Nilului, cu tot cu hanța și banii din ea. Am avut un moment de panică, dar mi-am amintit că jucasem ceva handbal în școala generală și că, de regulă, aveam țintă bună când voiam să nimeresc pe vreunul în cap. Am inspirat adânc și am aruncat fix în brațele lui. Bucuroși amândoi că totul se terminase cu bine, ne-am relaxat, m-a întrebat cum mă cheamă și, când i-am spus, a adăugat „Shakira!” Impresionante abilități dobândite de foame: să-și mențină echilibrul pe barcă, să arunce la fix obiectele de jos în sus, la o înălțime de aproximativ 10 m, să vorbească engleză, franceză, spaniolă, după cum te identifică. Și asta la niște oameni care se presupune că nu au cine știe ce școală (în Alexandria, unde viața nu pare așa de grea, în ditamai super-market-ul, abia am identificat un ins care pricepea în engleză). Unul dintre ei, care nu vânduse nimic, a plecat deloc supărat, dimpotrivă, ne-a zâmbit, a făcut un semn la inimă și că ne îmbrățișează, a fluturat din mână în semn de „La revedere”, după care ne-a spus că îl cheamă sau că este Maradona. Cu alte cuvinte, se considera un om bogat: pentru că avea o barcă, niște zdrențe de vânzare, deplină încredere în oameni (aruncase și el câteva pachete pe vas, riscând, cel puțin teoretic, să nu le mai primească), dar mai ales un zâmbet larg în fața vieții nu tocmai prielnice. Nu știu ce-i învață religia lor, dar oamenii ăștia mi-au creat impresia că se conformează cel mai bine îndemnului: „Mulțumește și zilei care nu ți-a dat nimic!”.

          Ora 17: vizită la templul din Luxor. Magnificul obelisc ce marchează intrarea în templu este stingher din 1833, când Muhammad Ali, conducătorul Egiptului, i-a trimis fratele geamăn în Franța. O parte a templului a fost transformată în capelă creștină, se mai pot observa picturile, având culorile șterse. În zona sanctuarului ni se indică un cartuș scris cu hieroglife, ce pomenește numele lui Alexandru cel Mare. Undeva, în depărtare, se zărea o biserică creștină (catolică), veche de 500 de ani. Admirăm și aleea cu sfincși, mult mai veche, descoperită recent, după ce s-au dărâmat casele care fuseseră construite deasupra. Aleea este foarte lungă și duce până sub biserică. Guvernul egiptean are o mare dilemă: ca să descopere sfincșii, ar trebui dărâmată biserica, dar aceasta nu este o soluție viabilă; ghidul Ahmed ne spune că se dorește respectarea tuturor religiilor, de aceea încă nu s-a luat o decizie în acest sens.

          Am vizitat apoi bazarul, plin de obiecte (ieftine, negociabile), dar nu prea îți vine să te oprești din pricina stilului invaziv al vânzătorilor. Am mers la o cafenea unde ne-am răcorit cu o limonadă cu mentă. Cafeneaua poartă numele lui Oum Kalthoum, cea mai iubită cântăreață egipteană, supranumită Steaua Estului, ale cărei melodii le ascultam savurându-ne limonada. Drumul de întoarcere până la vas a fost urât... lume multă, pestriță, sărmană, atmosferă sordidă.

          După cină, am asistat pe vapor la un spectacol de dans: o domniță unduitoare care ne-a invitat și pe câteva dintre noi să ne unduim toate cele, și apoi un egiptean care a executat dansul tradițional Tanura (sau tanoura), cu niște fuste învârtite care se și aprindeau la un moment dat. L-am privit doar din unghiul performanței sportive, dar ulterior mi-am făcut temele, afând că, de fapt, mișcările au semnificații religioase.

          Am mers apoi la aer, pe upper-deck, unde am mai schimbat câteva vorbe cu perechea de tineri, doamna cu nepoata și Alina. Seara, târziu - bagajul, mâine programul începe de dimineață.

          Final de croazieră (nu și de excursie). Senzația de plutire pe Nil, pe care-l vedeam prin fereastra cât un perete al cabinei, a fost o experiență unică. Sunt lucruri care se termină prea repede. Sunt iubiri care încep spectaculos, dar care se termină - incredibil - și ele: unele brusc și neașteptat, altele se sting lent, un fel de moarte în chinuri. Cine să priceapă rostul?

          Ziua 7, sâmbătă, 14 septembrie 2019, Luxor - Valea Regilor - Templul   reginei Hatchepsut - Coloșii lui Memnon - Templul Karnak - Hurghada

          Ziua Crucii. În bisericile noastre, se fac slujbe, dar noi avem altă treabă. Baba călătoare n-are sărbătoare, spune un proverb. Dar noi îl purtăm pe Dumnezeu în suflet și ne rugăm cum/ pe unde reușim. El știe asta și înțelege.

          De dimineață, mic dejun și transfer cu barca și autocarul.

          Valea Regilor e o zonă imensă deșertică pe care au transformat-o, neputând fi folosită la nimic, în cimitir de fițe. Să fiu iertată, dar asta-i senzația pe care o ai când intri într-un mormânt cât casa poporului. Mă rog, unele sunt mai mici, altele mai mari. De la autocar până la locul vizitei am fost transportați cu o troșcaletă, un fel de trenuleț deschis, pe roți. La recomandarea lui Ahmed, am vizitat mormintele nr. 6, 8 și 11 (numerele sunt date în ordinea descoperirii lor), grupate în jurul mormântului lui Tutankamon, pe care l-am văzut doar pe dinafară. Se coboară scări, multe scări, iar înăuntru, se zărește urma destul de bine păstrată a picturilor de pe pereți. Impresia generală pe care mi-au lăsat-o: grandioase și inutile. Desigur, și templele sunt impresionante prin dimensiuni, dar măcar acelea aveau o utilitate practică pentru niște oameni vii.

          Vizităm apoi templul reginei Hatchepsut, singura femeie faraon din istoria Egiptului, apoi facem o scurtă oprire pentru fotografii la Coloșii lui Memnon. Hatchepsut a avut o viață dar și o posteritate cam tristă. Singura sa fiică a decedat la o vârstă fragedă, înaintea mamei sale. Templul a fost ridicat de tatăl fetei, în memoria lui Hatchepsut. Informațiile spun că nepotul de frate al acesteia (moștenitorul) a stricat foarte mult din ceea ce a construit mătușa sa. Sic transit gloria mundi...

          Revenim pe vasul ancorat, ne cumpărăm E-uri de la McDonald's (da, au ajuns și în Egipt) și luăm masa la bar. Tarik apare și dispare, așa că nu ne luăm la revedere. Mă rog, un fel de a zice „revedere”. Ne aburcăm în autocar și continuăm excursia la templele de pe malul estic al Nilului, printre care și Karnak, dedicat zeului Amon-Ra. Acesta ne impresionează prin cele 134 de coloane înalte (de 21, respectiv 10 metri). Unii spun chiar 24 m.Vedem și lacul sfânt al lui Amon-Ra, unde se purifica Marele Preot și statuia scarabeului, în jurul căreia ne-am învârtit de șapte ori, precum copiii de grădiniță, ca să ne poarte noroc. Nu dați, că eram în excursie și aveam voie să ne prostim! În rest, suntem oameni serioși, cu toată țigla pe casă. Dar trebuie să v-o mai spun și pe asta: scarabeul este considerat sfânt în Egipt, întrucât zice-se că e mama lui Ra. Să nu mă întrebați cum poate un scarabeu de sex masculin să fie mamă! Habar n-aveți! Scarabeul este și fată și băiat, iar partea aceea care e fată a devenit mamă prin autofecundare. Tot n-ați priceput? Nici eu! Dar neștiute sunt căile Domnului.

          Vizită la atelierul cu vânzare de obiecte din alabastru și onix. La intrare, în dreapta, doi cioplitori în straie tradiționale se fac că muncesc, precum Mircea la revoluție. De fapt, când au văzut autocarul oprind, au început să pilească la piatra aia, ca să vedem noi prima fază de prelucrare. Un personaj local ne explică tot procesul, inclusiv cum să ne dăm seama de diferența dintre alabastru și alte materiale „fake”. Privim, admirăm, ei ne servesc cu ceai, ne lasă cu țigările înăuntru, orice numai să cumpărărm. Sunt câțiva cumpărători, apoi ne urcăm în autocar din nou, cu destinația Hurghada. La ieșire, unul din cei doi  meșterică mi-a întins niște bucăți de alabastru - „as a gift” - și după ce am luat „ghiftul”, m-a informat cât face în dolari. Am zis „thank you” și i le-am lăsat jos. Prețul nu era mare, desigur, un ciubuc acolo, chit că nu aveam ce face cu bucățile alea, dar nu suport să fiu mințită, amăgită, și, de regulă, în astfel de situații reacționez violent. Acum, moleșită de căldură, am reacționat pașnic.

          În drum spre Hurghada, mai facem o oprire într-un loc de unde se puteau cumpăra niște mărunțișuri și unde apăruseră niște beduine cu măgăruși, animale care mi-au stârnit mila văzând cât erau de slabe și nemâncate. Bănuiesc că nici oamenii nu erau departe. Dan cumpără niște biscuiți și Alina le împarte tuturor, oameni și animale. Mai sărim cu câte un bănuț, în special uneia care ținea și un copil în brațe. Dacă văd că le dăm, acceptă să facă poze cu noi. Sunt îmbrobodite de sus până jos și li se văd numai ochii. În timpul fotografiatului, mama își acoperă complet copilul. Un măgăruș mănâncă nisip și se repede la o cutie cartonată de suc, goală. Beduina insistă să i-o scoată din botic, altfel ar fi mâncat-o. Când îmi amintesc, în gură am gust amar și simt nisipul scrâșnind printre dinți.

          Până la Hurghada mergem câteva ore bune, numai prin deșert, dar pe niște șosele impecabile. Remarcăm preocuparea țării de a crea condiții optime pentru turism. Când ajungem, ni se arată un oraș-stațiune frumos, elegant, curat, total diferit de Cairo și restul localităților. Are cam 1-2 milioane de locuitori, însă majoritatea sezonieri, veniți să lucreze în turism. Complexul la care suntem cazați (iertare că nu folosesc termenul la modă, dar la mine, resort înseamnă arc) - Sea Star, de 5 stele - unde avem all inclusive, este impresionant, plin de zone de relaxare și sport, piscine, SPA, precum și ieșire cu plajă la Marea Roșie. Camera noastră e foarte bine situată, cu vedere la mare și terasă înconjurată numai de verdeață, cu un palmier care-și unduiește tulpina elastică în adierea ușoară a vântului. În rest, nu vedem și nu auzim pe nimeni. Dacă mergeți acolo, întrebați-mă numărul camerei. Ca să vi-l dau, prețul e negociabil, că doar am învățat ceva din Egipt.

          Mâine ne așteaptă o aventură frumoasă, croazieră și plajă la Marea Roșie, cu snorkeling. Deocamdată, ne bucurăm de condițiile luxoase de cazare și divertisment oferite de Sea Star, savurând câte un cocktail pe marginea piscinei, sub cerul liber.

          Ziua 8, duminică, 15 septembrie 2019 - Hurghada - Insula Gifton

          Azi a fost plimbarea cu vaporașul pe Marea Roșie, în Insula Gifton, în lumea coralilor și peștilor frumos colorați. Am navigat cu vaporul „Miss Alibaba”. La uimirea mea, ghidul local îmi explică: „He had a wife!”. Am observat că pe cele mai multe vase le cheamă „Miss cumva”. Am trecut pe la un centru de închiriei echipament de snorkeling, de unde ne-am preluat lăbuțele de înot și măștile pentru respirat sub apă. De primele am cărat degeaba, am fost sfătuiți de către instructor să nu ni le punem dacă nu am mai folosit până acum, că mai mult ne-ar încurca. Am învățat cât de cât să folosesc masca și tubul de respirat, dar, la momentul snorkeling, nu m-am putut bucura pe deplin de toată frumusețea subacvatică. Teama de apă m-a împiedicat, în ciuda faptului că eram echipată cu vestă de salvare. Am stat mai mult pe lângă colac, ori aproape de scara vaporului. Cei curajoși s-au delectat cu un spectacol de culori, însoțind ghidul-instructor în zonele unde se aflau mai mulți corali. Un sfat: dacă vă duceți la snorkeling (înot la suprafață, cu capul în/ sub apă), luați-vă măști speciale, din acelea care permit și respirația subacvatică pe nas. Cineva binevoitor și bine echipat mi-a dat să testez una și am putut observa diferența. Noi am avut din cele  cu tub, prin care puteai respira doar pe gură (nasul era bine strâns într-o menghină). La teama de apă, gândind că sub mine erau câțiva metri buni, la mine se mai adăuga și teama că aș putea scăpa dintre dinți tubul acela aducător de oxigen. În schimb, m-am bucurat de plaja și bălăceala de pe fâșia de nisip pe care am mers, de frumusețea apei Mării Roșii, extrem de limpede, caldă și minunat colorată în turquoise sau albastru clar. De la vapor până la plajă am mers cu bărcuța cu motor.

          Reveniți în complexul Sea Star, ne-am răsfățat la tea time, după care am tras o scurtă bălăceală în apropierea hotelului (chiar a camerei). Întrucât începuse să se însereze, paznicul plajei (care părea a fi tot de la poliția turistică), apărut dintre boscheți,  ne-a atenționat: „Only five minuts!” și chiar a venit pe mal după cinci minute să asiste cum ne extrăgeam, nemulțumiți, dar resemnați, din mare. Iar masă (pe cea de prânz o servisem pe vas), iar relaxare la terasă și apoi am asistat la un spectacol în care se întreceau două echipe, din Olanda și Polonia, care trebuia să recunoască, pe rând, melodia, interpretul, filmul, la trei serii a câte 10 cântece. Aștept cu nerăbdare distracția de mâine: jeep-safari.

          Ziua 9, luni, 16 septembrie 2019 - Hurghada - Jeep-Safari

          De dimineață - plajă lângă hotel, la mare. Lângă noi, venite separat, două doamne din Târgu Jiu. Una dintre ele îl cunoscuse pe Ion Cănăvoiu și chiar îi dedicase o epigramă. Ce mică-i lumea!

          Un bărbat frumos, îmbrăcat în alb, se plimbă printre noi și ne tentează cu un masaj. Bănuiesc că el e doar momeala și mă aștept să mă maseze vreo îmbrobodită (ceea ce s-a și întâmplat), dar îl las pe Dan să-și facă damblaua, să negocieze pentru mine (că eu nu mă pricep deloc) și astfel ajung la SPA, pe o masă de masaj unde o tânără înfășată din cap până în picioare omoară la mine și mai zice din când în când: „Here... broblem!” Da, știu și eu că acolo e un „problem”, că doare de îmi vine să țip. Dar nu o fac, sunt o tipă decentă. Măcar de m-ar fi „omorât” frumușelul, dar ăla are cu totul altă treabă, time is money, deh! În fine, scap din mâinile asasinei, încă îi mai las și ciubuc și mă pregătesc de alte hurducăneli, la jeep-safari, după ce mai întâi luăm masa, ca să aibă ce ni se întoarce înapoi.

          Ne urcăm în trei jeep-uri și dă-i zdrăngăneală. Șoferul nostru ne pune muzică, bate din palme pentru antren, apoi rămâne nemișcat ca o mumie pe tot drumul, luându-și meseria foarte în serios. Intenționat ne mai sperie, urcând și coborând câte o colină, luând-o pe unde-i drumul mai rău. Noi ne amuzăm, cu centurile legate, să nu dăm cu capul în tavan. Facem o oprire pentru poze, apoi urcăm și coborâm un deal de nisip, mașinile ne așteaptă dincolo de el. Într-un sat de beduini, aceștia veniseră cu cămilele și bineînțeles că nu ratăm ocazia să facem o tură. Nici n-am avut timp să mă bucur, că beduina m-a și dat jos. Și la asta time is money. Dar abia târziu am realizat că eu nu m-am suit niciodată nici pe cal, nici pe măgar, era prima dată când călăream, sau - cum ar spune prietenul Norea - cămileam. Alți beduini ne arată cum se face pâinea, de fapt un fel de turtă, tăvălită pe jos. Majoritatea gustă, eu - nu, mulțumesc! Și, în sfârșit, satul în care eram așteptați cu apă, ceai, mâncare și narghilea (șișa). Trag de zor (pentru prima dată), ni se aduc muștiucuri de unică folosință, asta m-a convins, îmi place mirosul aromat de ce-o fi. Între timp, se lasă înserarea. Înserarea în deșert e altfel, are o notă mai gravă, ca și cum asta mai lipsește peste atâta întindere de nisip. Ne întoarcem iar cu jeep-ul când deja era noapte și ne minunăm de abilitățile șoferului (al nostru era cap de coloană, farul conducător, probabil cel mai experimentat dintre ei), de cum nimerește drumul, când toate cărările alea sunt la fel și te poți atât de ușor rătăci. Acum nu mai are chef de hurducăneli, doar de vreo două ori de mai așează unii peste alții, apoi conduce mai cuminte.

          Seara, asistăm la un spectacol cu fachiri, pe scena instalată în aer liber. Ce să zic, nu mă dau în vânt după fachiri, dar nici asta nu mai văzusem. După aceea, vreo două ore, mă tot scuturam de cuie. Ziua nu s-a terminat, mergem la discotecă, unde ne zbănțuim puțin, îi cântăm unei doamne din grup „Mulți ani trăiască!” de ziua ei, apoi abandonăm și ne rătăcim pe la o masă de ping-pong. În cele din urmă, mergem și la somn. Mâine - back to Cairo.

          Ziua 10, marți, 17 septembrie 2019 - Hurghada - Cairo

          Program de voie până la 13:30, când plecăm, în autocar, spre Cairo. Privim pe fereastră, mai primim informații de la ghizi. Mergem pe țărmul Mării Roșii, pe care o admirăm în dreapta, în toată splendoarea ei. Trecem pe lângă niște fabrici de ciment, iar undeva, în stânga, văd un complex de îngrășăminte, Agri-Chem.

          În localitatea Sokhna se escavează la greu, Alina ne spune că în câțiva ani vom vedea acolo „resorturi” în genul celor din Hurghada și Sharm El Sheik. Din nou ni se relevă, așadar, preocuparea pentru dezvoltarea turismului, un lucru bun pentru o țară care a înțeles să exploateze bunul său cel mai de preț: istoria și așezarea la mare (mări). Se extinde în primul rând portul Sokhna, aflat la 55 km de Suez și 120 km de Cairo, deci într-o poziție strategică deosebită.

          Oprim o singură dată, facem și mici cumpărături în mare viteză, cu negocieri cu tot. „This price is only for you - îmi spune tuciuriul simpatic care-mi vinde rochia roșie, după ce m-a cântărit din ochi să-mi ghicească la fix mărimea. Don't tell anyone!” Of course, dear, la nimeni nu mai spun, dar cuiva tot am spus, drept care m-am întors să mai cumpăr una.

          Facem cam șase ore pe drum (inițial fusesem pregătiți că vom călători vreo 7) și ne cazăm la același Hotel Cairo Pyramids. Chelnerii de la terasă deja ne știu, ne zâmbesc amabili, ca de altfel și prima dată, când nu ne știau. Vă atrag din nou atenția să nu vă cumpărați alcool la pahar, că vă ardeți. Nu pe gât, la buzunar. Mai zăbovim pe terasa din fața camerei, apoi iar bagajul, că mâine e ultima zi, o zi lungă, aproape cât două, cu tot cu drum. Dar nu s-a terminat, mai avem de văzut Alexandria.

          Ziua 11-12, miercuri, 18/ joi 19 septembrie 2019/ - Cairo - Alexandria - Cairo -           București, via Zürich

          Așadar, înainte să plecăm spre aeroport, unde trebuie să fim în jurul orei 0 (miercuri spre joi), avem o zi întreagă la dispoziție, în care vizităm o parte din Alexandria, oraș port la Marea Mediterană: muzeu (Muzeul Național), amfiteatru roman, bibliotecă (cea nouă, cea veche e scufundată în Mediterana), fortăreață, picnic în grădinile regale Montaza, după ce ne aprovizionăm de la un super-market. Revenire la Cairo și program de voie până la plecare spre aeroport. Am trecut și prin așa-zisul „smart city”, orașul în care sunt concentrate reprezentanțe ale firmelor de telefonie și IT, printre care și „Microsoft”.

          Pe drumul spre Alexandria, care a durat ceva, Ahmed ne ține o lecție despre islam. Alina traduce, noi ascultăm, iar eu notez și o redau aici, așa cum am primit-o. Fără comentarii.

          Egiptul, spune Ahmed, este o țară foarte tolerantă din punct de vedere religios.

          Dacă vrei să devii musulman, trebuie să faci o mărturisire de credință, să spui: „Mărturisesc că nu există alt dumnezeu în afară de Allah - iar Mohamed este trimisul Său.” Coranul amintește de Moise și Iisus, care sunt considerați profeți.

          Religia musulmană se bazează pe relația personală dintre om și Allah. Dacă, în creștinism, preotul mijlocește relația om-Dumnezeu, în islam, însă, se pune accent pe relația directă om-Dumnezeu. Imamul nu are în totalitate funcția preotului, ci doar anumite atribuții comune, este, mai degrabă, un fel de consilier religios, care ajută comunitatea, dă ritmul citirii, al prosternărilor etc.

          Rugăciunea zilnică: sunt cinci rugăciuni obligatorii, două de zi și trei de noapte. Cele de zi se fac în liniște, cu fața spre Mecca. Toate rugăciunile se fac cu fața spre Mecca. Dar, la cele de zi, muezinul nu cheamă la rugăciune din minaret, iar musulmanul alege singur ce vrea să citească (ce sure/ versete). Noaptea, rugăciunile se realizează cu voce tare, la chemarea imamului. Imam înseamnă „cel care stă în față”. Cea mai importantă rugăciune este cea colectivă, realizată vinerea la moschee. Este foarte important ca toată familia să vină la moschee. Întrebat ce face dacă se află în timpul ghidajului atunci când vine ora de rugăciune, Ahmed a spus că își face rugăciunea în gând sau înainte. De altfel, l-am observat la un moment dat, după ce am vizitat un templu, auzind chemarea la rugăciune, cum se ruga în liniște, în picioare, cu fața la noi (probabil acolo era Mecca), dar a fost deranjat la un moment dat de cineva care nu și-a dat seama ce făcea el. Am apreciat faptul că a pus pe primul loc responsabilitățile de ghid, dar mi-a părut rău pentru el. Rugăciunea cuiva, indiferent de religia lui, nu ar trebui întreruptă.

          Înainte de rugăciune, se face curățirea trupului: se spală pe mâini, ochi, urechi, gură, aceasta fiind o spălare simbolică, prin atingerea cu mâinile. Mâinile și picioarele se spală.

          Pelerinajul la Mecca este o obligație morală, spirituală a oricărui musulman. Este destul de costisitor, dar există comunități care ajută (sponsorizează), astfel încât orice musulman să poată ajunge la Mecca o dată în viață. După întoarcerea de la Mecca, are loc sacrificarea oii, simbolistica acestui fapt fiind legată  de episodul din Vechiul Testament, când Abraham este ispitit să-și sacrifice fiul, pentru a fi încercat de Dumnezeu, iar în ultima clipă, Acesta îl oprește și îl pune să sacrifice o oaie. Sacrificiul se face în locul în care omul locuiește. Se dă o petrecere, la care musulmanii îi invită și pe creștini. (Când Ahmed a rostit această frază, mi-am amintit de piesa „Take, Ianke și Cadâr”). Înainte de plecarea la Mecca, are loc o pregătire spirituală, pelerinajul semnificând spălarea tuturor păcatelor. Bărbații își rad părul de pe cap, iar femeile își taie unghiile înainte să se întoarcă acasă. Întorși acasă, povestesc celorlalți.

          Postul din perioada Ramadanului, obligatoriu pentru toți musulmanii, reprezintă unul din cei cinci „stâlpi” ai Islamului. Se întinde pe o perioadă de 30 de zile, timp în care nu se mănâncă nimic și nu se bea apă, până la apusul soarelui. După apus, se mănâncă cina. Ramadanul se calculează după calendarul lunar. (De prin 2000 a picat vara. Dar poate să pice și în decembrie, se schimbă luna o dată la 2-3 ani). Nu-mi imaginez cum se poate rezista fără să bei apă la călduri de peste 35 grade Celsius. Dar uite că se poate. Aviz creștinilor care se smiorcăie că nu pot sta fără să mănânce carne. Cei care, din diferite motive nu pot ține postul (femei însărcinate, oameni bolnavi etc.) au posibilitatea să li se prelungească perioada, cu atâtea zile cu câte au avut nevoie pentru recuperare.

          Dania anuală (zakatul) se calculează, în funcție de venitul lunar, ca o contribuție pentru comunitate (milostenie). Ajutorul se acordă săracilor, nevoiașilor (în arabă „meschin”) și celor aflați la drum (musulmanii sunt obligați să ajute călătorii, de unde renumita lor ospitalitate, zice Ahmed).

          Despre hâra religioasă dintre șiiți și suniți, cele două curente islamice care au alimentat de-a lungul timpului conflicte religioase și politice, în ciuda faptului că cei mai mulți trăiesc în pace, existând chiar familii mixte: Aceasta a pornit de la faptul că Mohamed, care moare în anul 632, nu a lăsat urmași. O parte dintre musulmani (suniții) l-au considerat ca urmaș al lui Mohamed pe Abu Bakr, tovarășul acestuia, iar altă parte (șiiții), pe Ali,  vărul și ginerele. Suniții sunt cei mai mulți, iar codul etic de comportament - Suna - îl consideră pe Mohamed ultimul profet. Șiiții, în schimb, încă mai așteaptă un profet. Ei au avut până acum 11 imami, urmând ca al doisprezecelea să apară. Mohamed este singurul profet pentru toți, doar că șiiți cred în 12 imami, descendenți ai lui Ali. Pe al 12 –lea îl așteaptă pentru izbăvire. Din cauza acestor diferențe de formă între concepțiile celor două grupări, uneori, între acestea apar conflicte.   

          Mai aflăm că în Egipt nu se produce vin. Este viță de vie, dar numai pentru struguri, care se și exportă. În perioada Ramadanului, se consumă 5 curmale pe zi și stafide, care sunt foarte hrănitoare. Activitățile pricipale sunt pescuitul și creșterea peștilor, mâncarea de bază.

          Canalul de Suez. Lung de 163 Km și lat de 300 m în cel mai îngust punct, este situat între două orașe-port, la Marea Mediterană, respectiv Marea Roșie. Construirea lui și deschiderea în anul 1869 a permis trecerea navelor în ambele direcții între Europa și Asia, fără a mai fi necesar înconjurul Africii pe la Vest. El a fost construit de fratele unei franțuzoaice de care s-a îndrăgosit Ismail Pașa, și care a fost a treia din cele patru neveste ale sale (un musulman are voie să aibă până la patru soții, cu condiția să le acorde aceeași atenție și aceleași bunuri fiecăreia. Greu de ei!).

          Călătorim, așadar, spre Alexandria, cu Nilul în partea stângă și cu Mediterana în dreapta. Tot în stânga, începem să zărim orașul Alexandria. Există un amestec cultural și arhitectural aici. Poți vedea clădiri de acum 150 de ani în stil european, dar și clădiri care îmbină stilurile european și oriental. Locuitorii au culoarea pielii mai albă decât cei din restul teritoriului. Diferențele apar și la îmbrăcăminte, aici femeile pot purta ce doresc. Am văzut și ținute moderne, în special în zona universitară, dar și amestecuri, de genul jeans și basma pe cap. Taxiurile sunt colorate în galben/ negru și sunt toate marca... „Lada”. În Cairo și Alexandria există și taxi Uber, dar în Alexandria e mai puțin preferat. Ahmed spune că orașul Alexandria e foarte iubit de egipteni, care preferă să își petreacă aici vacanța, iar nu în stațiunile preferate de străini, Hurghada și Sharm El Sheikh. Din autocar, mai zărim un cimitir creștin, colegiul de inginerie (Politehnica) și alte facultăți ale Universității din Alexandria.

          Vizităm muzeul, care găzduiește exponate din perioada faraonică, cea greco-romană, musulmană și chiar creștină (foarte puține obiecte din această perioadă). Multe au fost descoperite cu ocazia săpăturilor arheologice subacvatice, dar se pare că destule statui încă zac pe fundul mării, din lipsă de fonduri alocate în acest scop.

          „Haideț să merjem!”, ne îndeamnă Ahmed, care ne distrează folosind expresii românești, deprinse de la Alina; aflând că și-a propus să învețe și limba română, eu, care sunt mai ageră la mers și nu prea suport lălăiala altora, l-am instruit să adreseze grupului îndemnul „Mai cu viață!”. Merjem, așadar, mai cu viață, mai fără, sub căldura toropitoare, la amfiteatrul roman, descoperit din întâmplare, datorită curiozității unui măgăruș care a început să scârme cu copita. Era, desigur, un măgăruș-arheolog. Numele de Alexandria, după cum se știe, vine de la Alexandrul cel Mare. Despre venirea romanilor în Egipt, legenda spune că ultimul Ptolemeu din dinastia celor doisprezece ar fi pierdut jumătate din Egipt la un joc de noroc cu un roman.

          În Alexandria, nu există televiziune, ci numai radiodifuziune. Ahmed vine uneori ca invitat la emisiuni de radio cu subiecte turistice.

          Omul mai și mănâncă. Ne aprovizionăm dintr-un magazin, luăm pizza care se coace (cam greu) sub ochii noștri. Ceea ce m-a surprins în Alexandria față de restul Egiptului e faptul că aici n-am prea găsit vorbitori de engleză printre oamenii de rând (deși m-aș fi așteptat la contrariul). Până la urmă explicația rezidă tot în faptul că sărăcia e cel mai bun învățător. Aceștia de aici nu aveau nevoie de engleză. În fine, luăm pachetele cu ce a cumpărat fiecare și mergem la grădinile regale (Palatul regelui Farouk), deschise publicului din anul 2011. O construcție absolut superbă, cu o așezare minunată la mare, cu o vegetație care te lasă mut. Ahmed zice că în trecut erau încă și mai frumoase. Mâncăm înșirați pe pietre, pe iarbă, în picioare, pe jos, hrănim și pisicile cerșetoare care apar din senin. M-a impresionat o pisică ducând puilor ei, ascunși mai departe, toată mâncarea pe care o primea. Căra și revenea la cerșit. Iar căra, iar revenea. Mai văzusem asta la câini, de multe ori, dar la pisici niciodată. Ce forță le-a dat Dumnezeu mamelor!

          În fine, biblioteca cea nouă din Alexandria, construită acum zece ani, în apropiere de locul pe care a fost vechea bibliotecă, ce zace acum undeva în dreapta, sub apele Mediteranei. Biblioteca are un fond de aproximativ 3 milioane de cărți.

          Ne mai plimbăm puțin prin zonă, cumpărăm înghețată, bem suc de trestie preparat pe loc. Domnul polițist e cu ochii pe noi ca pe butelie. Mai ales că unii localnici țin morțiș să se pozeze cu unii dintre noi, în special cu femeile blonde, care pentru ei reprezintă o adevărată ciudățenie. Pe Diana, o frumoasă tânără blondă cu ochi albaștri, au întors-o realmente după ce urcase în autobuz, vreo trei fete, insistând să facă o fotografie împreună. Bineînțeles că ea a acceptat. Și noi ne-am pozat cu beduinele lor, tot pentru că erau exotice. Doar că ele voiau bani.

          Cam aici se termină jurnalul egiptean. Îmbarcarea și călătoria spre țară nu mai prezintă mare interes. Totul a mers în regulă, deși au fost multe ore, important este că am ajuns cu bine pe pământul nostru drag.

          De-abia acum realizez că, din pricina programului aglomerat, a emoțiilor călătoriei și atâtor impresii, nu mi-a dat prin cap să-l întreb pe Ahmed despre literatura egipteană, lucru care m-ar fi interesat direct de la sursă. Am încercat, ulterior, împreună cu Alina, să aflăm câte ceva despre literatura contemporană, m-a impresionat că am primit, prin ea, câteva informații de la un egiptean pe care Alina îl ajuta în excursie să vândă eșarfe. Semn că omul nu era doar un simplu vânzător de eșarfe. Despre Ahmed Khaled Tawfik spune „This is an amazing writer”, de unde am dedus că îl și citise.  Dar nu ne-am asumat niciuna dintre noi greaua misie a traducerii literare. Și, întrucât subiectul e vast și ar merita o abordare separată, mă mulțumesc să închei cu doar câteva versuri pe care le-am găsit în traducerea poetului și filosofului Lucian Blaga, într-o antologie de poezie universală („Patru milenii de poezie în tălmăcirea lui Lucian Blaga”, ediție îngrijită de Dorli Blaga, Humanitas, 2012). Într-o notă asupra unei ediții anterioare, semnată la Cluj, în anul 1956, Lucian Blaga menționează în final: „Căci m-am ostenit numai cu poezii ce mi-au stârnit încântarea și care, prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale noastre, ale Românilor”.

...

„Timpul în scrum se prefăcu.

Eu sunt pasărea mare

care cântărește ce a fost și ce este.

Eu sunt ziua de ieri și ziua de mâne.

La cearta zeilor privesc

fără rânduială.

Am părăsit cetatea,

eu sunt în patria mea,

la tatăl meu eu sunt de-acum pentru totdeauna.

Obrazul răului s-a stins.

Păcatul nu este însușirea mea -

îl lăsai pe pământ.

Eu merg pe drumul nou,

atât de cunoscut mie, în patria cerului. ”

(„Cântecul de triumf al sufletului în poarta cerului”, Din poezia egipteană a sec. XVI  -XIV, î. Hr.)

          Punct aici acestui jurnal prea modest pentru fabuloasa civilizație egipteană de cândva, oarecum decăzută, oarecum dispărută, și totuși prezentă. Punct și multe semne de întrebare...

Florentina Loredana DALIAN

Egipt, Slobozia, 8 septembrie - 5 noiembrie 2019

Mulțumesc domnișoarei Alina Berceanu și domnului Dan Blebea pentru revizuirea acestui material și corectarea micilor mele scăpări ori efectuarea de adăugiri, pentru conformitate!