De Bunavestire

Gânduri dulci-amărui (89)

 

În atâta noian de rele-vestiri, să ne bucurăm că avem și Bunavestire, pe care astăzi o sărbătorim care cum și pe unde putem. Că Arhanghelul Gavriil a binevestit întregii omeniri, prin Fecioara Maria, că lumii i se va naște Mântuitor.

Astăzi, pe strada mare cu pretenții de bulevard, cel mai trist nu era faptul că orașul arăta ca după bombardament, cu oameni puțini, mascați, temători, parcă rupți de realitate, dar cu mare grijă să nu se atingă unul de altul. Nici faptul că de nicăieri și de oriunde ar fi putut să răsară gardianul izolării noastre, să te întrebe îndreptățit „Un' te duci tu, mielule?”, tu să-l privești vinovat, de parcă ai fi dus-o la tăiere pe maică-ta, ori ai fi făcut genocid, să-i răspunzi: „La pășune, domnule. Ia, colea, să-mi iau ceva de-ale gurii”, el să-ți ceară declarația pe propria răspundere, în care menționai că te deplasezi din punctul A în B, Doamne ferește să-ți vină ideea să oprești în C, să miroși o nevinovată floare de liliac. Dar parcă nici liliacul n-a mai vrut să-nflorească. Cel mai trist nu mi s-a părut nici faptul că preoții au săvârșit Sfânta Liturghie singuri, ca niște pustnici ascunși în catacombe, mirându-se probabil și ei că au ajuns să o trăiască și pe asta. Chiar dacă „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni...”. Greu de înghițit această fericire! Cel mai trist nu era nici soarele îmbietor, care parcă te-ar fi invitat la o alergare nebună prin parcuri, nici natura care sta să învie, ademenindu-te în fel și chip, când tu trebuia să-ți scurtezi traseul cât mai mult și să te bucuri cu timp limitat de aerul proaspăt al dimineții.

Dintre toate tristețile izolării noastre, cea mai mare mi s-a părut aceea că locul în care altădată se vindeau florile era acum gol. Plecasem de-acasă cu gândul ca, pe lângă pâine, apă și alte vreo două necesare cumpărături care să-mi ajungă pe mai multă vreme, să-mi cumpăr și flori, neapărat flori. O dată, pentru că aceste minuni lăsate de Dumnezeu întotdeauna m-au bucurat și înveselit, a doua - fiindcă îmi imaginam că puțini vor fi cei care în astfel de zile se mai gândesc și la o astfel de cumpărătură, deci să bucur un amărât de florar, că pe vânzătorii de mărfuri aproape ajunse de contrabandă îi bucură destui. Dar nu era nimeni să-ți întindă o floare. Florile, atâtea câte mai erau, fuseseră și ele arestate dincolo de un geam. „Au pus cătușe florilor”, mi-a venit automat în minte titlul lui Fernando Arrabal. Vreo doi trandafiri priveau nedumeriți dincolo de geam, așteptându-și cu resemnare ofilirea. Am trecut mai departe și m-am ascuns iar în casă. Mă mulțumesc să privesc din balcon niște frumoase zambile și lalele și pomișori ornamentali, pe care vreo doi oameni harnici din blocul meu - în frunte cu Lenuța, mama florilor -  le-au plantat și îngrijit. Mă gândesc cu recunoștință la ei și mă rog pentru binele lor. Azi, când parcă lumea a înnebunit, mai vezi pe câte unul aplecat cu răbdare și migală asupra acestor mici, colorate bucurii.

Acum câteva seri fusesem atât de surprinsă și indignată citind într-o carte autobiografică a Reginei Maria că la una dintre aniversările zilei sale de naștere picată în unul din anii de război (primul mondial) fiecare abia încropise câte un biet cadou, pentru că nici măcar flori nu se găseau. Cum adică să nu găsești flori?! - a zbârnâit întrebarea din mintea mea. Mai ales că aceia care se perindau pe la Casa Regală nu erau oareșcine. Dar măcar atunci era război!

Altfel, cui îi pasă de-un trandafir ofilit în zadar sau de o casă lipsită de prospețimea florilor?

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 25 martie 2020

Publicat pe site-ul cultural Leviathan