„Omul profilat pe cer” - întoarcerea la natură, prin artă

„Cei care au cunoscut câmpia în viscolul năpraznic al iernii și în arșița nimicitoare a verii, în lumina crudă a primăverii și în bogăția toamnei, nu o vor părăsi niciodată, poate pentru că doar aici măreția pământului, stihiile naturii și imensitatea cerului se dezvăluie cu grandoarea unui spectacol în care vezi lucrările lui Dumnezeu”. Acesta este crezul de o viață al omului și artistului plastic, Valeriu Stoica, reputat pictor și zugrav de biserici, trăit încă de la frageda vârstă a studenției prin capitala țării, așadar încă de pe vremea când Bucureștiul își merita supranumele de „micul Paris”, umblat prin lume însoțit de picturile sale cum puțini vor fi umblat, dar care nu a uitat niciodată Movila natală, satul ialomițean în care mergea cu animalele la păscut, cel care se întoarce mereu cu bucurie și nostalgie în locurile din care își trage seva artistică.

          Cunoșteam mai demult visul „omului profilat pe cer” (sintagmă preluată din versul poetului Ion Caraion), pe care Valeriu mi-l dezvăluise cu ocazia unor convorbiri telefonice, iar și iar, ca pe o sfântă obsesie de care artisul părea că nu poate scăpa. Mă invitase să fac parte din „scenariu”, alături de alți prieteni artiști (pictori, scriitori, muzicieni) și bineînțeles că am acceptat, cu bucurie, dar și curiozitate, căci nu prea îmi era clară viziunea sa. Dar într-un scenariu artistic poți intra și fără a cunoaște bine detaliile, acceptând că povestea se poate scrie și pe parcurs, ceea ce nu poți face, în schimb, în cazul altora, cum ar fi, de exemplu, scenariul pentru situații de urgență.

          Sâmbătă, 27 iulie 2019, în ziua Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, s-a împlinit și visul lui Valeriu, tot ca un soi de tămăduire, leacul vindecării de atâta urâciune din lume, de sufocanta corectitudine politică ori falsă politețe orășenească fiind tocmai întoarcerea omului la natură, prin intermediul artelor. Și unde altundeva se putea produce această vindecare, dacă nu în câmpia unde „uriașele energii libere ale acestui pământ și-au păstrat puterea”, putere pe care ne-au transmis-o și nouă, celor care creem și care, cu smerenie și recunoștință, încercăm să reîntoarcem către natură și semeni darurile primite de la Dumnezeu.

          Inițial fusese vorba de o movilă de la mal dunărean, dar așa s-au desfășurat lucrurile încât, în cele din urmă, locul ales a fost o mare întindere din moșia malteziană a poetului și prozatorului Florin Ciocea. În lumina puternică a soarelui aflat la timpul aproape-amiezii, sub un cer prea limpede, prea fără nori, spre nemulțumirea artistului fotograf Mihai Forsea, lucrările tematice (câmpie, ciulini, satul, biserica) ale pictorilor Valeriu Stoica, Tania Dincă și Cornelia Căruntu și-au ocupat locurile pe simezele improvizate mai întâi pe niște scaune, ulterior de-a dreptul rezemate de ciulinii înfloriți, sublimă alăturare între rezultatul artei și motivul inspirațional. În depărtare, se zăreau modernele instalații eoliene de producere a energiei electrice, pe care mi le-am imaginat o clipă, închizând ochii, ca fiind bătrânele mori de vânt. Da, și vântul ne era cumva tovarăș, dar numai atât cât să nu ne deranjeze, dar să amintească faptul că, totuși, ne aflăm la câmpie. Era doar un vânticel binevenit. Privind eolienele, visătorul Valeriu Stoica a exclamat: „A, uite și Movila mea!” și parcă o sclipire fulgerătoare i-a animat privirea.

          În acest decor, am început filmările vernisajului, unde Valeriu, secondat de mine, a făcut o introducere-motivație. Au urmat muzica și poezia care, alături de lucrările plastice, au adus imnuri câmpiei și oamenilor săi. Solista Ioana Marin, într-un splendid costum național autentic, a încântat audiența cu o baladă culeasă chiar de ea din zona noastră, iar soprana Cleopatra David, doctor muzicolog, a interpretat sublim „Ave Maria”. Și-au adus apoi, rând pe rând, omagiul câmpiei poeții din zodia „Helis”: Florentina Loredana Dalian, Gheorghe Dobre și Florin Ciocea, precum și poeții invitați: Lucia Ovezea, Maria Udrea și Corin Culcea.

          Sigur că am avut și spectatori... mai bine zis un spectator, pe domnul Alex, distins profesor la Facultatea de Arte Plastice, dar nu, n-a fost singurul, căci la fel de cuminte, într-o liniște desăvârșită (cum rar se întâmplă să găsești printre artiști și mai ales printre scriitori) ne-a ascultat și elita canină din ograda de la Maltezi, în frunte cu șeful Nero (nu râdeți!Nero a fost și poet, nu doar un nebun care a incendiat Roma), alături de alți confrați ai săi, printre care am remarcat-o pe cățelușa Lori sau pe câinele Picioruș.

          După încheierea filmărilor (aceste eveniment face parte dintr-un proiect mai amplu, care va fi transpus într-un film), după tragerea dublelor, am mai zburdat o vreme printre picturi, ne-am fotografiat cu ele, printre ciulini, pe baloții de paie, apoi, având conștiința misiunii îndeplinite, am trecut la partea relaxantă, anume discuții libere și nelipsitul ospăț (Vorba Cleopatrei: „90 de minute de muncă și 6 ore de distracție”).

          Știu că unora, poate majorității, acest gen de manifestare le poate părea o nebunie. „Țara arde, baba se cheaptănă”, ar fi zis bunica. Ne-am „cheptănat” și noi, chiar la propriu, deși vânticelul ne-a trasformat coafurile în stilul smuls, ba încă pe Cleo o apucase jumulitul sprâncenelor, că un artist, dacă se respectă (nu vorbim de tine, Florin Ciocea!), elimină și cea mai mică nepotrivire și trebuie să fie mereu în acord cu arta lui, adică frumos „în toate cele”. Dar vreau să fie clar acelei majorități că o societate bolnavă nu se poate însănătoși în veci, decât prin trei lucruri: credință, artă și educație. De aceea vorbeam la început de tămăduire. Ne doare tot mai des răutatea lumii, ne dor tot mai mult răutățile ei, dar ca să alinăm durerea, nu avem decât o soluție: să o contracarăm cu frumusțea.

          Mi-am amintit, nu fără legătură, ceea ce ne-a spus ghidul de la Acropole anul trecut: că în Grecia Antică, pe Acropole, colina sacră fortificată din centrul Atenei, erau acceptați să trăiască numai intelectualii și artiștii. Li se puneau la dispoziție case și sclavi, tot ce aveau nevoie traiului, și singura lor obligație, în schimb, era să gândească și să creeze. Poate n-o fi fost cea mai bună dintre lumi, dar înflorirea ei de atunci încă își mai trimite razele luminoase până în zilele noastre. Și un lucru e cert: o lume care-și prețuiește intelectualii și artiștii, e o lume mai bună (Se înțelege că vorbim de cei autentici, nu de cei care se consideră intelectuali numai prin prisma unei diplome sau de cei care se autointitulează artiști doar pentru că zbiară aberații într-un microfon sau își fâțâie dotările pe o scenă).

          Cam asta am încercat și noi să facem, cu modestele noastre puteri, să trimitem o rază de lumină a cărei traiectorie încă nu o cunoaștem, însă nădăjduim că ea va străpunge dacă nu veacurile, măcar sensibilitățile câtorva oameni care, la rândul lor, vor trimite alte raze. Am încercat, și poate chiar am reușit, să aducem în atenție „omul profilat pe cer”, ca o sintagmă având conotații profunde, atât de natură religioasă, cât și artistică și umană. Pentru aceasta, maestrul Valeriu Stoica, împreună cu întreaga echipă, merită aplauzele și plecăciunile noastre.

Florentina Loredana

DALIAN                                    

Slobozia, 28 iulie 2019

Foto: Cleopatra David

Dragă M (5)

          Noi, dragă M, aveam așa o inocență și puneam prietenia mai presus de ghimpi, de neghina lumii, de cenușiul acelor ani, comuniști, dar tineri, sau care poate doar se adăpau la izvorul tinereții noastre.

          Tu aveai mai multe haine, dar eu eram mai frumoasă (sau doar așa mă credeam). Mergeam mult pe jos, între Regie și Basarab, între Basarab și Gara de Nord, uneori prin Buzești, spre Calea Victoriei, ni se înțepeneau tocurile cui în asfalt, ne rămânea câte un pantof între șinele de tramvai.

          O dată, ai căzut cu grație de balerină fix într-o baltă, cu fusta cloș roată pe lângă tine. Am murit de râs! Te-ai întors la cămin și m-ai pus să-ți iau cursul la indigo - nesuferită „distracție”! Atunci am înțeles că râsul de altul se întoarce împotriva ta. Și ce trist a fost drumul până-n Polizu fără tine! Vedeam toate gropile, toate imperfecțiunile, toate relele lumii ce altfel stăteau ascunse ochilor noștri. Dar cum era să nu râd, dragă M? Noi râdeam atât de mult, încât orice urâțenie devenea suportabilă. Formam un contrast aparent: tu - blândețea întruchipată, eu - scorpia perfectă, în realitate nici tu nu erai chiar așa de bândă, nici eu atât de... perfectă.

          Despre frumusețe ziceam... eu eram mai frumoasă ori doar așa ni se părea. Poate doar mă iubeam mai mult. Tu îți vedeai toate defectele, ba unul, ba altul, mie-mi plăcea să te contrazic, voiam să te iubești și tu, să nu te mai lepezi atâta de tine. Mai știi trecătorul acela, un ins oarecare, cu mica lui vulgaritate: „Îîu, Doamne, ce ochi frumoși, aș face pușcărie pentru ei!” Tu ai râs, vezi - mi-ai zis - până și jerpelitul acela a observat cât ești de frumoasă. Am ripostat, nu, nu mi-a zis mie, la tine s-a uitat. Și nu te-am lăsat până nu te-am convins. Știam că te mint, dar o făceam pentru tine, eu nu mai aveam nevoie de confirmări. Tot astfel, dragă M, până când te-am văzut cum te făceai pe zi ce trece mai frumoasă - bine a zis cine-a zis „Frumusețea e în ochii celui care privește”! Când ai început să te privești altfel, ai scos la lumină toate mărgăritarele. Asta au înțeles-o până și bărbații străini de pe stradă care întorceau capul după tine. Zâmbeam și treceam mai departe, nu mă deranja că mă eclipsai, mă bucuram, era victoria mea, fiecare privire îmi confirma că strădania mea cu tine dăduse rezultate, restul nu mai conta.

          Parcă a trecut un secol de-atunci, nu te-am mai văzut de o veșnicie, nu mai știu cum arăți, abia dacă mi te mai închipui, nu știu ce capete s-ar mai întoarce astăzi pe stradă și după cine, dacă am mai toci împreună asfaltul între Regie și Politehnica Veche, dar ochii tăi verzi fardați cu lilá îmi zădărăsc uneori amintirea și mi-i aduc mai aproape atunci când vreau să mă gândesc la mine ca la un om bun. De voi fi întrebată vreodată „Ai făcut și tu vreo faptă bună în viața asta?”, poate voi zice: „Da, Doamne, am făcut o femeie să fie frumoasă. Ei, sigur, n-am făcut-o eu, dar știi Tu, Doamne, ce greu e să fii femeie și să vezi ochii trecătorilor privind dincolo de tine, către cea de alături?”

Florentina Loredana Dalian                            Slobozia, 14 iulie 2019

Colegului care „ne cântă”

Parodie după poezia „În arcane de pădure”, de Alexandru Macedonski

Noi, în fabrici și uzine, ne zdrobim cu munca multă,
Și pilim la strung de-a valma, maistru lângă muncitor,
Dimineață până-n seară, cu pileala îi dăm zor;
Dar acest coleg ne cântă, dar acest coleg ne cântă.

Trece șeful printre strunguri, vijelie ce spăimântă,
Scoate fum și foc și flăcări și se-abate un potop
Peste armonia noastră care și-așa n-avea scop,
Căci acest coleg ne cântă, căci acest coleg ne cântă.

Când văd ștatele de plată, grozăvie ce spăimântă,
Și chenzina-ntârziată nu se-arată-n mastercard,
Mi se pune-un junghi de-a dreptul la mijloc de miocard,
Iar acest coleg tot cântă, iar acest coleg tot cântă.

Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 9 decembrie 2018

Poezia parodiată

În arcane de pădure
de Alexandru Macedonski

În arcane de pădure întuneric ce spăimântă.
Frunza tace lângă frunză și copac lângă copac;
Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac
Dar privighietoarea cântă, dar privighietoarea cântă.

În arcane de pădure vijelie ce spăimântă,
Trăsnet roșu ce-nfășoară și surpare de potop;
Pentru ce e armonia o mânie fără scop,
Dar privighietoarea cântă, dar privighietoarea cântă.

În arcane de pădure grozăvie ce spăimântă,
Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziș,
Întunericul în cale i s-a pus în curmeziș -
Dar privighietoarea cântă, dar privighietoarea cântă.

NOI, POETELE

Parodie după poezia „Noi, poeții”, de Armina Flavia Adam 

Noi, poetele, în viață
Clasice, precum se știe,
Arătăm ca o paiață,
Spaima ciorilor din vie.

Și când scriem versuri nude,
Vai și-amar de cititori!
S-ar preface-n paparude
Și-ar muri de mii de ori.

Căci decât să ne citească,
Ei ar vrea, pe pipăite,
Alte „versuri” să găsească:
Buze dulci, calde ispite...

Și decât să stea pe vatră,
Citind versuri amețite,
Ar dori să meargă-n șatră,
La țigănci ferchezuite.

Și decât un foc prea mare,
Care arde-n paie ude,
Le-ar aprinde-o lumânare
Cărților de paparude. 

Florentina Loredana Dalian 
Slobozia, aprilie 2019

Poezia parodiată

NOI, POEŢII

de Armina Flavia Adam

Noi, poeţii, n-avem viaţă,
Numai moartea ne îmbie
Atârnând ca o paiaţă,
Spaimă viţelor-de-vie.

Hămesiţi de sensuri crude,
Roadem miezul din cuvinte;
Deghizat în paparude,
Sâmburele gri ne minte.

Înghiţim în treacăt cerul
Dibuit pe pipăite,
Cum topesc în roşu fierul
Două buze obosite.

Mestecăm pe săturate
Visul descântat în piatră
Sub baticuri înflorate,
De ţigăncile din şatră.

Arde-le-ar să le tot ardă
Focul inimii-n suflare,
Spiritelor prinse-n hoardă
Când le-aprindem lumânare!

Iubire cu clapele trase

Parodie după poezia „Dragoste cu ferestre deschise” de Camelia Florescu

 

Iubire, din memorii indecise,

Din câțiva neuroni pe care-i am,

Adeseori cu pleoapele deschise

Îmi amintesc ce visuri răscoleam,

Cum clape peste clape încasam.

Cu permanenta mea nedumerire,

Privind necunoscutele-ți poteci,

Îmi amintesc adesea cu uimire

Ce cătrănită mai eram că pleci.

Stafie zici c-ai fost, de bună seamă,

Și parcă nici măcar nu am mâncat

Un sac de sare-n doi, ci-o biată zeamă,

Cât timp cu preșul tu m-ai tot plimbat.

Cu mari sudori și ud până la piele,

Cu-o sete ce nicicând nu se stingea,

Îmi amintesc bărbatul vieții mele,

Ce sticle peste sticle îmi cerșea.

Toți zeii îmi venea să-i strig deodată,

Să mă-narmez cu-o bardă și-un cuțit,

Când mă trezeam tot la o parte dată,

Cu trupul de iubire țepuit.

Și când m-am îmbătat și eu o dată,

Cu gura larg deschisă ai rămas,

Te-ai rușinat o clipă și de-odată

Peste iluzii clapa iar mi-ai tras. 

(Florentina Loredana Dalian)

Poezia parodiată: 

Dragoste cu ferestre deschise

Cu genele de iarbă și-așteptare
Cu ochii de trifoi topit pe geam
Îmi amintesc de mine în vâltoare
Cum ierni tocmite aspru, răscoleam 

Cu neștiută verde nemurire
În carnea noastră despicând poteci
Îmi amintesc de mine cu uimire
Cum dogoram sub pași de lespezi reci 

Cu umblet de stafie fără teamă
Din lacrimi deschizând ferestre larg
Îmi amintesc că nu eram de-o seamă
Când mi-ai aprins tot lemnul din catarg 

Cu susur de râu alb rotind cascade
Din trupuri dând simbrie și alean
Îmi amintesc bărbatul cumsecade
Ce m-a iubit cerșindu-mă viclean 

Cadrane de memorie deodată
S-au răsturnat sub maluri de cuțit
Și m-am surprins sfioasă, demodată
Cu trupul de iubire-mpodobit 

Și au rămas ferestrele deschise
Pe ziduri sunt doar umbre de sărut
Perdelele cuvintelor permise
S-au rușinat și-n dor s-au prefăcut

(Camelia Florescu)

Explicație: Când am scris-o, am luat, din greșeală,  titlul poeziei Cameliei drept prim vers, de aceea mi-au ieșit 5 versuri în prima strofă. Și n-o mai schimb.