Noi, dragă
M, aveam așa o inocență și puneam prietenia mai presus de ghimpi, de neghina
lumii, de cenușiul acelor ani, comuniști, dar tineri, sau care poate doar se
adăpau la izvorul tinereții noastre.
Tu aveai
mai multe haine, dar eu eram mai frumoasă (sau doar așa mă credeam). Mergeam
mult pe jos, între Regie și Basarab, între Basarab și Gara de Nord,
uneori prin Buzești, spre Calea Victoriei, ni se înțepeneau
tocurile cui în asfalt, ne rămânea câte un pantof între șinele de tramvai.
O
dată, ai căzut cu grație de balerină fix într-o baltă, cu fusta cloș roată pe
lângă tine. Am murit de râs! Te-ai întors la cămin și m-ai pus să-ți iau cursul
la indigo - nesuferită „distracție”! Atunci am înțeles că râsul de altul se
întoarce împotriva ta. Și ce trist a fost drumul până-n Polizu fără tine! Vedeam toate gropile, toate imperfecțiunile,
toate relele lumii ce altfel stăteau ascunse ochilor noștri. Dar cum era să nu
râd, dragă M? Noi râdeam atât de mult, încât orice urâțenie devenea suportabilă.
Formam un contrast aparent: tu - blândețea întruchipată, eu - scorpia perfectă,
în realitate nici tu nu erai chiar așa de bândă, nici eu atât de... perfectă.
Despre
frumusețe ziceam... eu eram mai frumoasă ori doar așa ni se părea. Poate doar
mă iubeam mai mult. Tu îți vedeai toate defectele, ba unul, ba altul, mie-mi
plăcea să te contrazic, voiam să te iubești și tu, să nu te mai lepezi atâta de
tine. Mai știi trecătorul acela, un ins oarecare, cu mica lui vulgaritate: „Îîu,
Doamne, ce ochi frumoși, aș face pușcărie pentru ei!” Tu ai râs, vezi - mi-ai zis - până și jerpelitul acela a observat cât ești de frumoasă. Am
ripostat, nu, nu mi-a zis mie, la tine
s-a uitat. Și nu te-am lăsat până nu te-am convins. Știam că te mint, dar o
făceam pentru tine, eu nu mai aveam nevoie de confirmări. Tot astfel, dragă M,
până când te-am văzut cum te făceai pe zi ce trece mai frumoasă - bine a zis
cine-a zis „Frumusețea e în ochii celui care privește”! Când ai început să te
privești altfel, ai scos la lumină toate mărgăritarele. Asta au înțeles-o până
și bărbații străini de pe stradă care întorceau capul după tine. Zâmbeam și
treceam mai departe, nu mă deranja că mă eclipsai, mă bucuram, era victoria
mea, fiecare privire îmi confirma că strădania mea cu tine dăduse rezultate, restul
nu mai conta.
Parcă
a trecut un secol de-atunci, nu te-am mai văzut de o veșnicie, nu mai știu cum
arăți, abia dacă mi te mai închipui, nu știu ce capete s-ar mai întoarce astăzi
pe stradă și după cine, dacă am mai toci împreună asfaltul între Regie și Politehnica Veche, dar ochii tăi verzi fardați cu lilá îmi zădărăsc
uneori amintirea și mi-i aduc mai aproape atunci când vreau să mă gândesc la
mine ca la un om bun. De voi fi întrebată vreodată „Ai făcut și tu vreo faptă
bună în viața asta?”, poate voi zice: „Da, Doamne, am făcut o femeie să fie
frumoasă. Ei, sigur, n-am făcut-o eu, dar știi Tu, Doamne, ce greu e să fii
femeie și să vezi ochii trecătorilor privind dincolo de tine, către cea de
alături?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu