Forţă de sugestie şi acurateţe lirică rară

Mulțumesc poetului Ion Roșioru pentru această recenzie la volumul de poezie „Ostrov”!

                                  

         Afirmată şi cunoscută îndeosebi ca prozatare cu nerv satirico-umoristic, Florentina Loredana Dalian străluceşte parcă şi mai orbitor în ipostaza de poetă, volumul său Ostrov, apărut recent la Editura Detectiv literar (Bucureşti, 2019) şi cuprinzând exclusiv poeme de dragoste, consolidând un nume ce nu mai are demult nevoie de nicio prezentare. Prefaţa cărţii este semnată de Firiţă Carp, postfaţa de Romeo Aurelian Ilie, iar coperta a patra beneficiază de cuvintele pertinente şi pe bună dreptate avântate ale poetei Daniela Şontică, din care cităm: „Înclinaţia spre calin face din autoare o căutătoare a sensului care duce spre bine, spre frumos şi adevăr, noţiuni pe care şi le-a săpat în conştiinţă, sunt convinsă, cu litere mari şi strălucitoare. Când se lasă întunericul unei situaţii-limită, se aprind luminile interioare”.

         Poeta simte, încă din textul-prag al cărţii sale, că inima i-a devenit dependentă de modulaţiile vocii unui bărbat cu care în plină noapte vorbeşte la telefon (Să nu taci!). Visul şi realitatea imediată se confundă până la identificare paroxistică: „Se auzeau acorduri dintr-un cântec rusesc/ şi mirosea a zambile roz./ Soarele perfid/ mi s-a amestecat în vise/ punându-mi lumina în ochi/ I-am deschis./ Din oglindă,/ cu sprânceana stângă ridicată,/ mă privea Scarlett O’Hara/ cu iubirea ei imposibilă cu tot” (Scarlett). Poeta se arată nu o singură dată sceptică în privinţa că altcineva din jurul nostru, fie chiar Divinitatea absolută, ne-ar putea spulbera singurătatea. Nu crede nici în vorbele convenţionale de îmbărbătare care sunt completamente vidate de sens metafizic (Aici nu mai suntem singuri). Ea devine purtătoarea de cuvânt a inimii sale ale cărei porniri nu pot fi cenzurate nicicum, libertatea fiind, în fond, dreptul de a nu minţi, cum ar spune, de pildă, Albert Camus. Sesizează un contratimp între vis şi realitate, entităţi pe care nu le mai poate pune, oricât s-ar strădui, de acord: „Câte veri obosite să mai las/ să treacă vârtej prin inima mea?/ şi, Doamne, e-atâta toamnă/ pe la noi prin vis” (Contratimp). Mereu şi mereu, poeta îşi pune în fel şi fel de ecuaţii lirice inima şi raţiunea, prima voluntară şi zvăpăiată, cea de a doua pusă pe chemarea la ordine şi ascultarea de cenzura afectivă, prima zbenguindu-se şi rătăcindu-se prin vis şi reverie, a doua menţinându-se lucidă. (Nimic). Partenerii de dialog se situează în anotimpuri diferite: unul este în vară, iar celălalt în toamnă. Un zid inescaladabil îi separă  şi îndrăgostita, mai practică, aşa cum sunt de obicei femeile, viseasă să dinamiteze acest zid ca amândoi, după ce vor fi reconstituit cuplul adamic, să poată zburda prin Rai (Dorinţă). Cuvintelor, oricât de meşteşugite, ea le preferă tăcerea metodică pe care o socoteşte singura bună conducătoare de iubire (Secretul zambilei roz). Cuvintele alienează pentru că aparţin tuturor în vreme ce doar tăcerea poate fi personalizată şi asimilată organic (Gustul cireşelor amare). Este statornică în iubire şi sentimentală ca în acest autoportret cam în zeflemea, à la Topârceanu: „Aş fi vrut  -/ pe toţi zeii care nu există  -/ aş fi vrut să fiu Mata Hari!// În loc de asta, sunt eu,/ aşa cum mă ştii:/ moacă împiedicată, ascunzându-mi trăirile/ în spatele unui evantai./ Sunt eu, aşa cum nu mă ştii,/ vărsând după tine lacrimi sărate şi dulci,/ cu plânsul sălbaticei Borivoje...” (Sunt eu). Spre a continua în alt poem pe un ton serios, de data aceasta: „Dacă azi sunt plecată din mine,/ e numai pentru că azi sunt geloasă/ pe sunete, pe gânduri/ pe fiecare surâs care nu-mi este adresat:// Nu ştiu să mint însă dacă aş face-o,/ aş zice că toate acestea nu contează” (Asediul cuvintelor). Notaţiile elegiace îşi au farmecul lor surprinzând o trăire tragică. „Plângeam ca la o nuntă preafrumoasă/ în care mireasa nu eram eu;/ în care mireasa e totdeauna cealaltă.// Plângeam şi i-am zis că pesemne,/ în clipele acelea, te lepădai de mine/ de trei ori, ca de satana” (Ca la o nuntă preafrumoasă).

         Există în discursul liric al Florentiei Loredana Dalian un motiv a timpului. Ea aşteaptă clipa propice pentru iubirea care stă să înflorească sau să-şi ia avânt spre azurul reconfortant (Aceste drumuri). Poeta nu încetează să se identifice cu Ana care aşteaptă să se producă o fisură în zidul mănăstirii manolice sau să fie dinamitată uşa încremenită (Ploaia sau dragostea). Ca îndrăgostită, poeta a cunoscut clipa faustică alături de cel drag  şi-l îmbie pe acesta s-o păstreze în inimă ca într-o firidă de bibliotecă (Clepsidră). Militează pentru preţuirea secundei în care el a strâns-o de mână şi i-a inoculat în sufletul pârjolit o trăire lamurială rară (Anti-uitare). În poemul titular al cărţii, poeta se proiectează pe sine ca pe un ostrov scos de sub acţiunea corozivă a timpului ineluctabil: „îţi scriu şi mă-ntreb/ când va ajunge această epistolă/ ce ape va învolbura,/ ce simţire va face să tresară, ori poate/ va fi ca un mesaj într-o sticlă/ rătăcită pe mare/ înghiţită de vreun rechin/ rechinul acesta  -   Timpul/ care an de an mai pune un rid, o zăbrea...” (p.61). Timpul a fost abolit din utopia poetei, dar nu se ştie până când şi dacă definitiv: „Vezi, ne pleacă iar cocorii,/ purtând pe aripi dorul depărtărilor,/ lăsând în urmă umbra iubirilor ne-ntâmplate.../pe ostrovu-acesta iarba a prins a rugini,/ cotele apelor sunt în creştere,/ o amintire păşeşte cu sfială între răsărit şi apus;/ doar magnoliile au înflorit a doua oară,/ vestind izbânda unei duminici/ când toamna miroase a poezie, a rugă şi-a dragoste./ Ştiu, vine o vreme când toate pleacă spre alt ţărm,/ dar eu nu cred în plecări,/ deci pune-ţi aripile de venire” (p.86). Pe insula utopică a poetei se schimbă doar anotimpurile şi doar arareori vin aici ştiri din afară unde toate îşi urmează cursul lor firesc spre niciunde. Ostrovul ei este toposul celor „care nu ştiu să piardă în iubire”  (p.74). Deloc puţine sunt în acest amplu poem sonurile ce-l trimit pe cititor cu gândul la Cântarea Cântărilor. Imaginea sărutului transmis de iubit prin vinul din strugurii zdrobiţi de tălpile intangibilei iubite este de-o inegalabilă frumuseţe, forţă de sugestie şi acurateţe lirică: „S-au copt strugurii înainte de vreme  -/ asta se poate doar pe ostrovul F  -/ iubite, sau cum să-ţi spun, prietene,/ când vinul îţi va străluci în pahar/ să ştii că vei bea struguri zdrobiţi de tălpile mele  -/ ce nu-ţi convine?-/ Poate în felul acesta/ voi primi sărutarea visată/ da, da/ când vei duce paharul la gură/ va fi ca şi cum mi-ai săruta uşor tălpile/ iar eu voi şti, îţi voi lua sărutarea/ voi pune-o la presat împreună cu alte ierburi,/ cu alte flori tămăduitoare/ de pe ostrovul acesta în care aştept/ tot aştept,/ să vină cineva” (p.68). Imaginea sărutului mijlocit de elementele naturii revine şi la pagina 81: „Privesc ce necuprinsă-i zarea,/ Ascult un cântec de vestale/ Şi buzele-mi sărută marea/ care-a scăldat tălpile tale”.

         Poeta se exprimă în vers liber, dar atunci când adoptă forma clasică a versului, o face în chip impecabil (a se vedea şi scanda în acest sens, Mâinile-au scris, respectiv Anti-uitare). Pe întreg parcursul cărţii se întâlnesc versuri memorabile: „Nătânga asta de inimă şi-a pierdut cheia sol” (p.32); „Omul-copac a prins rădăcini în inima mea” (p.33); „Arată-mi, Doamne, mai des urmele cuielor Tale” (p.73); „poezia mea incurabilă eşti tu” (p.59); „Uneori mi se năzăreşte c-aş fi bătaia inimii tale” (p.83); „De fapt, e ca un somn fără vise această lipsă de tine” (p.90) ş.a.m.d.

         Florentina Loredana Dalian este întru totul o poetă fermecătoare, majoritatea poemelor din Ostrov putând oricând să onoreze orice antologie a poeziei de dragoste din literatura română şi nu numai.

Ion Roşioru, aprilie 2019