Florentina Loredana Dalian

duminică, 22 decembrie 2019

Amărăciuni din Epoca de Aur (6)



Urmărită de revoluții. „Deșteaptă-te, române!”



          N-au fost multe materiile care mi-au dat de furcă (mai bine zis, coșmaruri) în Facultatea de Inginerie Chimică a Institutului Politehnic pe care am absolvit-o, dar una mi-a mâncat zilele, mi-a albit părul și m-a „bolnăvit” de-a binelea: Istoria. (Îți amintești, Aurora Keiser-Panait, tovarășă întru suferință până la un punct?) De la Revoluția de la pa'șopt mi s-a tras. Profesorul Velicu Rădină m-a picat de două ori, prima dată având ca subiect această revoluție, zicându-mi că dacă nu scriam nimic, îmi dădea 4, dar fiindcă am încercat să-l aburesc literar, mi-a dat 2. Mă, și nici măcar nu eram scriitoare pe vremea aia! Dar uite cum morbul ăsta îmi dădea târcoale și-mi mai făcea și belele, fără ca eu să știu. Studiam istoria în anul I, cursul se finaliza cu colocviu (testare scrisă și orală), iar dacă-l picai, era ca orice alt examen, pe vremea aia, aveai posibilitatea să-l dai doar de 3 ori, dacă nu-l luai, repetai anul, dar nu oricum, fiind vorba de anul I, trebuia să dai admitere din nou. A doua oară mi-a picat Revoluția lui Tudor Vladimirescu, nici pe aia n-am stăpânit-o bine, cum voia exigentul profesor, așa că m-a picat și atunci. A treia - iar pașoptiștii. Dar de data asta, mă pregătisem de-o visam, lua-o-ar gaia de revoluție, încât mi-a dat examenul, deși parcă n-am luat mai mult de 7.

          La ieșirea din facultatea noastră din Polizu, era o librărie, pe dreapta. Obișnuiam să-mi fac cadou câte o carte, după fiecare examen luat. După „bătălia” de la Istorie (care ar fi putut intra în istorie ca bătălia din Polizu), m-am abătut prin librărie, conform obiceiului, și mare mi-a fost bucuria când am dat peste trei volume din „Opere” de Camil Petrescu, în care se afla romanul „Un om între oameni”. Adică ghici ce? Taman despre Nicolae Bălcescu și Revoluția de la 1848. Și pentru că eram îndrăgostită de scrierile lui Camil, și pentru că mă stresasem atât de mult cu revoluția aia, n-am stat pe gânduri și mi le-am cumpărat. Nu știu nici acum de unde aveam bani pentru cărți sau cum mă înduram să dau pe ele din puținii mei bani. Dar se pare că, atunci când era vorba de literatură (nu de istorie, să fim înțeleși!), nu stăteam prea mult pe gânduri. Nu eram eu scriitoare, dar cititoare am fost de când îmi aduc aminte de existența mea încă din faza în care începuse să dea semne de apartenență la o specie inteligentă. De bucurie că luasem nenorocitul ăla de examen, am scris pe foaia de gardă, cum se poate vedea și în fotografie: „București, 1 iunie 1988, ziua Marii Victorii în lupta cu Rădină” și mă semnasem. Mă, victorie, nu glumă! Am înțeles atunci cum trebuie să se fi simțit Ștefan cel Mare și Sfânt după fiecare victorie împotriva turcilor.

          Cum cele trei volume totalizau peste 2.000 de pagini (aproximativ 700 fiecare) și cum facultatea la care studiam nu-ți dădea timp pentru lectură atunci când și cât ai fi vrut, cum nici nu-mi plăcea să încep o carte și s-o las neterminată, am amânat lectura pentru când voi fi avut mai mult timp (desigur, într-o vacanță) și asta s-a nimerit să fie chiar în vacanța de iarnă din 1989. Că, de fapt, aici voiam s-ajung. Altă Revoluție!

          În anul acela, ne dăduseră mai devreme vacanță, pe 18 decembrie, adică imediat după evenimentele de la Timișoara, despre care noi auzisem doar vag, fără să credem. Ne-am mirat de vacanța timpurie, dar, evident, ne-am și bucurat, ca orice student care abia așteaptă să mai „fure” câteva zile fără studiu. Astfel că, în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, mă aflam acasă, la țară, în camera mea, citind la „cărămizile” Camilpetresciene, conștiincios, chit că mi se aplecase de atâta „pașopt” de la istorie, dar într-un fel mă și pedepseam că mă muncisem atâta cu materia aia care, în mod normal, e ca o poveste frumoasă, pe lângă imposibiliele alea de le învățam noi, chimii de toate felurile, fizici, matematici, mecanici, electrotehnici, reactoare, AMC-uri, fenomene de transfer și alte măscări. Ajunsesem la o pagină în care se descria cum s-a cântat atunci pentru prima dată imnul „Deșteaptă-te, române!”. Eram emoționată și transpusă în atmosfera revoluționară, când vine bunica din camera ei unde asculta, împreună cu tanti, la difuzor. Eu nu știam ce ascultă ele, dar mamaia venise să mă roage să merg să ascult și eu și „să le deștept”, că ea nu mai înțelegea nimic. Puțin iritată, că mă deranjase din lectură, îmi iau totuși în serios misiunea de luminare a populației pensionate din casă și merg în camera lor. Când am intrat pe ușă, la difuzor se cânta „Deșteaptă-te, române!” Am rămas mască și, de data asta, eu, deșteapta familiei, nu mai înțelegeam ce se petrece. Adică, cum? Plec din camera mea, unde doar citisem despre intonarea imnului, intru în camera lor și ce-mi aud urechile? Nu cumva m-au furat ăia din carte? Nu avusesem halucinații niciodată, dar tot am simțit nevoia să mă ciupesc. Și tot mi-au dat lacrimile, pentru că eram deja în starea de revoluție. Ce-a urmat, a urmat. Ulterior, am plecat și eu de-acasă, împreună cu viitorul meu fost soț, la București, să facem revoluția. Ne-am întors cu coada între picioare, c-am înțeles că revoluția n-avea nevoie de noi. Dar eu tot m-am simțit urmărită de revoluții.

          Astăzi, în biserica noastră (ca, de altfel, în toate bisericile ortodoxe), s-a săvârșit slujba de pomenire pentru eroii Revoluției de acum 30 de ani. Am stat și am cântat Veșnica lor pomenire, gândindu-mă că numai Dumnezeu a ales ca astăzi să fiu de partea astălaltă a colivei. Dumnezeu să-i odihnească! Nu vorbim acum nici de ce, nici cum au murit. Un lucru e clar: cei mai mulți dintre noi, fără să avem habar de ce se petrece, ne-am dorit libertatea. Asta rămâne. Și amintirea stării aceleia de euforie, când credeam că, odată cu revoluția, tot răul din lume s-a sfârșit.

          Epilog:

          De când am terminat-o de citit, acum 30 de ani, cartea aceea - „Un om între oameni” - n-o mai deschisesem, n-o mai răsfoisem. Azi, mi-a venit așa, un gând, ce frumos ar fi să regăsesc paragraful acela cu „Deșteaptă-te, române!”.  Descurajată în fața celor peste două mii de pagini, după ce am citit la cuprins fără să mă dumiresc, am început să răsfoiesc la întâmplare. N-a durat mai mult de cinci minute (la capitolul răbdare, sunt o petardă). Tocmai când mă pregăteam să pun „cărămizile” la loc pe raft, am dat de pagina respectivă. Și parcă m-am întors în timp, și parcă timpul a stat în loc și parcă aveam din nou 21 de ani și parcă ascultam din nou pentru prima dată „Deșteaptă-te, române!”, un leitmotiv care ni se tot repetă de ani și noi tot ne mai îndemnăm cu el, da' las' că și de  ne-om deștepta...



Forentina Loredana Dalian

Slobozia, 22 decembrie 2019


joi, 12 decembrie 2019

Amintiri din viitor - Lucrare de control la Fizică



În Revista Culturală „Leviathan”

 

Subiect: Despre trecutul OZN-urilor și reacția pământenilor la apariția acestora și a extratereștrilor aferenți
Data: 04 iulie 3019
 
Acum mai bine de o mie de ani, oamenii credeau sau nu credeau în existența vieții extraterestre și a obiectelor zburătoare neidentificate. Și toți aveau dreptate. Ăia care credeau - fiindcă e bine să creadă omul în ceva. Cei care nu credeau, fiindcă nu poți crede în ceva neidentificat. Despre întâlnirile cu extratereștri s-au găsit în arhive multiple relatări, care mai de care mai lămuritoare, conform principiului 200 al termodinamicii: „Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!” Sau poate al mecanicii? În fine, nu contează. Una dintre aceste dovezi scrise relatează cu lux de amănunte despre întâlnirea extraterestrului W-K-McCoy cu multpreaterestrul Gheorghe MacArie.
Era într-una din verile toride așa cum au fost dintotdeauna în Bărăgan, iar Gheorghe MacArie (prescurtat McAry) se afla la arie, adică în locul unde lumea, de obicei, muncea din greu ogorul. Era pe la ora prânzului așa și McAry trăsese tractorul la umbră și acum se odihnea și el lângă un pahar de țuică de prună, cum era obiceiul și tradiția. Deodată, în raza lui vizuală s-a precipitat un contur nedefinit și neidentificat despre care McAry a crezut mai întâi că e Fata Morgana. Asta era un fel de arătare care se arăta destul de des prin câmpie, în verile toride, pe la prânz, să tulbure somnul de frumusețe al țăranului obidit. Dar când s-a uitat mai bine și cu ochiul cu care vedea, McAry a conchis că e o arătare ne-mai-arătată pe tărâmul acela. Și cum sta el și cugeta într-o rână, întrebându-se în ce categorie să includă dihania, pentru a face rapid un scenariu de acțiune pentru situații de urgență, deodată s-a pomenit cu gujelia neidentificată fix în nasul lui. Trebuie spus că McAry avea un nas foarte fin, te mirosea de la o poștă ce hahaleră de om ești, dar în cazul acela nu i-a mirosit a nimic.
Stârpitura, înaltă ca la vreo 50 de centimetri, drept care Gheorghe o privea de sus, stând jos, adică în poziție culcată și rezemată-n cot, i-a întins un fel de mână și s-a prezentat pe limba lui Gheorghe din strămoși:
-      McCoy!
După ce l-a studiat atent preț de câteva secunde, McAry a conchis:
-      Mde... aduci oleacă, semeni, ce să să zic?
-      Eu sunt de pe altă planetă și am venit să te răpesc, să facem studii pe tine.
-      Bine, zise Gheorghe, dar înainte să mă răpești, șezi colea și bea și tu un pahar de țuică; mă gândesc că pe la voi nu s-o fi făcând. Ia, să te mai întremezi și tu, că, la cum arăți, zici că n-ai mai mâncat și n-ai mai băut, de când te-a înțărcat biata mumă-ta, aia de pe altă planetă. Da' mă gândesc că nici ea n-a prea avut lapte, săraca. Ce mâncați, mă amărâților, pe planeta aia a voastră, de arătați ca după Hiroshima?
-      Hiroshima,  fucking war! - se indignează McCoy, amintindu-și ceea ce învățase la istorie despre barbarii de tirani pământeni.
-      Să trăiești! Că înțeleg că fuckingu-ăsta e un fel de „săru-mâna” la voi. Da' nu-i nevoie să-mi mulțumești. Așa-i obiceiul la noi, asta ține de ospitalitatea românească, despre care bănuiesc c-ați auzit până și voi, așa neadăpați cum sunteți. Custom, tradition, înțelegi? Na, ia și gustă!
Acestea fiind zise, îi și umplu „păhărelul”, o cană de tablă pe care o găsi la îndemână. McCoy, crezând că-i apă, o substanță despre care auzise că se află în mari cantități pe planeta Pământ și care, mai mult, era un fel de element vital pentru existența pământenilor, luă cana și o dădu realmente pe gât, spre indignarea lui Gheorghe care îi reproșă, cu lacrimi în ochi, că avea cana aia de la bunică-su, singura amintire, și el, cu mintea lui de McCoy o făcuse să dispară cât ai zice... mă rog, și l-a lăsat fără moștenire, că dacă se enervează, îl lasă el fără moștenitori, și alte bălăcăreli asemenea, din care McCoy n-a înțeles o boabă, nu că l-ar fi interesat.
Cât despre acesta, cu tabla s-a descurcat el cum s-a descurcat, corpul lui fiind fabricat astfel încât să asimileze orice metal, sau element, chiar și pe cele radioactive, fără probleme; în schimb, cu țuica i-a fost mai greu, simțind că i se împânzesc toate circuitele într-o ceață deasă. După ce și-a împleticit picioarele într-un dans care părea mai mult un fel de ritual african, a încercat să ajungă la navă, dar aceasta l-a rejectat, nerecunoscându-i amprenta parfumată și într-o clipă a dispărut în Univers, lăsându-l pe extraterestrul McCoy pradă capriciilor lui Gheorghe. Acestuia, după ce a încercat să-l folosească pe extraterestru la muncile câmpului, văzând că nu-i bun de nimic, i-a venit în cele din urmă ideea să scoată bani frumoși de pe urma lui, ducându-l la circ și punându-l să înghită tot felul de obiecte din metal, de la căni până la cuțite, topoare și săbii, iar numărul de excelență era acela în care McCoy executa dansuri rituale africane, după ce înghițea un Kil de țuică, cu cană cu tot.
          Conform izvoarelor istorice, acesta se pare că a fost începutul invaziei extraterestre pe Pământ, întrucât McCoy reușise să ia legătura prin telepatie cu semenii săi și le-a transmis acestora informații prețioase despre licoarea fermecată a pământenilor, numită „țuică”, naiba știe de ce. Și astfel, una câte una aterizau OZN-urile în Câmpia Bărăganului și apoi, când n-au mai avut loc, și prin împrejurimi, până ce au invadat toată planeta, de nu mai știi astăzi să faci deosebirea dintre un McAry și un McCoy. În încheiere ar mai fi de spus că și în zilele noastre oamenii de știință se străduiesc să cerceteze efectul țuicii asupra extratereștrilor, dar nu s-a ajuns încă la o concluzie unanimă. 

Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 05 iulie 2019

miercuri, 11 decembrie 2019

Duși cu sorcova la Urziceni



          Festivalul Național de Umor și Concursul Internațional de Caricatură, Concursul Național de Epigramă, Urziceni, 6-8 decembrie 2019





          Nimeni să nu aibă pretenția de la umoriști – fie că sunt scriitori (de proză, poezie umoristică, epigramă) sau caricaturiști – nimeni să nu aibă pretenția de la ei să trateze lucrurile în mod obișnuit, „ca niște oameni normali”. Dar nici să nu-și închipuie careva că arta aceasta (includem aici toate subspeciile umoristice, atât literare, cât și grafice) e la îndemâna oricui. E adevărat că umorul are un impact mai mare asupra publicului larg, pe de o parte deoarece se simte o nevoie acută de umor, binecuvântat balsam pentru minte și suflet, într-o lume tot mai încrâncenată și mai supusă presiunilor de tot felul, pe de altă parte, întrucât e mai ușor accesibil chiar și publicului neavizat și fără o instruire înaltă. Desigur, e mai ușor de înțeles o caricatură, decât o pictură de Picasso ori Dali. Ceea ce nu o face, totuși, mai puțin valoroasă, presupunând că cele două suportă termeni de comparație. Sunt destui încrâncenați care pretind că umorul nu-i de nasul lor, li se pare că ar fi mai puțin scriitori ori alt fel de artiști dacă râd la o glumă bună (vorbim de umorul de calitate, nu de toate făcăturile cu pretenții de umor care abundă în spațiul public). Aceștia, încrâncenații, scorțoșii, înțepații, strâmbă din nas, cu aerul că au înghițit o cobiliță sau că au mirosit ceva ce nu le place, atunci când au de a face cu umorul (de calitate, repet, altfel, le-am da dreptate), nu cumva să se ia și la ei și să-i compromită definitiv. În realitate, nu sunt decât niște bieți limitați, cărora umorul nu le spune nimic, pentru că ei sunt lipsiți de cea mai edificatoare trăsătură ce dă măsura inteligenței unui om, și anume simțul umorului. Dacă vă aflați printre aceștia (sperăm și credem că nu!), nu citiți mai departe! Acest articol se adresează celor care gustă umorul (slavă Domnului că în țara noastră procentul este încă mare!) și este despre cei care îl creează și îl promovează. Despre această normală „anormalitate” a umoriștilor, care, dincolo de „nașterea” și expunerea către public a creațiilor, sunt oameni cât se poate de serioși, adeseori triști în sinea lor, greu încercați de probleme, dar care au ales să prezinte semenilor latura amuzantă a vieții, nu pe cea întunecată, care au ales să râdă de probleme, gândind că ele oricum vin și că astfel, râzând, poți să le depășești mai ușor. E deja o banalitate să mai spun că umorul e terapie, și totuși – un adevăr.
          La Urziceni (județul Ialomița) are loc, din 1996 încoace, o manifestare care, prin calitatea invitaților săi și a artei prezentate acolo, a depășit demult granițele județului și chiar ale țării. Să nu ziceți că spun vorbă mare, cele afirmate se pot verifica în presa vremii și în Cartea de Onoare a Casei Municipale de Cultură Urziceni, locul care găzduiește această acțiune de marcă, fiind cunoscută generic și sub titlul „Revelionul caricaturiștilor” (inițial concursul a cuprins numai caricatură, primul președinte de juriu fiind Horațiu Mălăele).
          Recitind cele scrise până aici, constat că, de fapt, n-am spus nimic. Am vorbit generalități, am spus de manifestări (care „au loc”), de instituții etc. Dar esențialul nu l-am spus, că doar nu locurile, clădirile, instituțiile fac lucrurile să se miște. În spatele oricărei manifestări de acest fel stau oameni. Când e vorba de una de o astfel de anvergură, vorbim deja de supra-oameni, mai exact, în cazul nostru, de un supra-om, pe numele său Nicolae Petrache. Și n-am zis „supra-om” nici ca să-l măgulesc, nici ca să-i ridic vreo statuie (știm noi cui și la ce folosesc statuile, de obicei) și nici nu m-am referit la faptul că ar avea oarece dotări supra-omenești, înzestrare de la natură, nu, e și el, un om ca noi toți: mai așa și mai altfel, mai cumva, mai altcumva etc. Epitetul acesta se datorează tenacității, voinței și priceperii pe care le depune (aproape de unul singur)  pentru ca aceia veniți din toate colțurile țării (sau lumii) să aibă parte de momente încântătoare, să se simtă bine, iar publicul din Urziceni (pe care eu l-am considerat întotdeauna un public avizat) să fie răsfățat, măcar o dată pe an, cu literatură și grafică de cea mai bună calitate.
          Înțeleg, totuși, că domnul Petrache a avut și două ajutoare: pe doamnele colege Aurelia și Nela, că au existat și niște sponsori, dintre care am reținut: Primăria Urziceni, firma „Avon”, un fost coleg de-al Nicului și un Mare Anonim (cam bănuiesc eu ce poamă se ascunde după anonimul ăsta care, pe lângă că e foarte deștept și generos, mai e și modest/ smerit, o fi unul și același care „pompează” în revista „Helis” sub pseudonimul „Anonim Urziceni”. Ori o fi altul, dar, oricum ar fi, cinste lui, cinste lor, tuturor celor care au înțeles că educația și cultura nu se fac fără bani, cu atât mai mult cu cât aceia care oferă sunt persoane, nu instituții!). Dar să purcedem la descrierea, pe scurt, a momentelor festivalului!
          Seara de vineri, 6 decembrie 2019, a fost alocată lansărilor de carte umoristică, prezentării invitatului special și recitalului umoristic al celor prezenți. Din Canada, s-a luat legătura cu Sorin Finchelstein, unul dintre concurenți, care a fost convins ca a trimis lucrari, a vrut sa concureze, dar nu a reusit - tehnic vorbind, și care a adresat câteva cuvinte celor prezenți și a citit epigramă; Ionuț-Daniel Țucă a dat citire unei prezentări a creației acestuia, prezentare făcută de domnii George Corbu și Mihai Batog-Bujeniță. Apoi, Nicolae Petrache l-a prezentat pe invitatul de onoare al acestei ediții: caricaturistul și epigramistul Andy Ceaușu, născut și format în România, dar plecat de câteva zeci de ani în Israel unde, ca inginer electrotehnist, proiectează linii de (foarte) înaltă tensiune. Desigur, pe tot parcursul evenimentului, participanții s-au bucurat de expoziția de caricatură, semnată de el, precum și de cele mai bune caricaturi selectate dintre cele trimise de ceilalți concurenți la concurs. A urmat recitalul celor prezenți.
Cărțile lansate au fost:
 „Tăvălugul fericirii” de Gheorghe Bâlici, Chișinău, o carte care, pe lângă faptul că trebuie să fie foarte bună, având în vedere autorul său, are și un aspect cât se poate de elegant și de atractiv, având pe prima pagină fotografia frumosului basarabean; prezentarea cărții au făcut-o Ananie Gagniuc și Vasile Larco;
„Tușe rondelistice” de Ionuț-Daniel Țucă, prezentare Ananie Gagniuc;
„De râsul CUCilor”, autori Ananie Gagniuc și Florentina Loredana Dalian, nicio prezentare, am povestit eu cum l-am convins pe Noni să scriem o carte;
„Nada râsului” (nu noada), de Vasile Larco, prezentare Gheorghe Bâlici („Să ne lăudăm între noi!”, zice acesta);
„Cinci campanii” – Trașcă Pușkin din Urziceni (ultimul comandor al aeroportului Alexeni).
A fost și un concurs ad-hoc de epigramă având ca temă cosmeticele „Avon”, jurizat de Gheorghiță Bâlici, în calitate de președinte și membru totodată. Câștigătorii, în număr egal cu participanții, au fost: premiul I: Ioan Ruse și Vasile Larco, premiul II – Andy Ceaușu și Florian Abel, premiul III – I.D. Țucă, mențiune – A. Gagniuc.
Vasile Larco ne-a făcut frumoasa surpriză de a ne arăta un exemplar din Revista „Helis” din anul 2003, în care avea publicată o urătură.
Pauzele muzicale au fost asigurate de Ilinca Stan și Marian Petre.
La inițiativa lui Ananie Gagniuc, împreună cu Țucă, am susținut un moment zgubilitic, prezentând catrenele pe care noi, cei cinci CUCi veniți la Urziceni (Gagu, Țucă, Ruse, Leonte Năstase – caricaturist -  și subesemnata) le-am compus în mașină, ca urmare a căzăturii pe care am luat-o alergând după sorcova care mi-a trebuit neapărat a doua zi. Dar să nu anticipăm.
După încheierea momentului festiv, invitații care veniseră deja, împreună cu organizatorii, am stat până târziu în noapte la povești literare, musai umoristice.
Sâmbătă, 7 decembrie 2019, a avut loc gala laureaților, când, timp de 4 ore, publicul s-a delectat cu creații umoristice scrise sau desenate. La secțiunea epigramă, câștigătorii au fost: premiul I – Gheorghe Bâlici (Chișinău, Republica Moldova), premiul II – Florin Rotaru (Buzău), premiul III – Ionuț-Daniel Țucă (Constanța, membru al Clubului Umoriștilor CUC) și trei premii speciale pentru: Ion Ruse (CUC, Constanța), Ion Diviza (Chișinău) și Stelică Romaniuc (Ploiești).
Caricaturile câștigătoare au fost prezentate de binecunoscutul caricaturist Iulian Pena PAI. Lucrările premiate au venit din: China (premiul I, care a abordat tema poluării, încadrând-o totodată în tema concursului: „sporturi de iarnă”), Italia (portret) și Ukraina (lucrarea a abordat tema terorismului). Menționăm că la concursul de caricatură au participat peste 2000 de caricaturi, aparținând a 450 de artiști din 65 de țări. Ceea ce mi se pare că spune mult despre popularitatea și prestigiul acestui concurs. La epigramă, tema a fost „sărbătorile de iarnă”, dar s-au putut trimite și epigrame la temă liberă.
Recitalul umoristic de sâmbătă a mai avut un moment deosebit, când Gagniuc și Țucă au zis un plugușor în mai multe limbi. Pe lângă premianți, au susținut recitaluri și alți umoriști invitați: Vasile Larco (Iași), Mihai Haivas (Iași), Laurențiu Ghiță (București, redactoru-șef al revistei „Epigrama”), Florian Abel (Ialomița, stand-up-comedy), Constantin Ciubuciu (tot din Ialomița, o revelație pentru pentru mine, întrucât domnul Ciubuciu este și preot, singurul preot epigramist pe care-l știu, și cu poante excelente), Ioan Toderașcu (Costești, Vaslui), Florentina Loredana Dalian (Slobozia) și George Stoian (Slobozia; textul său, presărat cu poante preluate de pe internet, a avut succes la public). Caricaturile la minut, portretele-sarjă, au fost realizate celor prezenti în sală, pe tot parcursul galei, de către caricaturiștii: Marian Avramescu, Aurelian Iulius Șuță-ȘAI, Leonte Năstase, Cristian Mihăilescu și tânărul debutant, Eugen Drăgan.
Un moment emoționant s-a petrecut atunci când Laurențiu Ghiță ne-a amintit de marele său prieten și epigramist George Zarafu, trecut de o lună la cele sfinte, și ne-a pomenit de dorința acestuia de a-i fi donate cărțile la care a tot scris chiar și bolnav, în azilul în care și-a petrecut ultimii ani din viață. Cărțile au fost donate casei de cultură și altor doritori.
Cele mai gustate momente au fost, desigur, cele care au aparținut invitaților speciali ai serii. Excelent momentul muzical asigurat de Octavian Mândruță dar și umorul oferit de actorul Jean Paler și de Grupul „Vouă”! Acesta din urmă, care ne-a binedispus și ne-a încântat, a încheiat momentul festiv, dar nu și seara. Căci seara a continuat la așa-zisul Revelion, unde, pe lângă, mâncare, băutură, muzică, dans și voie bună, s-a desfăcut șampanie, s-au făcut urături: Gagniuc – plugușorul, subsemnata – (dusă cu) sorcova. Am strâns 52 de lei (mulțumesc tuturor celor care au dat!), un calendar ortodox pe 2020, de la părintele, și un clopoțel roșu, de la Gagniuc, că lui tot nu-i mai trebuia și a zis că nu mă jignește cu bani. J Iată, am ținut să declar public suma câștigată, să pricepeți de unde am avut, când o să mă vedeți în Rolls-Royce. Mă întreb chiar dacă nu cumva ar trebui să o declar și la ANAF, la categoria „bani din sorcovă”, dar dacă se consideră câștig ilicit? Ei, lasă, poate mă scapă dom’ procuror Țucă, doar nu degeaba am îngenunchiat (preventiv) în fața lui când ne-am dus după sorcovă (eu alunecând pe gheață) și nici măcar, sărmana de mine, n-am avut de ce să m-apuc (cum a punctat ironic Florin Rotaru, cu sclipiri sarcastice-n ochi). Domnule, e greu ca femeie printre umoriști! Trebuie să ai mereu grijă cum stai, cum cazi, cum te ridici, cum vorbești, cum taci, cum închizi gura, cum o deschizi etc., că ăștia se leagă și de laptele pe care l-ai supt (uite, dacă pronunți cuvântul ăsta ultim, ăia nu mai tac o juma’ de zi). În fine, să nu divagăm prea mult!
Câteva concluzii se impun:
Lumea are nevoie de umor, iar umorul are nevoie de un cadru de manifestare.
Nicolae Petrache duce de mai bine de 23 de ani tradiția unui festival unic în zona noastră, pentru care i se cuvin călduroase felicitări și aprecierea cuvenită.
Publicul din zonă nu s-a prea înghesuit, ceea ce înseamnă că mulți au preferat să se uite la televizor, la subproducțiile care uneori frizează ridicolul. Asta nu e doar trist, e de-a dreptul îngrijorător. Dar, fiindcă veni vorba de public, m-am bucurat să-i regăsesc, ca de obicei, pe obișnuiții evenimentelor culturale, poetul Ion Vaduva, profesorii-scriitori Titi Damian și Grigore Spermezan, profesorii Ion Ene, Nicolae Puiu Iliescu.
Lumea nu mai cumpără cărți. Deși acolo cărțile expuse aveau prețuri de 15 lei, 10 lei și chiar 5 lei! Astea nu sunt prețuri, sunt jigniri! Petardele care se vând de revelion, riscând să te lase chior, costă mai mult. Pe mine și pe Noni ne-a „jignit” o singură persoană, dar, din păcate, n-am reținut cum se numește domnul, că ar fi meritat menționat, ca simbol al unei specii pe cale de dispariție: cumpărătorii de cărți.
Festivalul ar fi meritat o mai amplă atenție, inclusiv din partea mass-mediei. N-am citit niciun ecou în presă, n-am văzut nicio televiziune filmând. Știm că se promovează la greu incultura și impostura, dar, când stai de vorbă cu lumea, toți se indignează de asta, însă puțini sunt cei care fac ceva care să demonstreze că indignarea este reală, nu doar din snobism, de fațadă și pentru că „dă bine” și te face să pari mai intelectual.
Concluzia concluziilor ar fi că noi, cei implicați direct, ne-am bucurat foarte, a fost un minunat prilej de a ne revedea și de a ne pune la curent cu ultimele noutăți legate de ce a mai făcut fiecare, ce a mai scris fiecare, de a ne simți iarăși mângâiați de sentimentul apartenenței la marea și frumoasa familie a umoriștilor (și care este una specială în lumea scriitoricească și artistică în general). Adrian Fetecău, de la grupul „Vouă”, spunea că a fost atât de frumos încât nu își aduce aminte de cand nu a mai rezistat pana la 6 dimineața un festival început cu o zi inainte. Pentru acest lucru și pentru multe altele, îi mulțumim dragului nostru Nicu Petrache, precum și tuturor celor care au făcut posibilă cumva această frumoasă nebunie! Și, pentru a încheia într-o notă umoristică, voi adăuga câte o epigramă a câștigătorilor premiilor I, II și III (fie la tema impusă, fie la cea liberă) și una a mea, la temă.

Copiilor mei
Cu ce a fost și am avut
V-am ridicat și v-am crescut,
Dar foarte greu v-am educat,
Că tare mi-ați mai semănat…
(Gheorghe Bâlici)

Previziuni
Crăciunul care va veni
Se întrevede c-un sindrom:
Nici brad nu vom împodobi
Că și-așa suntem noi în pom.
(Florin Rotaru)

Perspective rutiere

Lăsând deoparte ironia
Și orice zgomote deșarte,
Autostrăzi în România
O să avem. La fel pe Marte...
(Ionuț-Daniel Țucă)

De Moș Nicolae
De ziua Sfântului-cel-Mare,
I-am zis patronului, în șoaptă
C-aștept și eu o avansare.
El mi-a răspuns: La Sfântu-așteaptă!                                   
(Florentina Loredana Dalian)


Florentina Loredana
DALIAN                                    
Slobozia, 10 decembrie 2019