Salvatoarea din zborul 962

Când mi-am făcut check-in-ul online pentru zborul de întoarcere din Atena, după alocarea locului, am fost pusă să răspund la trei întrebări, având în vedere că mi se alocase locul de lângă ieșirea de urgență: dacă am peste 15 ani, dacă declar că nu am dizabilități majore și dacă mă consider în stare să ajut echipajul în cazul unei situații de urgență. Am dedus că asta e procedura obișnuită în astfel de situații. Dacă la una dintre întrebări răspunsul ar fi fost negativ, ar fi urmat să mi se aloce un alt loc, dar la check-in în aeroport. Cum n-aveam chef să mai stau la o coadă, am răspuns afirmativ la toate. La primele două, n-am avut dubii, la ultima m-am gândit puțin, dar am decis că da, mă simt în stare. Am lucrat în industria chimică și sunt familiarizată cu situațiile de urgență (cel puțin teoretic), la capitolul viteză de reacție, sunt chiar mai rapidă decât mi-aș dori, uneori (pe mine, să nu mă pui să am răbdare, dar când vine vorba să acționez rapid, îmi pică mănușă), în plus, știu să urmez instrucțiunile date de alții, că doar n-ar fi urmat să conduc eu intervenția. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că probabilitatea de a fi fost necesar era foarte mică, iar eu plec întotdeauna cu gândul optimist că nimic rău nu se va întâmpla, iar dacă se întâmplă, înseamnă că așa era scris.

După check-in, am și uitat de asta. Dar mi s-a reamintit constant. Avionul a întârziat două ore (că vremea, că ploaia, că lipsa personalului etc). După exercițiul de răbdare impus, mă așez la rând la controlul documentelor înainte de îmbarcare, bucuroasă că mă situez destul de în față și n-am nevoie de alt exercițiu de răbdare. Aș! Când mi-a venit rândul, operatoarea mi-a oprit documentele și m-a pus să aștept. Răbdareeee! După ce s-au scurs toți călătorii pe lângă mine, timp în care băteam tactul când cu stângul, când cu dreptul, operatoarea mă ia la întrebări. De fapt mi-a adresat una singură (văzuse cu ochiul liber că am peste cinș’pe ani și că nu sufăr de dizabilități majore, de vreme ce stătusem în două labe cât s-a scurs pe lângă mine un sfert din populația Greciei și României la un loc): dacă sunt capabilă să ajut în caz de urgență, având în vedere că... Zic un „da” grăbit și foarte sigur, că autobuzul care ne ducea până la avion dădea semne că ar vrea să plece.

Îmi ocup locul de la fereastră, unde am văzut, într-adevăr, menționat: „Ieșire de urgență” și mă pregătesc de un somn lin. Dar dușmanii liniștei mele nu se lasă. După ce s-a terminat cu foaiala specifică și toți zburătorii și-au ocupat locurile, cu tot cu bagaje, o stewardesă se îndreatpă către noi (eu și cei doi bărbați de lângă mine) și ne întreabă și ea, mai întâi dacă știm engleză, apoi dacă suntem în stare să ajutăm în caz de... Toată lumea a răcnit „da” în cor. Doar că eu, ca o tipă care simt nevoia să mă instruiesc în orice am de făcut, chiar dacă știu că poate nu voi face lucrul acela niciodată, întreb ce anume va trebui să fac. Domnișoara scapă repede de mine, spunându-mi că am instrucțiunile pe măsuța din față. Acolo, erau doar niște desene pentru copii de grădiniță, fără nicio indicație, din care n-am priceput mare lucru, în afară de faptul că maimuțoiul ăla desenat, cu pretenții de om, mă întruchipa pe mine, în toată splendoarea. Așa că mă adresez sfrijitului de lângă mine. El, mai întâi, încearcă să mă convingă că n-o să se întâmple nimic. Asta știam și eu, dar, bre, dacă te afli în afara curbei lui Gauss, în procentul ăla de unu la un miliard, și dacă totuși se va întâmpla, eu chiar trebuie să știu ce am de făcut, nu să stau ca moaca, dacă tot și-a pus avionul nădejdea în mine, cu tot cu echipaj. Văzând că nu scapă de gura mea, sfrijitul îmi dă indicațiile într-un mod cât se poate de profesionist:

-        Trageți de mânerul ăla, ... dar nu acum!

-        Mersi! Nu-mi spusese nimeni pe ziua de azi că sunt tâmpită! Chiar mă gândeam să trag de el.

-        Apoi luați ușa și o aruncați în afară.

-        Cine, eeeu?!

Pe bune, pricăjitule, mă vei pe mine în stare să zvârlu ușa aia, când eu nu reușesc, cu mâinile astea, să desfac dopul unei sticle de apă? Mai grav e că nu te prea văd nici pe tine. Totuși adaug:

-        În cazul ăsta, mă bazez pe dumneavoastră! (În realitate, mă bazam pe capacitatea mea genială de a delega responsabilități.)

Și arunc un ochi discret asupra fizicului celui de-al treilea ocupant din șirul nostru de oropsiți în caz de urgență. Ăla părea mai bine legat, dar era și nițel legat la neuron, că, în timp ce lumea discuta treburi de importanță majoră, el îi dădea raportul unei iubi sau nevastă – ce-o fi fost – și, într-o evaluare rapidă,  mi-am zis că ăsta nu-i în stare să meargă nici la budă fără acordul nevestei, d-apăi s-arunce o ușă. Drept care, am decis că nădejdea stă tot la mine. Bine, mai întâi la Dumnezeu, pe care l-am rugat cam așa: Dă Doamne să nu se întâmple nimic, iar dacă se întâmplă, lucrează Tu cumva cu forțele fizicii, să se zvârle singură ușa aia, înainte să mă fac de rahat. Și am vrut să mă culc, că așa-mi mai place să dorm în avion, dar creierul meu, care de obicei adoarme la comandă, acum n-a mai vrut, că pesemne se simțea pătruns de importanța misiunii încredințate. Și nu-i frumos să dormi ca o balegă, în timp ce alții și-au pus nădejdea în tine. Iaca motiv de insomnie, la mine, care nu prea știu ce-i aia, de fel!                           

 Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12 octombrie 2025

 

Cartea călătoare

 „Înainte de magnolii” în mâini de cititoare

 

 

Premiu Special

 

 

Film 𝐅𝐞𝐬𝐭𝐢𝐯𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐍𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐂𝐫𝐞𝐚ț𝐢𝐞 𝐋𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐫ă „𝐈𝐨𝐧 𝐁ă𝐢𝐞ș𝐮”-Prima ediție- ...

Numai popă să nu fi!

 

 

Așa-i trebuia dacă avusese gărgăunele cu salvarea sufletelor! Ar fi putut să se facă și el fotbalist, tâmplar, croitor, măcelar, orice meserie onorabilă, dar nuuuu, el a vrut să conducă turma. Avu o iluminare instantanee, uitându-se la babele care-l înconjuraseră, înțelegând abia acum de ce în Biblie fusese folosit cuvântul acesta, „turmă”. O turmă de babe nebune, mai rău decât oile căpiate, că măcar alea pasc și tac, fără să-l asalteze cu întrebări idioate și să-l certe că n-a învățat nimic la școală, dacă n-are un răspuns exact la întrebarea „Câte bomboane se pun pe colivă.”

Asta fusese tema săptămânii trecute (Ce pericope evanghelice, ce învățături înalte? La astea le apuca un căscat care se transmitea cu viteza luminii și la el). Când le-a spus că pot pune câte bomboane vor sau că pot să nu pună deloc, că nu asta e esențial la pomenirea adormiților, deținătoarele adevărului suprem au luat foc. După ce au dezbătut mai bine de două ore, singura concluzie la care ajunseseră a fost că părințelul lor n-a învățat nimic la școală și ar cam fi cazul să facă un curs de actualizare a cunoștințelor, chiar acolo, în tinda bisericii, să fie și el în rând cu lumea, nu să calce pe arătură, să-l râdă și curcile satului, alea care mai erau și care scăpaseră nemâncate de la ultima gripă aviară.

-        Să fie bomboane mari?

-        Pot să fie și mari...

-        Cum așa? Să se înece mortul cu ele? Mai bine mici – emisese ipoteza una cu doctorat în Teologie.

-        Mortul nu mai mănâncă... dăduse să se impună.

-        De ce, că zici mata?!

-        Bine, atunci... mici să fie, dadă Mario, mici! - mai zise c-un oftat care se auzi până-n satul vecin.

-        Da, vezi, și după aia să zică lumea că m-am zgârcit la bomboane și atât de mult l-am iubit pe Ionel al meu, că nu mă-ndur să-i pun bomboane mari pe colivă!

-        Atunci să fie potrivite, nici prea mari, nici prea mici, încercă să se arate împăciuitor, cu gândul la mâncarea lui, care se răcise demult.

-        Nu-i bine, alea potrivite aduc ghinion! – opinase și decana de vârstă, care le știa pe toate, în timp ce se juca cu proteza pe care și-o dăduse jos, că la Dumnezeu e bine să vii așa cum te-a lăsat, nu cu fandoseli de-astea gen proteze și silicoane.

De-abia scăpase nebătut bietul părinte că nu știuse câte bomboane se pun pe colivă, dacă să fie mici, mari, foarte mici sau foarte mari, mărișoare sau așa și-așa.

Săptămâna aceasta tema de cateheză era alta (nu c-ar fi impus-o el, că nu mai putea impune demult nicio temă corului atotștiutoarelor): Dacă ai voie să te speli pe cap înainte de parastas. Venise una c-o falcă-n cer și alta-n pământ, cu tot stafful de babe înțelepte după ea, să-l beștelească fiindcă i-a zis fiică-sii, atunci când l-a întrebat, că e voie să te speli pe cap înainte de parastas, ba chiar e indicat să nu miroși a mort și să-i iei adormitului pomenit onoarea de a fi în centrul atenției.

-        Io știu de la străbunica și toate știm – nu-i așa? – că nu trebe să te speli pe cap înainte.

-        De ce? – dădu să afle un argument logic?

-        D-aia! Că așa se face și noi așa am învățat, că așa trebuie să fii ca să te afli în rând cu lumea; și nu vii dumneata acuma, părințele, să ne strici bunele obiceiuri pe care le-avem din moși-strămoși, că s-ar răsuci săracii în mormânt.

Văzându-le cum îl priveau cu dușmănie proletară, cedă și de data aceasta, zicându-le să stea așa nespălate, dacă moșii și strămoșii lor așa le-o cer. „Fericiții! – gândi – măcar ei nu mai pot să vă miroasă!”

Și-n timp ce babele plecau victorioase, precum ăi de-nfipseseră steagul pe reduta de la Plevna, bucuroase că au ieșit învingătoare și de data aceasta în lupta cu balaurul, ca Sfântul Gheorghe odinioară, plecă și el amărât, ca orice învins, gândind că pentru sâmbăta viitoare, când va sluji parastasele, să-și procure o mască de gaze. Că, vorba aceea: „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”

 

Slobozia, 28 mai 2024

În revista „Helis” septembrie 2025 

https://revistahelis.ro/

 

În căutarea frumuseții străine

 

 

 

„Frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima”. Acesta este un citat dintr-o frumoasă rugăciune ortodoxă, cu care Florentina Loredana Dalian își începe volumul de proză scurtă Frumusețe străină, publicat în anul 2024 la Editura Metamorfosi, proiect realizat cu sprijinul  Consiliului Județean Ialomița. Florentina Loredana Dalian s-a născut în București, la 29 martie 1968, fiind scriitoare, inginer chimist și membră a UZPR. A mai publicat câteva cărți, printre care volumul de proză scurtă Hanul dintre vii, publicat în anul 2021, la Editura Universitară și volumul de ficțiune Domnișoara nimeni, publicată în 2017 la Editura Eikon, pe care vreau să le citesc.

Ilustrațiile cărții au fost realizate de Marian Avramescu, ilustrații prezente atât pe coperta volumului cât și după fiecare text, reușind să structureze esența fiecărei povestiri prin caricaturi excepționale. Marian Avramescu s-a născut la 9 februarie, în Prahova. A studiat pictura în atelierul pictorului modernist Serfi. În caricaturile prezente în Frumusețe străină înfățișează, în ciuda deformărilor aplicate fizionomiei umane, esența sentimentelor trăite în timp ce iubim cu toată inima și suntem respinși. Eu cred că prin această grafică, artistul vrea să ne arate cum iubirea și respingerea trăite cu toată ființa lasă urme adânci ca și cicatricile, doar că sufletești.

În timp ce citeam, m-a surprins autenticitatea scrierii și modul simplu, dar profund de a relata poveștile, punându-le la îndemâna oricărui tip de cititor. Cunoștințele autoarei în materie de chimie se observă mai ales în textul intitulat Camera de chihlimbar, în care prezintă piatra semiprețioasă drept C₁₀ H₁₆ O, dar atunci când rostește formula chimică, camera de chihlimbar se topește demonstrând că unor lucruri în viață  nu trebuie să le găsim înțelesul științific, ci doar  să ne bucurăm de ele.

Temele abordate de Florentina Loredana Dalian nu  se rezumă doar la tema cuplului și a iubirii neîmpărtășite, de unde și titlul volumului, pe lângă acestea regăsindu-se și alte teme precum singurătatea resimțită de omul intelectual prezentă în Trofeul din perspectiva unei tinere care, în pofida trofeului câștigat, suferă din cauză că a fost lăsată singură de prieteni și de iubit, maturizarea, efemeritatea lucrurilor din jurul nostru, așa numita „mască” pe care și-o pun anumiți oameni pentru a părea că au o viață fericită ilustrată în proza Jurnalul, din perspectiva unei femei care a ajuns la o anumită vârstă, fericirea pură a copiilor, precum și tema libertății în dragoste (când iubim trebuie uneori să îi lăsăm să plece pe cei iubiți). Pe lângă temele oarecum convenționale enumerate mai sus, în unele scrieri prezente în acest volum s-a aflat și subiectul taboo al avortului, la care unele personaje feminine din colecția de texte recurgeau când aveau o sarcină nedorită.

Modul în care autoarea creează prozele scurte te face să te pui în pielea personajului-narator, chiar dacă se află într-o croazieră în Egipt sau pe malurile Dunării. Propozițiile lungi, dar captivante, te prind în mrejele lor ca lianele din sălbăticia descrisă în textul Deșertăciuni. Poveștile ei m-au surprins prin faptul că reușesc să prezinte ideea de cuplu în moduri total diferite, indiferent dacă vorbim despre o relație nesănătoasă sau despre o iubire care nu se va împlini niciodată.

Cel puțin 22 de motive romantice, răscolitoare, pentru a citi cartea Florentinei Loredana Dalian: Frumusețe străină, Parfumul vechi al singurătății, Visul unei nopți de primăvară, Un om pe un mal, Fotografia, Beția de cuvinte, Pe alei, Destăinuiri, Mariage d’amour, Trofeul, Impostoarea, Atingerea lui Horus, Camera de chihlimbar, Tangoul, Un vals de toamnă, Lumea, prin apă și foc, Vania, pescarul, Omul care a văzut marea, Jurnalul, Cenușa zăpezii, Deșertăciuni, Pe strada aceea.

Teodora OLAR

elevă, Bistrița

îndrumător: profesor Ionela Nușfelean  

Text apărut în revista „Răsunetul Cultural”, iulie 2025 

https://assbn.ro/Rasunetul_cultural/rc_iulie_2025.pdf 

 

Bunele vecinătăți. Frumuseți de rezervă

 

(Ilusrație de Marian Avramescu, la „Vania, pescarul”)

 

(Florentina Loredana Dalian – „Frumusețe străină”, Ed. Metamorfosi, 2024)

                 Până la eventuale frumuseți, la a le împărți și cântări spre invidie și laudă, întâmpinăm elementul cotidian feroce, deseori incitant și frecvent marcat de inedit. Situații care merită consemnate dar și dezvoltate potrivit imaginației concurează ca demonstrații de nișă.

                 Peste zi sau peste noapte, trec convoaiele celor nefăcute si nespuse până acum, când Florentina Loredana Dalian ia inițiativa de a  desfășura o deosebită colecție de „Frumusețe străină”.

                 Pe coordonate și prin personaje cu totul speciale, este dezlănțuit în cascadă neașteptatul firii umane. De la s-ar zice comun la accidental ori voit ezoteric, între a fi sau a nu fi nebunie curată!

                 Avem, spre exemplu, savuroasă „Beția de cuvinte”, cu care dacă ne întâlnim în puterea nopții, avem asigurat un plonjon de râs până dimineață. Sub anestezie etilică, protagonistul de serviciu cu asigurarea insomniei este expresia proprie a acelui nu se poate: „Auzi, fată, te-am sunat fiindcă m-am îmbătat și mi-era dor să te aud. Taci, nu mă întrerupe! Eu doar când sunt beat am curaj. Ce mai erou aș fi fost, dacă puteam să umblu beat tot timpul! Taci, zgaibă, lasă-mă să zic! Că după aia-mi piere idee și nu mai pupi tu așa mărturisire cât îi lumea. Fă! – iartă-mă că te alint așa – ești frumoasă de mi se înnoadă neuronii doar când mă gândesc la tine, ești Zâna Zorilor, Duhul Apelor sau cine moaș-ta te mai crezi, da' să știi că nu asta-i problema ta majoră, că ești frumoasă, frumuseți ca tine am mai văzut io destule, de n-ai tu fire de păr în cap, într-o vreme ștergeam cu ele pe jos făcute mănunchi, era coadă la mine, dar să nu crezi că am fost neam de traisă, măgar cu diplomă, nu, eu am respectat întotdeauna femeia, cu atât mai mult cu cât m-am folosit de pe urma ei...” – tot acest șuvoi de cuvinte bete ele însele când, bineînțeles, individul parfumat greșise numărul de telefon.

                  Frumusețea expunerii și a dialogului este vizibilă și în ce privește „Impostoarea”, unde unei femei obișnuite i s-a atribuit greșit și fără voia ei, cartea de vizită cu doamna preoteasă sau cu doamna psiholog, modele cărora li s-ar putea adăuga, desigur, alte profile, la nesfârșit. Ocazie cu care, autoarea inițiază un succint conspect asupra întâmplării pure sau obișnuinței maladive, a meseriei imposturii.

                  Și în continuare, emoție incredibilă la conștientizarea peisajului – devenită pe parcurs o chestiune filosofală – determinată de o chestiune aparent simplistă și pasageră, petrecută „Pe strada aceea”. 

                  Sau, ceva mai direct și declarativ, în cazul „Omului care a văzut marea”, unde se atinge problematica dorului, acel sentiment covârșitor. Pentru ca în finalul scurtei povestiri să fie conchis magistral astfel: „De parcă am fi întregi vreodată! De parcă trupul nostru se află mereu la un loc cu mintea noastră, cu inima noastră, cu gândurile și simțurile noastre!”.

                  De departe însă, „Vania, pescarul” constituie piesa de rezistență a acestui interesant periplu, viu, antrenant, potrivit oricui caută o proză de calitate. La această istorisire vă îndemn în primul rând, fără a vă dezvălui una, alta, dar asigurându-vă că reprezintă a adevărată lecție de emoție!

                  În finalul acestui expozeu, trebuie să amintim și faptul că partea grafică este asigurată în mod excepțional de către renumitul artist plastic Marian Avramescu. Lectură plăcută!

                 

Daniel Marian

26 iunie 2025