CRONICA SPECTACOLULUI „MARIAJ ÎN DO MAJOR”

 

(SAU „SIMFONIA MINCIUNII”)

DE FLORENTINA LOREDANA DALIAN

(18 Decembrie 2025 - Teatrul În Culise)

 

Caragiale spunea: „Pentru un român care știe să citească, cel mai greu lucru e să nu scrie!”

Florentina Loredana Dalian reușește să îl contrazică cu brio pe marele nostru scriitor, dându-ne, prin piesa „Mariaj în do major”, un text admirabil, transformat de regizorul ultra inspirat și pretențios Vasile Toma într-un spectacol de o calitate excelentă, plin de emoție, sensibilitate și dramatism.

Deși în afișul spectacolului se menționează „comedie romantică”, îndrăznesc să spun că este mult mai mult decât așa ceva. Spectacolul ne-a oferit și comedie, dar și romantism, dramă, dar și banal, sugestie, dar, mai ales, ne-a pus în fața unei întrebări de o profunzime incredibilă: „Ce este dragostea?”  O întrebare hamletiană aproape, care se adaugă permanent celorlalte trei, la fel de incitante, pe care și le-a pus omenirea de-a lungul timpului: „Cine suntem? „De unde venim?  și „Încotro ne ducem?”

Păstrându-ne în spiritul lui Caragiale, amintesc de încă o întrebare „vitală” pentru majoritatea, formulată de Woody Allen: Și la ce oră mâncăm?”

Să revenim, însă, la spectcolul de aseară. Oricât ai fi de „cârcotaș” (eu însumi fiind în această categorie) nu poți să nu remarci că textul, atât de ofertant, grav și complex, a generat un spectacol minunat, la care publicul aproape că nu a îndrăznit să respire. Vasile Toma a reușit (ca de fiecare dată de altfel) să găsească tempoul potrivit, a îndrumat cei doi protagoniști (extrem de buni) cu mână sigură, a cizelat fiecare cuvânt, privire sau gest cu o atenție de bijutier și nu a făcut rabat la nimic: dicție, mișcare, sugestie din priviri, replici acide dublate de tristeți debusolante pentru personaje, sau aluzii doar din mișcarea actorilor. Este un dat atât de rar aceast mod de lucru al unui regizor, dăruit efectiv (până la uitarea de sine aproape) transformării unui text în spectacol, încât stai și te întrebi de ce nu sunt, nu toți evident, dar mult mai mulți regizori ca el. Cine merge mai des la teatru știe ce vreau să spun.

Piesa „Mariaj în do major” s-ar cere abordată din mai multe puncte de vedere: scriitoricesc, filozofic, teatral. Aleg pentru beneficiul acestei cronici, o trecere în revistă a mijloacelor teatrale de care m-am bucurat aseară:

1.    Primul ar fi scrisul scenic. Puțini autori au această ușurință: de a-și vedea la propriu personajele acționând pe scenă atunci când le scriu replicile. Am distins clar dorința autoarei de a scrie un text de teatru știind că acesta va trăi prin personaje.

2.    Al doilea „plus” derivă din primul: disponibilitatea autoarei de a oferi substanță, („carne”, cum se spune) personajelor sale, determinând astfel partituri extrem de solide și ofertante. Această calitate generează veritabile performanțe actoricești pentru cei doi interpreți.

3.    Eroii piesei trăiesc, acționerază și au un destin împlinit teatral și existențial. Totul de desfășoară într-o cameră obișnuită, deși conflictul este unul extrem de puternic și dramatic: „ora bilanțului” i-aș spune. Momentul în care treci în revistă ce-ai făcut, ce n-ai făcut, de ce n-ai făcut, sau cum trebuia să faci ceea ce-ți apare acum ca evident. Când ai mințit, de ce și cum îți poți suporta prezentul și mai ales viitorul, știindu-te „ștampilat” de minciună. Teribil moment al adevărului.

4.    Textul oferă o bucurie reală chiar și numai la lectură și presupun că toată lumea este de acord că lectura unui text poate genera un efect nescontat de autor: plictisul. Aseară am avut din plin contrazicerea acestei preconcepții. Spectacolul este Viu (cu „V„ mare), plin de imaginație, haz (atât cât trebuie).

5.    Spectacolul de aseară ne-a dovedit, prin regia excelentă, că un mare avantaj al unei trupe este să aibă un regizor care să-i facă pe actori să-și gândească rolurile. Având la dispoziție „materia primă” extrem de bună a textului scris de Florentina Loredana Dalian, echipa a reușit să convingă spectatorii de ceea ce se petrece sub ochii lor.

6.    Această însușire o au puține spectacole: de a transpune verosimilul din text  pe scenă. Nimic fals, nimic ilogic, nimic stupid sau de necrezut în acest spectacol. Nu este o copie a realității, așa cum nici nu trebuie să fie teatrul, ci este un alt univers, posibil și, mai ales, credibil. Aceasta este una din frumusețile teatrului.

7.    Spectacolul este plauzibil de la un capăt la altul, nu copiază nimic, nu împrumută nimic, fiind o construcție dramatică clară și echilibrată, în care ideile, sau întrebările fundamentale, chiar filozofice, pe care și le pun personajele, fac casă bună cu rezolvarea scenică avută permanent în vedere.

8.    Dacă ne gândim că un text își găsește împlinirea adevărată printr-un spectacol, atunci ar fi de dorit ca mai mulți regizori să se aplece asupra unor asemenea texte, pline de inedit, substanță și posibiltăți teatrale evidente.

9.    Deși se menționează în afiș că este o comedie romantică, trebuie să subliniez că, fără să lipsească aproape deloc, comicul este „bine temperat”, neviolent, fără vulgaritățile pe care le vedem și auzim din păcate pe alte (prea multe...) scene. Sunt convins că autoarea a avut în vedere o cugetare a lui Titu Maiorescu din lucrarea „Comediile Domnului Caragiale”.  Acesta afirma: „În spatelele fiecărei comedii se află o tragedie” Sigur că nu avem de-a face cu o tragedie, dar cât de ușor au ieșit din spatele replicilor, aparent haioase, dramele prin care trec personajele! Personaje care ajung spre final să se conformeze unei alte cugetări a unui alt gigant al teatrului românesc: Camil Petrescu: „Câtă luciditate, atâta dramă!”

Cei doi interpreți, Magda Băcescu și Ștefan Apostol se achită cu dăruire, profesionalism și deplină încredere în posibilitățile lor de exprimare scenică, unei misiuni grele. Orice spectacol cu numai două personaje este dificil, greu de susținut și, mai ales, în pericol de a plictisi printr-un previzibil scontat. Nu a fost cazul aseară. Totul a curs frumos, cu scene emoționante în doi, sau în monoloagele lor, cu priviri, zâmbete, nedumeriri, revolte, resemnări, sau neînțelegeri profunde, sau aparent superficiale, rezolvate cu brio. Probabil că aceste două roluri vor deveni adevărate „borne” ale drumului lor de-aici înainte prin această lume atât de grea a teatrului. Totul a fost trăit, nejucat, toată emoția a fost generată prin replicile bine spuse, prin gesturi, priviri, sau pur și simplu pauze.

Scenografia, costumele, sau muzica (bine aleasă) au contribuit și ele la reușita unui spectacol minunat, echilibrat și mai ales emoționant.

Cu fiecare spectacol pe care-l realizează, regizorul Vasile Toma face un pas uriaș înainte pe această cale spinoasă a regiei. Se dovedește un fin bijutier al compoziției actoricești, un maestru al vorbelor bine spuse pe scenă de către actori, un imaginativ plin de har și cu talentul, atât de rar printre confrații săi, de a se conforma unui principiu esențial al teatrului, enunțat de Jean Louis Barrault, care spunea că „Principala menire a teatrului este să emoționeze.”

Între concepția lui Bertold Brecht cum că „Teatrul trebuie să demonstreze în primul rând că este teatru.”  eu nu am nicio reținere în a mă solidariza complet cu marele actor francez și cu acest mare regizor român Vasile Toma.

Felicitări întregii echipe!

 

Constantin Venerus Popa

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Filiala București

Secția Dramaturgie

București, 19.12.2025

P.S Mergeți la acest spectacol fie și numai pentru a afla răspunsul la teribila întrebare „CE ESTE DRAGOSTEA?”

„Mariaj în Do Major”

 

Sau cum s-a născut o piesă

 

Fiecare act de creație are la bază o succesiune de întâmplări, de întâlniri faste cu anumiți oameni, de confruntare cu felurite situații din viață. Așa a fost și cazul piesei „Mariaj în Do Major”, a cărei premieră a avut loc joi, 18 decembrie 2025, la Teatrul „În Culise” din București. Niciun „produs” artistic nu vine de nicăieri și nu reprezintă doar meritul unei singure persoane – creatorul – cu atât mai mult în cazul unei piese de teatru, în care actanții sunt mulți și de categorii diferite, dar care, împreună, trebuie să formeze o echipă sudată care să confere coeziune și sens actului creator.

Am fost dintotdeauna o mare iubitoare de teatru, încă de pe vremea când, copil fiind, jucam (ba chiar și regizam) în piesele pe care le prezentam la serbările școlare. În studenție, am vrut să mă înscriu la Teatrul „Podul” (despre care ulterior am aflat, de la actrița Olga Delia Mateescu, formată acolo, că a fost o pepinieră de mari actori), dar întrucât urmam o facultate (poli)tehnică, care îmi secătuia resursele intelectuale și de timp, am renunțat. M-am consolat cu statutul de spectator, de care m-am folosit la maximum, cât am putut, mai cu seamă în perioada studenției din anii 1987-1992 când, în marile teatre bucureștene am avut șansa de a vedea piese de referință din istoria dramaturgiei românești, jucate și regizate de mari artiști. De acolo și din acea perioadă cred că mi-am luat „țăcăneala” de dramaturg (deși cu sfială îndrăznesc a mă numi astfel, având în vedere „greii” categoriei).

Prin 2008 mi-a încolțit dorința de a scrie teatru. Dar nu pentru că-mi place să-l scriu (dintre toate genurile/speciile literare, e cel mai greu, mai chinuitor și mai dătător de neliniști), ci pentru că-mi doream să-mi văd jucată o piesă. Am scris proză și poezie, am publicat cărți, dar asta e altceva. Doar cine a trăit sentimentul pe care l-am trăit eu joi seară poate să înțeleagă ce înseamnă să vezi/ să auzi cum replicile pe care le-ai așternut pe hârtie în liniștea casei tale prind viață prin rostirea actorilor, transmițând stări și neliniști în sufletele mai multor spectatori deodată.

Așa că m-am apucat, chit că nu prea știam de unde să m-apuc. M-am gândit că cea mai bună școală e lectura pieselor marilor dramaturgi. N-aveam răbdare să citesc mult teatru (Cine are? Lectura dramaturgică e plictisitoare), totuși m-am străduit și l-am citit pe Cehov, dramaturgul care îmi e cel mai aproape de suflet. Apoi am scris și am scris, motivată și de cele câteva (puține) concursuri de dramaturgie de la noi din țară. Am ascultat sfaturile celor binevoitori (puțini și ei) care mi-au citit piesele, am băgat la cap criticile constructive (uneori mi s-a spus: „Ai grijă că teatrul nu-i proză! Replicile trebuie să fie scurte și firești! Rostește-o pe fiecare cu voce tare și vezi dacă ție, ca spectator, ți-ar spune ceva!”). Am trimis la concursuri și, cu ușoară uimire, am constatat că piesele mele se situau adeseori pe locuri fruntașe. Dar după premii și festivitatea de premiere, eventual și o publicare în vreo antologie de concurs, lucrurile se opreau acolo.

Aici vreau să fac o paranteză: Lumea teatrului țipă și se vaită că nu există dramaturgie contemporană, dar acei puțini care o scriu nu sunt maxim încurajați, cu rare excepții. În plus, ceea ce vedem adeseori pe scenele din țară mai degrabă confirmă ideea că nu există dramaturgie contemporană (deși există câțiva, printre prietenii scriitori, ale căror piese ar merita jucate și rejucate). Dar, ca de altfel și în alte domenii, degradarea a pătruns și în lumea teatrului.

Revin. Piesa de care facem vorbire am scris-o prin 2015 și avea pe atunci numele „Dirijorul”. O scrisesem special pentru un concurs de dramaturgie cu două personaje. La acel concurs n-a obținut nicio distincție, dar la un altul, ulterior, a fost evidențiată, iar în 2023 chiar jucată ca spectacol lectură la Teatrul „Vasile Alecsandri”, din Iași, sub numele „Simfonia Minciunii fără sfârșit”. Aceasta, față de piesa inițială, fusese completată astfel încât să devină din teatru scurt, ceva mai lung, pretabil la o piesă de peste o oră. Și asta s-a datorat regizorului Vasile Toma, cu care am avut una dintre acele întâlniri mirabile în 2022, într-o excursie organizată de Uniunea Ucrainenilor din România. M-am trezit invitată acolo de cantautorul și poetul Traian Chiricuță, și chiar mă întrebam ce caut eu acolo. Acum am aflat ce-am căutat, trebuia să-l întâlnesc pe Vasile. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că este actor și regizor, jucase și regizase în mari teatre bucureștene, că acum se ocupă mai mult de teatrul independent; mai cu teamă, i-am zis că măzgălesc și eu câte ceva, m-a rugat să-i trimit, și prima piesă care mi-a picat la tastatură a fost „Dirijorul”. A citit-o, i-a văzut potențialul, dar mi-a spus că e prea scurtă, să mai adaug una-două scene. Mi-a picat cerul în cap (nu scriu la comandă), dar m-am înverșunat și am scris-o (cu mâna pe inimă spun că n-aș mai fi umblat la piesa aia și n-aș mai fi dezvoltat-o, dacă nu mi-o cerea el. Dar nu voiam să-l dezamăgesc, era primul regizor care mă lua în seamă. Plus că îmi trimisese filmarea unei piese regizate de el – „Comedie de modă veche” de Arbuzov, și îmi plăcuse maxim, altfel poate nu l-aș fi luat eu în seamă pe el.) Ulterior, a încercat să facă piesa cu diverși actori, care mai de care mai ocupați. Uneia dintre actrițe îi datorez faptul că a cerut mai multă „substanță”, astfel că am adăugat cele două monoloage (preluate din prozele mele scurte: „Când Dumnezeu era impiegat” și „Balerina”) care dau greutate piesei. Iar celor doi protagoniști – Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol – le datorez faptul că și-au dorit să joace în piesă și astfel, împreună cu regizorul Vasile Toma, au adus la viață, la stadiul de produs finit, piesa care își aștepta actorii. Acestora li s-au alăturat (fericită asociere!) scenograful Valeriu Panait și designerul Marian Stăiculescu. Tuturor le adresez mulțumiri pentru munca și talentul pe care l-au pus în fiecare detaliu, astfel încât premiera piesei „Mariaj în Do Major” (așa cum a rămas titlul final, după mai multe căutări) să fie un succes. Nu voi face o cronică, întrucât, eu fiind autorul, aș putea fi subiectivă. În schimb, dramaturgul Constantin Venerus Popa a scris o cronică laudativă chiar de a doua zi după premieră, fapt pentru care îi sunt/ suntem recunoscători.

Calde mulțumiri și recunoștință adresez și domnului director al teatrului, Adam Q. S. David, regizor la rândul său. Nicio piesă nu poate fi jucată, dacă nu există un teatru și cineva avizat care s-o gireze.

Nu în ultimul rând, aș vrea să adaug prețuirea și mulțumirile mele pentru publicul care a ales să ne fie aproape, pentru impresiile „livrate” la cald, chiar după premieră, în foaierul teatrului, atât de primitor și gătit de sărbătoare.

Dintre cei apropiați mie, nu pot să nu-i amintesc pe cei care au ales ca, după o zi obositoare de muncă, să se înhame la traficul infernal al Bucureștiului de la acea oră, pentru a veni să-mi fie alături într-un astfel de moment important: sora mea, Alina Carmen, prietena poetă Vali Șerban (venită de la Slobozia), fosta colegă de bancă din liceu, Tatiana, mai vechea prietenă, Gabi, cu toată gașca ei de alți șapte prieteni și rude, fostul meu coleg de școală generală, Nelu (care a fost chiar o supriză, întrucât nu mă așteptam). Au fost și alți oameni dragi pe care i-am întâlnit acolo, cunoștințe comune ale mele și ale actorilor sau regizorului, scriitori sau din alte categorii profesionale, astfel încât m-am simțit ca într-o familie.

Pentru toate momentele frumoase, încărcate de emoție, de bucurie, pentru aplauze, flori, zâmbete sau doar simpla prezență, mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte! Mulțumesc, de asemenea, celor care au transmis gândurile și felicitările lor, pe facebook, chiar dacă nu s-au putut afla, fizic, în sală.

Închei cu îndemnul de a veni/ reveni la Teatrul „În Culise” și pentru alte piese care se joacă acolo și bineînțeles la următoarea reprezentație a „Mariajului...” care va avea loc tot acolo, în data de 24 Ianuarie 2026.

Scriam, prin 2013, o poezie care începe așa: „Sunt zile când viaţa-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.” Dragi spectatori, nu lăsați sălile de teatru goale, ele au fost create pentru voi! Chiar dacă teatrul ne poartă într-o lume iluzorie, el e despre fiecare dintre noi, iar prin teatru, și viețile noastre devin ceva mai luminoase.  

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 20/21 decembrie 2025

 

„Mariaj în Do Major” - premieră

 

Premiera: joi, 18 decembrie 2025, ora 19, la Teatrul „În Culise”

Teatrul In Culise propune publicului un nou demers artistic de profunzime: „Mariaj în Do Major”, text de Florentina Loredana Dalian, montat cu sensibilitate de regizorul Vasile Toma, cu o distribuție restrânsă, dar puternică, cu Magda Băcescu și Ștefan R. Apostol, în regia lui Vasile Toma.

„Două suflete se întâlnesc în lumina palidă a dimineții. Printre cești de ceai, se nasc confesiuni, se sting iluzii, se aprind adevăruri. „Mariaj în Do Major” e muzica unei iubiri care s-a cântat prea încet, prea târziu. O simfonie a vieții în două voci, tandre, crude, irepetabile.

O dimineață. O mărturisire. O viață întreagă răsturnată. Într-un duel de cuvinte, doi oameni descoperă cât de mult au pierdut, cât au ascuns și cât mai au de spus. „Mariaj în Do Major”, un spectacol care rupe tăceri și dezvăluie adevăruri ce ard.

O comedie dramatică despre un cuplu și adevărul pe care îl evită de-o viață. Intens, emoționant, savuros.”

Mărgăritare de la Cititori - azi, prof. dr. Elis Râpeanu

 Însemnări pe marginea unei cărți

 („Frumusețe străină” - proză scurtă, 2024) 

 

 

 

Întunericul alb

 

  (Fantasy)

„Există întotdeauna o cale.” – își aminti Adam. Dar, dacă există o cale, trebuie să existe și un mijloc prin care... Nu mai apucă să-și termine gândul, că se trezi dintr-o dată lângă nava autopropulsată care nu are nevoie de combustibil, pe care mai devreme doar ce o văzuse în televizor. Habar n-avea cum se întâmplase asta, dar acum nu aceasta era întrebarea principală. Într-un anume fel, i se părea absolut normal că se afla acolo, de parcă asta ar fi așteptat și căutat de mult: să-și iasă din comoditatea lui și să se situeze în proximitatea unei arătări de nave despre care un ins oarecare, poate un impostor, susținea că nu are nevoie de combustibil. Își fixă privirea pe liderul echipajului și-i adresă întrebarea pe un ton cam răstit:

-        Și, dacă n-are nevoie de combustibil, cum mama zmeilor se autopropulsează?

-        Prin forța gândului, veni răspunsul mai repede decât s-ar fi așteptat, de parcă fusese acolo răspunsul acela, gata pregătit.

-        A gândului bun sau a gândului rău? – mai întrebă, nu atât din curiozitate, cât mai ales pentru a-l ironiza pe cel pe care-l considera plecat cu pluta ori cu nava zburătoare, mă rog...

-        A gândului potrivit, mai zise acesta, înainte de a dispărea de parcă s-ar fi evaporat, cu tot cu echipaj.

Adam își frecă bine ochii, crezând că poate a visat ori a avut o halucinație, chit că nu avusese niciodată una, doar auzise că acestea se pot produce în anumite condiții. Dar, oricât ar fi încercat să se trezească, din una sau din alta, realitatea îl izbea cu o mie de evidențe: se afla, de data aceasta singur, lângă nava cu pricina. Doar el și dihania asta suprarealistă, de care mai devreme, când o văzuse sau credea că a văzut-o la televizor, avusese tendința să facă mișto.

Și dacă, totuși, omul avea dreptate? Dacă într-adevăr se propulsează prin forța gândului? Poate că nu sunt întâmplător aici; și ce mi-ar strica, la o adică, să încerc? Mai rămâne, însă, de aflat care este acel „gând potrivit” care să constituie cheia. Asta-i cam totuna cu dezlegarea codului Enigma, pentru care Alan Turing avusese, totuși, la dispoziție o întreagă mașinărie. Pe care, ce-i drept, tot el o inventase. Dar eu n-am chef, în momentul acesta, să inventez nimic. Nu că marile invenții mi-ar sta la degetul mic. Ptiu! Am început acum să gândesc în rime. Te pomenești că am febră. Cum naiba îți dai seama dacă ai febră sau doar îți imaginezi că ai? De asta-mi arde mie? Cum, necum, ar trebui să ies cât mai repede din rahatul ăsta.

Pentru prima dată privi în jur și ceea ce văzu îl fascină și înspăimântă, totodată. Era un fel de noapte albă, naiba să priceapă ce-o fi vrând să mai însemne și aia! Adică era noapte, dar nu era neagră, clar? Un întuneric alb, așa i se păruse, adică știa sigur că atmosfera aia păstoasă din jur se numea întuneric, într-o altă dimensiune, n-ar fi putut spune care, dar nu existau cuvinte care să poată să-l descrie. Noroc că nu trebuia să-l descrie nimănui. Și dacă ar fi vrut să facă asta, n-ar fi avut cui, nimeni, cât se poate de nimeni – îi venea să zică – nu se afla în preajmă. Simțea un fel de teamă, una cum nu mai simțise, amestecată cu multă curiozitate. Decise să se concentreze asupra gândului potrivit, căci tot n-avea altceva de făcut.

Trebuie să fie ceva ridicol de simplu. Dar tocmai pentru că e atât de simplu, ar putea să fie al naibii de complicat. Să gândim, că nu doare! Voi încerca mai întâi cu asta: „O caut pe Eva.” Dacă tot m-au potcovit ai mei cu nume biblic, o fi însemnând și asta ceva. Nava asta poate se impresionează, pardon autopropulsează mai abitir la evocarea simbolurilor biblice.

Nici măcar o particulă de aer nu se mișcă, darămite nava. Dar Adam nu abandonă, acum nu mai era cale de întoarcere. Era hotărât să încerce până când va reuși. Până la urmă, partea bună era că nu avea număr limitat de încercări.

O caut pe Eva, dar de ce o caut? Nava asta nu-i tâmpită, tâmpitul sunt eu, că nu reușesc să gândesc logic și să mă pun la mintea unei nave. A uneia autopropulsate, bla, bla. „O caut pe Eva pentru că o iubesc”. Fiară insensibilă! – se rățoi la navă, de parcă chiar ar fi avut o conversație cu ea. Nici măcar iubirea nu te mișcă! Voi continua să-ți explic, așa ca pentru tâmpiți, până când ai să pricepi. „O caut pe Eva pentru că o iubesc, că o simt ca pe sufletul meu geamăn, orice va fi însemnând treaba asta.” Hai, că n-o fi fost nici Rebreanu ăla un tâmpit, când a scris „Adam și Eva”, cu cei doi care se tot căutau și se găseau prin diferite vieți. Cine spune că nu există și pentru mine o Evă, hm?

Văzând că nu obține niciun rezultat, îi trecu prin minte o clipă că poate insul de mai-nainte își bătuse joc de el, se ascunsese pe undeva și acum făcea un haz teribil pe seama lui, împreună cu tot echipajul care dispăruse ca vapoarele în Triunghiul Bermudelor. Ba încă se aștepta să vadă și o cameră ascunsă pe undeva. Dar, dacă-i bal, bal să fie! Hai, e cazul să gândesc mai profund. Gândul îi veni aproape instantaneu, de parcă n-ar fi fost de la el: „O caut pe Eva, pentru că eu am de împărțit lumii Darul,  acesta e darul Iubirii, și simt că numai prin ea și cu ea pot face lucrul acesta.” Și tocmai când da să se autoironizeze, întrebându-se cum se putuse gândi la asta, se simți deodată absorbit în măruntaiele navei și o vreme nu mai conștientiză nimic, de parcă s-ar fi aflat într-o stare de semiconștiență și singura conștientizare era legată doar de persoana lui. Își repeta obsesiv: „Sunt Adam și o caut pe Eva.” Dar parcă nu putea să răzbească dincolo de bariera cuvintelor și nu era în stare să ducă gândul mai departe.

*

N-ar fi putut spune că trecuse o clipă sau o săptămână când se trezi lepădat în mijlocul deșertului. Deșertul alb din Hurghada – se gândi, deși nu era sigur că se află în deșertul egiptean sau pe o planetă nedescoperită încă. Peisajul în jur era ireal, cerul se colorase puternic în portocaliu, iar albul stâncilor de cretă dădea senzația unor felinare aprinse. Era o liniște care te făcea să crezi c-ai murit ori că, cel puțin, te-a lăsat de tot auzul. Avea impresia că și-ar putea auzi sângele circulând. Nava dispăruse la dracu-n praznic, dar asta nu-l neliniștea de fel, considerând că va fi suficient să afle iar „gândul potrivit” pentru ca ea să se reîntoarcă. Pesemne că așa ar arăta lumea după Apocalipsă. După ce-și obișnui ochii cu portocaliul strălucitor ce se revărsa de sus ca o binecuvântare, observă la vreo câteva sute de metri (dacă și aici distanțele s-or fi măsurând în același sistem de unități) un fel de cort deschis, mai exact o pânză sprijinită pe niște pari, care asigura doar acoperișul, în rest toate părțile laterale erau expuse aerului din jur. Decise să meargă într-acolo, că tot era atât de derutat și nu știa către unde să se îndrepte în imensitatea aceea care părea fără margini.

Ajungând mai aproape, observă că pe trei din laturile „cortului” erau așezate divane joase în dungi colorate, cu perne pentru rezemat. Când se apropie și mai mult, distinse în întunericul brăzdat de portocaliu silueta unui bătrân, stând așezat și trăgând dintr-o șișa. Acesta, ca și când l-ar fi așteptat, își ridică privirea spre el și îi făcu din mână un gest („cu grație de balerină”, remarcă Adam în sinea sa), să se așeze. Bătrânul îi puse și lui o narghilea în față, oferindu-i, totodată, un muștiuc de unică folosință.

Aburul expirat de cei doi se înălța ca o iluzie, împletindu-se uneori, unduindu-se după legi proprii, apoi dispărând în imensitatea deșertului. Liniștea înserării trona între ei, iar irizațiile portocalii ale nopții deșertice lăsau impresia unei alte lumi, una în care ai putea trăi fără a avea nevoie de nimic și în care orice căutare nu ar mai avea sens. Adam se simțea ieșit în afara timpului și nu era sigur că ar mai vrea să se întoarcă înapoi, deși partea logică din creierul său încă se mai întreba: Ce caut eu lângă bătrânul acesta, în locul ăsta pe care nu l-am văzut niciodată, nici măcar în vis?

La un moment dat, bătrânul își ieși din muțenie:

-        Ziceai că o cauți pe Eva?

-        Nu ziceam nimic.

-        Ba da. Tocmai ai rostit asta de mai multe ori, când te aflai lângă navă.

-        Dar tu unde mama zeilor te aflai, de ai auzit asta?

-        Șșșt! Să nu-i supărăm pe zei, sunt aici cu noi, ne pot auzi. Dacă o cauți pe Eva, singurul loc în care o poți găsi e vaporul acela, îl vezi?

Îl vedea, dar de unde mai apăruse și ăsta? Și ce logică poate avea un vapor în deșert? Nu-i picătură de apă pe-aici... Nu avu energie decât să întrebe:

-        Un vapor în nisip?

-        Chiar așa! Mai bine zis, care merge pe nisip.

-        Și ăsta se autopropulsează? Și de unde a apărut?

-        Pui prea multe întrebări, care nu te ajută la nimic. O cauți sau nu pe Eva? N-am vreme de pierdut.

-        Dar tu cine ești?

-        Nici asta nu te privește. Dar fiindcă ești curios ca un copil de grădiniță, am să-ți răspund: sunt căpitanul vaporului. Hai odată, dacă vrei, dacă nu, eu am plecat!

Îl însoți până la vapor, iar căpitanul îl introduse într-o încăpere ce aducea cu un fel de sală a tronului, da, chiar avea un tron, pe care ședea o femeie nici bătrână, nici tânără, nici frumoasă, nici urâtă, despre care, dacă ar fi vrut să o definească în vreun fel, n-ar fi găsit nici măcar un cuvânt nimerit. Închipuind o urmă de zâmbet, aceasta i se adresă:

-        Știu ce gândești despre mine. Nu întâmplător nu am nicio trăsătură definitorie. Pentru că m-ai căutat, ți se oferă privilegiul să mă găsești așa cum vrei, cu alte cuvinte, eu voi lua forma gândurilor tale. Ai grijă la ele, pentru că se vor materializa cu viteza luminii.

-        Tu ești Eva, așadar...

-        Da, nume generic, dar poți să-mi spui cum vrei. Asta e mai puțin important. Și eu te așteptam. Important e că vom avea de împărțit Darul. Darul Iubirii. Lumea a uitat să mai ofere iubire, se află într-o mare criză, aproape mai adâncă decât cea de dinainte de venirea lui Hristos, așa că nu-i timp de pierdut.

-        Și cum anume vom face asta, cum îl vom împărți?

-        În niciun caz așa cum se împart covrigii la biserică. E mult de lucru. Nu va fi nici ușor, nici sigur că rezultatul va fi cel scontat. În plus, dacă nu vom reuși, s-ar putea să ne pască iadul. Ce zici, te bagi?

-        Îmi pare că deja m-am băgat, ca un dobitoc ce sunt. Dacă vom reuși, ce ne iese?

-        Ce-ar putea să ne iasă? Ochii din cap. Ți-am spus că nu ne va fi ușor. Am fost aleși, și tu și eu, nu ne rămâne decât să ne facem datoria.

-        Căpitanul ne va ajuta și el? Vreau să spun, va conduce vaporul și...

-        Nu ne va ajuta nimeni, căpitanul e deja istorie, și-a îndeplinit rolul, să ne „întâlnească” pe noi. Nu există niciun vapor, tot ce ți se pare că vezi sunt reprezentări ale minții tale. Încearcă să înțelegi: suntem singuri. Ca la facerea lumii. Un fel de resetare a omenirii, pricepi? Nu avem voie să dăm greș, nu mai putem să ratăm Raiul, să fim izgoniți din el ca ultimii șarlatani.

-        Bun, înțeleg că asta-i un fel de Grădină a Edenului. Dar unde-i mărul, unde-i șarpele, unde-i frunza?

-        Frunza! Numai frunze ai în cap! Nu există nimic din toate astea. Totul este energie. Va trebui să-ți îndes în dovleac un întreg curs de fizică cuantică.

-        Cuantele tale nu-mi vor ajuta mațele să nu mai ghiorăie de foame, pe mine să nu mă usuc de sete, să nu simt c-aș omorî pentru a cafea și o țigară, cum simt în momentul acesta, să nu-mi mai fie dor...

-        Dor de cine, de ce?

-        De lumea mea, adică, de lumea din care am venit, de oamenii pe care... Ce s-a întâmplat cu lumea mea?

-        Lumea „ta” e și ea istorie de mult. Tâmpiții cărora li s-a încredințat au reușit s-o distrugă.

-        Un fel de altă Atlantidă?

-        Spune-i cum vrei!

-        Hm... și totuși mi-e o foame de lup.

-        Uf! Se pare că a fost o eroare în program. Ar fi trebuit să ți se șteargă toate amintirile. Va fi de lucru cu tine, nu glumă!

-        Glumă, neglumă, dacă nu găsesc imediat ceva de mâncare, voi fi nevoit să te mănânc pe tine, bucată cu bucată. Am să te „construiesc” mai grasă cu puterea gândului, cam de mărimea unei balene, ca să-mi ajungi mai mult.

-        Dincolo de faptul că ți-ar fi imposibil să mă „mănânci”, asta nu ți-ar ajuta la nimic. Ai rămâne singur în misiunea împărțirii Darului și nu te văd bine, la cât de habarnist ești.

-        Uite cum n-ai logică. Îmi spui că lumea a dispărut, dar că noi vom împărți Darul. Cui? Dacă nu există nimeni, cui mama zmeilor ai să-l împarți? Logică feminină, la ce m-aștept și eu?! Dar hai să te-aud: cui???

-        Lumii pe care o vom construi.

-        Cine, noi?! Te crezi Dumnezeu?

Eva afișă un zâmbet misterios, timp în care se auzi o voce puternică, de sus:

-        Chiar sunt Dumnezeu, dar tu nu Mă vezi. Hai, Adame, nu te mai prosti, zi mersi că ți-am făcut-o pe Eva, drept ajutor! Și stai liniștit, n-o să flămânzești, nehalitule! V-am făcut o Grădină mai încolo, aveți de toate în ea. Dar să nu vă pună Inamicu’ să mâncați din măr, că vă caftesc! Ai priceput, Adame? Și tu, Evo? Hai, marș la treabă, că Eu mai am și altele de făcut în Veșnicia asta!

...

Eva se studia într-o oglindă cât peretele, care apăruse cât ai zice „pește” la simpla pocnire din degete a acesteia. Adam se odihnea pe un taburet, după efortul creator de a și-o făuri după bunul plac, ceea ce-i consumase energia mai mult decât dacă ar fi născut-o, presupunând că asta ar fi fost posibil. Primea reproșurile femeii-pereche, fără să protesteze în vreun fel.

-        Ai fi putut să-mi faci buzele mai pline! Te-ai zgârcit la material, de parcă ai fi pus din buzunar. În schimb, nasul, o, aici ai fi putut să te zgârcești mai mult. Și talia putea să fie ceva mai îngustă, iar picioarele cu vreo doi centimetri mai lungi. Nu înțeleg un lucru: dacă tot aveai posibilitatea să îți construiești femeia perfectă, de ce n-ai făcut-o?

-        Cine are nevoie de perfecțiune?

-        Eu!

-        Ghinion! Lasă, că mie îmi placi și așa..., dădu să stingă conflictul.

Dar Eva, ca orice femeie care se respectă, își continuă bombăneala, de care bărbatului i se cam rupea... nicidecum inima.

-        Atunci să nu te aud! Să nu cumva să-mi reporșezi vreodată că sunt așa și nu altfel, că arăt cumva și nu altcumva...

Adam se plesni cu palma peste frunte, ca omul care-și dă seama că a greșit major, gândindu-se că ar fi fost minunat dacă-i venea ideea la timp să o facă fără voce. După care înțelese că încercarea ar fi fost oricum zadarnică, vocea ei i s-ar fi auzit în cap și dacă ea n-ar fi fost în stare să scoată sunetele. Te pui cu femeile! Își mai amintea câte ceva din experiența de viață din lumea din care tocmai venise, și care acum i se părea că a existat undeva foarte departe în timp, ca într-un vis neclar din care mai rămâi cu oarece urme de amintire dimineața, înainte de a te trezi de tot. Întrebarea era cum se va adapta la această nouă lume-nelume, iar instinctul îi spunea că, oricum ar da-o și cum ar suci-o, era la mâna acestei femei care părea să știe mai multe decât umila și nefericita lui persoană.

-        De ce „nefericită”? – se auzi interpelat.

Mai întâi a crezut că gândise cu voce tare, după care înțelese că piaza asta rea de femeie era în stare să citească gânduri. „Acum să vezi distracție!” – își spuse în gând, după care își îngheță gândul, realizând că ea va îl va citi și pe acela. Cumplit! „Cum să trăiești într-o lume în care celălalt știe tot ce gândești?”

-        Ai să te obișnuiești cu asta! – opină Eva pe un ton glumeț, cu un zâmbet amuzat în colțul gurii. Apoi dădu drumul unui hohot de râs de-a dreptul, când văzu figura perplexă și disperată a lui Adam.

El încă mai spera că se află într-un coșmar și aștepta cu nerăbdare dimineața și ora trezirii în care să răsufle ușurat, dar Eva îi explică, cu multă răbdare și calm, așa cum se obișnuia în lumea cealaltă să le explici copiilor, că nu există nicio șansă ca el să revină de unde a plecat și îi prezentă cu oarecare emfază multiplele avantaje ale noii lui situații:

-        Te-ai „născut” într-o lume nouă, pe care ai ocazia să ți-o construiești după bunul tău plac.

-        Ce să fac cu ea, dacă nu înțeleg cum funcționează, dacă nu văd pe nimeni în jur, în afară de tine, care, prin puterea de a-mi citi gândul, mă controlezi ca pe o marionetă?!

-        Te-am controlat până acum?

-        Ă...nu.

-        Și-atunci de ce anticipezi? Vezi, nu-mi da idei!

-        Bașca... nu prea știu ce să fac cu mine.

-        Atunci poate găsești o modalitate să afli ce să faci cu mine, îi răspunse ea, afișând un zâmbet misterios.

-        Chiar așa, ce aș putea face cu tine?

-        Ești dobitoc? Copii!

-        Nu știu cum se fac copiii aici.

-        Da, ești, nu mai trebuie să-mi pun întrebarea. Cum ar putea să se facă? Anatomia femeii nu s-a schimbat. Nici a ta. Dacă vrei, îți arăt niște planșe.

-        Nu-mi trebuie, mersi! Oricum n-am chef!

-        Aici nu-i după chef. Ai  primit o misiune de care trebuie să te achiți.

-        N-am fost întrebat dacă vreau misiunea asta!

-        Adevărat. Nici nu era nevoie, pentru că tu ți-ai dorit-o.

-        Ce prostie! Cum să-mi fi dorit așa ceva? De unde-ai scos-o?

Eva tăcu. Îi făcu semn să privească oglinda din perete. Pe luciul ei nu se reflectau ei doi, așa cum ar fi fost normal, acum funcționa ca un ecran masiv pe care se derulau imagini, ca într-un film. Se recunoscu pe sine, în viața de dinainte, își aminti și cadrul, care acum părea învăluit într-o ceață ușoară.

          ...

          Era o zi de mai, în care scăpase mai devreme de la serviciu, se simțea apăsat de griji și înconjurat de probleme din toate părțile. Nu voise să intre în starea aceea în casă, decise să facă vreo doi pași prin parcul de vis-a-vis, se așezase pe o bancă, privind în gol, ascultând ciripitul păsărilor și în clipa aceea un gând puternic puse stăpânire pe el, umplându-i toată ființa: Mi-ar plăcea ca lumea asta să fie altfel construită, să pornesc viața într-o lume care să o ia de la zero, bucurându-mă de puritatea ei inițială. De-ar dispărea toate astea din jur, cu toată energia lor aducătoare de stres!

...

Acum se holba descumpănit la Eva, îngăimând, mai mult pentru sine:

-        N-am crezut că forța gândului e atât de puternică!

Aceasta se mulțumi să ridice din sprâncene, cu un gest edificator. El adăugă, cu o urmă de speranță:

-        Asta înseamnă că un gând la fel de puternic m-ar putea întoarce înapoi!

Ea clătină din cap, explicându-i:

-        Nu funcționează așa. Nu-i o treabă reversibilă. Când ai lansat gândul atunci, energia pe care ai pus-o în el a fost atât de puternică, încât a deschis un portal. Te-ai dus în lumea în care ți-ai dorit, una pe care să o iei de la zero. Însă călătoria între lumi nu e precum călătoria între orașe: aștepți în stație autobuzul potrivit, te urci în el, apoi cobori la destinație. În lumea energiilor, lucrurile funcționează diferit de lumea materială, aceea, singura pe care o cunoșteai tu, înainte să vii „aici”.

-        Ce înseamnă „aici”? Putem defini „aici-ul” ca un spațiu, un loc, un timp...?

-        Mă tem că nu. Dar nici nu-ți pot explica, astfel ca tu să înțelegi, decât cu mijloace precare, rudimentare.

Se gândi o clipă, apoi adăugă:

-        Ești în mintea ta.

-        Și cum ies?

-        Nu ieși. Nu poți ieși din ceva care-ți este interior.

Îi veni o idee înspăimântătoare:

-        Dar tu? Tu vei rămâne aici? Sau vei pleca? Asta ar fi îngrozitor! Asta ar mai lipsi, să mă aflu singur într-o lume rece, pe care nu o cunosc.

Eva tăcea. Îi răspunse mai mult telepatic: „Voi fi aici cât vei avea nevoie de mine.”

...

          Adam se trezi cu gesturi lente, frecându-se la ochi și întrebându-se oare ce va mai urma, ce informații șocante va mai afla despre noua lume în care nimerise ca nuca-n perete. Se corectă în gând: „Cu oiștea-n gard! În gardul lumii noi în care bla, bla...” Privind în jur, constată o schimbare de decor: nici urmă de oglindă, de Evă construită după pofta inimii. Aproape nevenindu-i să creadă, observă că lucrurile erau așa cum le lăsase în „lumea lui”, aceea de dinainte de a se cufunda în necunoscut. Stătea pe aceeași canapea, având în față televizorul la care se uitase și văzuse năstrușnica știre despre nava autopropulsată cu puterea gândului, iar alături dormea Evelina, femeia pe care o cunoscuse cu două luni în urmă și de care se îndrăgostise lulea.

-        Ce mama zmeilor?! – se întrebă, fără speranța aflării vreunui răspuns. Înseamnă că doar am visat. Dar ce hal de vis mai poate fi și ăla, care pare atât de real?

Privi către Evelina, îi dădu la o parte o șuviță de păr ce-i acoperea ochii și o privi cum doarmea liniștită, ca un copil. Realiză că Eva pe care și-o construise în lumea cealaltă sau în vis semăna izbitor cu femeia de lângă el, ceea ce n-ar fi de mirare, având în vedere că gândurile sale erau stăpânite de ea, de când o cunoscuse. Acum o privea intens, fără sfială, cu avantajul celui care nu este observat, și constată pentru prima dată, nu fără surprindere, că ea nici măcar nu era vreo frumusețe, nu în sensul acelui gen de frumusețe care-l impresiona pe el. Parcă o vedea prima dată, iar acum încerca să-și explice oare ce anume îi întorsese lui viața pe dos, prin ce miracol reușise să-l vrăjească. Rememorând etapele parcurse în scurta lor relație, înțelese că, de fapt, nu modul în care arată îl lăsase „bouche-bee”, ci felul în care gândește. Îi veni cheful să recitească lungile lor conversații prin mesaje, o dată ca să se ancoreze mai mult în lumea reală, să se depărteze de „cealaltă lume” despre care acum credea  tot mai mult că fusese un vis, o plăsmuire de-a lui, și a doua, ca să mai simtă duioșia, prospețimea și toată încântarea pe care o simțise atunci când îi citise răspunsurile pentru prima dată, așteptându-le cu inima la gură.

Întrucât telefonul lui se afla departe, pe o măsuță în hol, nevoind să o trezească, îl luă pe al ei, care se afla în apropiere, căci adormise butonând. Își căută numele în mesagerie și derulă, să citească de la început.

Șocul pe care îl avu îl depăși pe cel din momentul când, în vis ori în altă realitate, se găsi sprijinit de nava autopropulsată. Toate răspunsurile pe care le primise, toate mesajele ei, fuseseră mai întâi redactate de o oarecare Ana și retrimise lui, dar astfel încât să pară că le-ar fi scris chiar ea, Evelina. Adam simți o mie de cuțite în piept, ca și cum l-ar fi străpuns toate în același timp. Așadar, se întreba, cine este femeia aceasta de lângă mine, despre care eram convins că o iubesc și că mă iubește, cum poate fi atât de falsă încât nici răspunsurile la cele mai banale întrebări, cum ar fi ce cafea preferă,  nu veneau de la ea, ci de la o alta? Și cine-i această misterioasă Ană? Își propuse să nu se mai chinuie și să afle răspunsul chiar de la ea. În timp ce o zgâlțâia să o trezească, realiză că, atunci când erau împreună, nici măcar nu prea vorbiseră, având alte lucruri mai importante de făcut, ca între îndrăgostiți. Că „aflase” cum gândește doar din acele mesaje ce reprezentau, de fapt, gândirea altcuiva.

-        Trezește-te! , i se adresă cu brutalitate.

-        Ce s-a întâmplat? E târziu, de ce mă scoli?

-        Avem de vorbit.

-        Acum?!

Părea ușor cuprinsă de panică.

-        Acum! Cine-i Ana?

-        Poftim?

-        Cine-i Ana? Și nu face pe proasta cu mine. Am citit mesajele noastre din telefonul tău și am văzut cine le dădea, de fapt. Ești o mască, cine ești?

Evelina începu să plângă ușor, dând răspunsurile printre lacrimi. Astfel află că Ana e sora ei geamănă, că ele două nu fac nimic una fără cealaltă, că se consultă în toate privințele, dar să stea liniștit, că oricum gândesc amândouă identic, să nu se simtă înșelat în vreun fel. Adam ar fi preferat, în clipele acelea, să fie din nou în lumea „nouă” pe care nu o înțelegea, dar măcar acolo nu dăduse de două Eve.

-        De fapt, - mai zise ea cu voce mică, abia perceptibilă – eu sunt Ana. Evelina nu a putut veni în seara asta. O încurcătură cu un fost iubit de-al ei, sau de-al meu, nu mai știm exact... de aceea m-a rugat pe mine să vin. Am făcut și schimb de telefoane, pentru cazul în care m-ai fi sunat, adică ai fi sunat-o...

-        Destul! Ieși afară și să nu te mai întorci! Ieșiți amândouă din viața mea! Duceți-vă învârtindu-vă!

-        OK, OK, dar de ce ești așa agitat? Hm... Și cine-i Eva? Te-am auzit până s-adorm, vorbeai în somn, părea că n-ați prea căzut la pace. Și vezi, eu nu m-am mai supărat. Voi, bărbații! Cine să vă înțeleagă?!

Florentina Loredana DALIAN         

03 august 2025

Revista „Helis”, decembrie 2025