Interviu de Raul Gabriel Gavra
publicat în revista „Timpul”
Florentina Loredana Dalian (Dănilă),
născută pe 29 martie 1968, la București, este scriitoare de proză,
poezie și dramaturgie. Referitor la cariera sa, pe scurt, putem să
spunem că se poate lăuda cu o sumedenie de realizări (care cu greu pot
să fie inventariate), aici evidențiind în mod deosebit faptul că este
autoarea a nouă cărți (publicate în intervalul 2008-2019). A câștigat
mai multe concursuri literare din țară, dar și din străinătate (Croația
și Japonia), impresionând juriile prin calitatea lucrărilor sale.
Activează în cadrul mai multor asociații cultural-literare, publică în
mai multe reviste și este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din
România. În viața de zi cu zi, este inginer chimist.
Pe
distinsa doamnă am avut onoarea să o cunosc la o recepție a Ambasadei
Federației Ruse, amândoi fiind invitați la premierea unui concurs (în
2017). Ne-am întâlnit chiar de trei ori, la trei recepții, ultima fiind
în toamna anului trecut. Însă am discutat pe larg doar cu ocazia celei
din urmă. Am fost uimit de energia și umorul cu care este înzestrată,
deci m-am gândit că, la un moment dat, nu îmi imaginam când, am să o
abordez pentru un interviu. Uite că acum a sosit momentul! A, da, și să
nu uităm: eu și doamna Dalian suntem „colegi”, noi fiind contribuitori
ai aceleiași publicații, ai Revistei Culturale Leviathan.
Înainte
de a-i trimite întrebările, am „avertizat-o” că acestea nu sunt unele
tocmai obișnuite, la subiect, ci au un caracter general, care așteaptă
niște răspunsuri optimiste (nu am presat-o în acest sens, era o
presupunere bine întemeiată) și care au menirea să scoată în valoare
umanitatea acestei ocupații nobile (scrisul). Ideea de la care am
pornit: faptul că interviurile luate scriitorilor (și nu numai) vorbesc
mai mult despre rezultate, nu despre munca copleșitoare din spatele
acestora. Este un text destinat celor aflați la început, care se vrea a
avea un caracter motivant. Dar să nu mai lungim povestea, priviți ce a
ieșit:
1. Când v-ați apucat în mod serios de scris și cu ce ocazie/de la ce a pornit totul? Ați avut tentative anterioare?
Voi
începe cu tentativele, cronologic. Prima dată m-a „vizitat” poezia,
prin clasele mici I-IV, nu mai știu exact, probabil eram prin clasa a
II-a. Scriam, bineînțeles, poezii „patriotice” care aduceau mult cu cele
cu care eram îndoctrinați la vremea aceea. Am continuat, sporadic, să
scriu poezii, cu una chiar am luat un premiu la un concurs, prin clasa a
VII-a. Apoi, îmi amintesc că, prin clasa a X-a, am avut o tentativă de a
scrie un roman. N-am arătat nimănui ce scrisesem, n-am fost mulțumită
și am rupt foile. Între timp, am cam uitat de scris, dar am continuat să
citesc. De citit, am citit constant. Am urmat un liceu cu profil de
informatică, apoi o facultate tehnică (inginerie chimică) și ori n-am
mai vrut, ori nu m-a mai vizitat muza, încât am avut o perioadă lungă în
care n-am scris nimic. Ba, în liceu, eram într-un grup satiric și mai
contribuiam uneori la textele pe care ni le scriam singuri (eram șase
elevi, trei fete și trei băieți). Dar asta era așa, mai mult ca o joacă.
M-am reapucat de scris în jurul vârstei de 35 de ani. Am mai încercat
cu poezia cu rimă, dar îmi păreau niște versificații slăbuțe și,
deodată, am simțit nevoia să mă exprim în proză. A fost un cumul de
factori. Dar, mărturisesc sincer, că, dacă n-ar fi apărut internetul,
probabil n-aș fi făcut din scris o pasiune. Prin 2003, am descoperit,
căutând să citesc literatură pe net, un site – poezie.ro
– cam singurul la vremea aceea, pe care am citit o vreme, până când am
descoperit că îmi pot face cont și pot scrie și eu. Așa am început,
timid, mi se părea că anonimatul internautic mă ajuta să trec peste
teama de a arăta altora ce/cum scriu, faptul că acolo mă citeau niște
oameni necunoscuți îmi dădea o oarecare relaxare. Ajunsese un soi de
dependență, să scriu, să postez și să aflu părerile celor câțiva care
citeau. Apoi, lucrurile s-au derulat de așa natură, încât am ajuns la
concluzia că ar trebui să mă iau în serios, asta se întâmpla prin
2007-2008, când, în urma câștigării unor concursuri literare (la care
trimisesem mai mult să mă testez, tot așa, relaxată din pricina unui soi
de anonimat, în sensul nu că nu îmi dădeam numele real, ci că acei
oameni care citeau nu mă cunoșteau și nu-mi păsa cum mă vor judeca),
așadar, în urma câștigării unor premii, am cunoscut și oameni care mi-au
dat încredere și au insistat să continui să scriu. Întrucât aceștia
erau persoane avizate în literatură, m-am simțit și măgulită, dar și din
ce în ce mai obligată să continui să confirm. Oricum, îmi amânasem cu
doi ani intrarea în lumea literară. În toamna lui 2005, câștigasem o
mențiune la concursul „Vasile Voiculescu”. Organizatorul m-a sunat să mă
invite la festivitatea de premiere care avea loc la Buzău și la
Pârscov, locul de baștină al scriitorului. Atât s-a rugat omul acela de
mine să mă duc, dar tot nu m-am dus. Îi aduceam tot soiul de argumente
banale, dar, în realitate, motivul meu era acesta: „Ce să caut eu
printre oamenii aceia, scriitori?” Mi se părea – vezi bine – că
scriitorii se născuseră cu vreo etichetă lipită pe frunte. Acum îmi vine
să râd de reținerea asta a mea, mai ales la vârsta aceea, că nu mai
eram o adolescentă, și consider că este o greșeală să ții numai pentru
tine faptul că vrei să te exprimi cumva, dar, pe de altă parte, pot
înțelege acea sfiiciune a scriitorului începător, care parcă se simte că
umblă „cu sufletul gol” în fața altora. În orice caz, n-aș sfătui pe
nimeni să fie atât de rezervat, ci, dimpotrivă, să se exprime.
2. Unde vă găsiți motivația? Ce vă bucură/inspiră cel mai mult?
Motivația
mi-o aflu în multe și diverse moduri. Cea mai mare motivație mi-o dau
cititorii care se regăsesc în ceea ce scriu și rezonează cumva. Mă
bucură atunci când reușesc să scriu un text bun, dar n-aș putea să spun
ce mă inspiră cel mai mult. Uneori o imagine, alteori o amintire, o
frază rostită de cineva, s-a întâmplat chiar să mă inspire un vis. Modul
în care vine inspirația e un mister și probabil așa și trebuie să fie.
3. Cum ați defini acest interes (scrisul)?
Nu
prea îmi place să dau definiții. Pot spune cum e pentru mine: este
bucuria de a te întâlni cu ceilalți fără să-i fi întâlnit (asta e
valabilă și pentru citit). Ceva care vine dincolo de tine, te stăpânește
și se cere exprimat. Uneori e chinuitor, pentru că nu întotdeauna
reușești să scrii, dar, după ce ai căpătat „dependența”, ai vrea să
scrii mereu. Dar, așa cum spuneam, inspirația vine cum și când vrea ea
(desigur, aici mă refer la scrisul beletristicii, în general, nu vorbim
de articole sau alt gen de scriitură). Dacă, totuși, aș încerca o
definiție: e ca o energie, care se cere transformată în cuvinte. O
energie care înglobează mai multe energii: a celui care scrie, a celor
pe care i-a cunoscut, a celor pe care i-a citit, a celor pe care nu i-a
cunoscut, dar a aflat cumva despre ei etc. Mai bine mă puneai să scriu,
decât să-ți dau definiția!
4. Care sunt bucuriile rezultate din această activitate?
O,
bucuriile sunt multe. În primul rând, scrisul în sine îți crează
bucurie. Mai ales atunci când rezultatul e mulțumitor. Apoi, reacțiile
pe care le primești de la cititori; mie îmi fac mare bucurie. Când
cineva îmi spune, așa cum se pricepe: „Ce mi-a plăcut, ce-am râs, ce-am
plâns, ce m-a impresionat…” De asemenea, faptul că prin scris, am
cunoscut mulți oameni și am legat prietenii frumoase, cu scriitori, cu
cititori. Am întâlnit oameni cu totul și cu totul deosebiți, pe care,
altfel, n-aș fi avut ocazia să-i întâlnesc. Uite, Raul, și noi ne-am
cunoscut tot prin intermediul scrisului, ne-a adus împreună faptul că am
fost amândoi o dată, de două, de mai multe ori laureați ai aceluiași
concurs de proză și eseu. Păi cum să nu te bucuri? Desigur, poți întâlni
și alt gen de oameni, dar nu te obligă nimeni să rămâi în legătură cu
cei cu care nu rezonezi. Au mai fost festivalurile la care am
participat, faptul că am avut ocazia să călătoresc prin țară, să intru
în contact cu obiceiuri, ba chiar și în străinătate m-a dus literatura
de vreo două ori, toate acestea sunt și alte surse de inspirație. Prin
coada bucuriilor, se numără și unele mici, aproape nesemnificative
câștiguri materiale, dar, dacă te gândești că ele vin ca urmare a
faptului că ai făcut ceea ce îți place, atunci sunt bine venite și ca un
bonus nesperat. Dacă tot am adus vorba, sunt foarte puțini aceia care
pot trăi din scris, nu se pune problema de asta, dar, la un anumit
nivel, pot exista și unele recompense. Însă, așa cum spuneam, acestea
sunt cu totul secundare.
Și, în cazul
meu, au mai fost și altele, scrisul m-a condus și spre alte activități
interesante: de exemplu, de curând mi s-a propus și am și început să
realizez o emisiune de radio. Altădată, am fost solicitată să prezint
spectacole, să jurizez un concurs de pantomimă și teatru mimat, am mers
prin școli, invitată de profesoare prietene, de bibliotecare, am avut
întâlniri cu elevi, cu studenți, cu pensionari și chiar cu… deținuți.
Tot soiul de nebunii frumoase. Și e tare plăcut când vezi că scrisul tău
ajută la constituirea unor punți între oameni.
5. Dar dezamăgirile (dacă există)?
Dezamăgirile,
în cazul meu, au fost mai puține. Dar există și ele. Anume faptul că nu
întotdeauna ești perceput, adică scriitura, în cheia în care ai vrut să
transmiți. Deși este adevărat că aceeași carte citită de o sută de
oameni, sunt, de fapt, o sută de cărți, fiecare cititor raportează cele
citite la propria experiență de viață, la propriile trăiri, la educația
și cultura sa, la nivelul său general de percepție. Totuși, există și
cazuri, rare, când unii confundă opera literară de ficțiune cu viața
scriitorului sau cu realitatea, când privesc un text de proză, să zicem,
ca pe un proces verbal. De regulă, asta se întâmplă la cei foarte puțin
educați, spre deloc, în materie de literatură, de artă, în general. E
drept că scriitorul nu e rupt de realitate, că scriitura sa e uneori
bine ancorată în viață, că își poate folosi ca „materie primă” propriile
experiențe de viață sau pe ale altora din jurul său, dar, exceptând
cazul în care acesta nu scrie memorii sau jurnal, specie care se
definește ca atare și e clar că povestește din viața lui și a celor cu
care a interacționat, în opera de ficțiune, e acolo un amestec, încât
aproape nu mai știe nici scriitorul ce și de unde a luat, de exemplu
atunci când construiește un personaj. Când astfel de confuzii vin de la
cei mai puțin instruiți sau cu lecturi puține și slabe, nu te prea poți
nici mira, nici supăra. Dar mi s-a întâmplat să am și o surpriză din
partea cuiva de la care aveam mari pretenții: un scriitor care,
bineînțeles, avea și altă profesie, când mi-a citit un text de proză
scurtă a fost foarte supărat și a ținut cu tot dinadinsul să-și exprime
această nemulțumire. În proza aceea, eu construisem un personaj care –
așa mi se așezase mie la scris – avea profesia domnului în cauză. Eu
l-am văzut chiar un personaj frumos și interesant, dar domnul acela era
foc și pară, spunându-mi că am o părere greșită despre categoria
profesională cu pricina. Îți dai seama? Acest om – repet, scriitor! –
care știa bine care sunt mecanismele scrisului, vedea în personajul meu o
generalizare, de parcă eu n-aș fi scris un text de ficțiune, ci un
tratat de psihologie pe categorii profesionale, și se simțise atins în
orgoliul său. Pentru mine, a fost o mare dezamăgire, tocmai pentru că
reacția aceasta total lipsită de logică venea de la un scriitor. Dacă ar
fi venit de la un tractorist, nu m-ar fi impresionat negativ și chiar
aș fi și înțeles, într-o oarecare măsură.
O
altă surpriză neplăcută am avut-o din partea unei persoane, tot bărbat,
un tip inteligent, intelectual, cu multe merite în domeniul său de
activitate, ba încă își încercase cu succes și condeiul, dar care, din
păcate, nu avea simțul umorului. Eu scriu și proză umoristică și acest
domn s-a înverzit când mi-a citit o astfel de proză, m-a beștelit că mă
leg de nu știu ce simboluri, în fine, numai aberații. Omul citise textul
în cheie academică, iar nu în cea în care fusese scris (pentru același
text, mulți mă felicitaseră, primisem telefoane din țară de la oameni
demni de toată încrederea). E cumplit să n-ai simțul umorului! Dar e și
mai cumplit să ai de-a face cu astfel de oameni. Mărturisesc că n-am
întâlnit prea mulți, dar am ajuns la concluzia că sunt aproape niște
monștri. Niște monștri, care poate n-ar vrea să fie așa, de care îmi
este milă, pentru că îmi imaginez cât de grea trebuie să le fie viața,
dacă nu pot râde sau zâmbi la o glumă, dacă pentru ei totul trebuie să
fie serios, aliniat în canoane, tern. Oricum, cu astfel de oameni,
întrucât nu pot fi ajutați, dar pot fi extrem de toxici, nu există decât
o soluție: distanța!
Apoi, tot la
capitolul dezamăgiri, se încadrează și surpriza pe care am avut-o când,
intrând în lumea literară, m-am lovit mai la tot pasul de orgolii
nestăpânite și total nejustificate, de ranchiuni, invidii și alte
sentimente urâte, pe care nu m-aș fi așteptat să le întâlnesc în lumea
artei. În mintea mea de inginer, exista ideea – și există și acum – că,
deoarece arta lucrează cu frumosul, cei care o slujesc nu pot fi decât
oameni frumoși. Când afli că asta nu se aplică în toate cazurile, simți o
mare dezamăgire, soră cu lehamitea. Însă, eu m-am lecuit destul de
repede, încercând, așa cum spuneam mai devreme, să mă concentrez pe
oamenii speciali, frumoși în toate sensurile, iar de ceilalți să mă țin
cât pot de departe, să nu-i stârnesc mai mult decât sunt ei deja și să
nu fac greșeala de a mă lăsa trasă în jos, în mocirla lor. M-a ajutat
foarte mult înțelegerea faptului că aceste stări urâte provin dintr-o
boală sufletească cumplită, care îl chinuie pe om, dintr-o lipsă de
iubire și de acceptare de sine, poate din niște modele educaționale
greșite, care le-au fost servite în copilărie. Eu sunt de părere că
fiecare își are locul său, că nu suntem în concurență, că, de fapt,
concurența ar trebui să aducă în viața noastră un singur lucru, acela de
a ne ajuta să ne perfecționăm.
Un
alt lucru dezamăgitor este faptul că anumiți „grei” ai scrisului, oameni
puși în postura de a da verdicte, sunt adeseori părtinitori pe criterii
incorecte sau pentru unele foloase materiale necinstite.
Ei,
dar gata cu dezamăgirile! Am trecut peste toate acestea, am decis să mă
țin de drumul meu și de oamenii onești și luminoși pe care i-am
întâlnit (și, slavă Domnului, că ei sunt destui!) și să mă concentrez pe
ceea ce e frumos, încercând să nu observ sau chiar dacă observ, să nu
mă las influențată de cele negative. Și sfătuiesc pe oricine ar avea
de-a face cu astfel de lucruri, să nu se lase tras în plasa intrigilor
și nici să nu renunțe la vocația sa, ci pur și simplu să încerce să stea
deoparte de răutăți și, dacă poate, chiar să le ignore. Asta nu
înseamnă că ar trebui numai să ne lăudăm între noi, se știe că o critică
e mai constructivă decât o laudă. Dar una este critica făcută cu
responsabilitate și bună intenție, care te ajută să evoluezi (este chiar
important când cineva îți arată greșelile sau punctele slabe, toți le
avem), și alta ranchiuna gratuită, cu tot ce decurge din ea,
comentariile răutăcioase, care nu te ajută la nimic, dimpotrivă, dacă
ești mai slab sau mai hârșit, te pot descuraja. Nu trebuie să ne
descurajăm cu niciun chip, trebuie doar să învățăm (fie și din greșeli),
să ne străduim să facem lucrurile din ce în ce mai bine și să mergem
mai departe.
6. Care sunt cele mai
importante concluzii pe care le-ați tras din cariera scriitoricească
(sau idei pe care le-ați conștientizat cu adevărat doar în urma acestei
preocupări)?
Concluzia e că nu e
nicio concluzie. Glumesc! Aș spune numai că scrisul mi se pare un
miracol, în fața căruia nu încetez să mă uimesc. Uneori, mă întreb (și
am aflat că asta li se întâmplă și altora) dacă chiar eu am scris o
poezie, un text de proză, cum de am reușit, cum de mi-au venit ideile.
Scriitorul e mai mult decât un scrib, există o legătură nevăzută, dar
atât de bine percepută, cu Divinitatea, sau spune-i cum vrei, Muza, cu
acel ceva dincolo de ființa noastră și totuși din ea. Asta mi se pare,
în momentul acesta, cea mai importantă concluzie. Mai întreabă-mă și
peste zece ani!
7. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră această pasiune?
Dragă
Raul, parcă am fi la o ședință de psihoterapie. Ce profesie ți-ai
propus să îmbrățișezi? (Mai pun și eu întrebări, ca să câștig timp.) Cum
m-a schimbat pe mine această pasiune? Eu nu mi-am pus niciodată această
întrebare, dar fiindcă tot mi-ai adresat-o, mi se pare interesantă, și
încerc să încropesc un răspuns. E o întrebare care conține și o ușoară
capcană. Până acum am vorbit despre cum mi-a schimbat scrisul viața,
preocupările. Dar, acum va trebui să mă refer la mine, ca persoană. Cred
că am devenit mai atentă la ceea ce văd în jur, la oameni, la fapte
chiar fără însemnătate, poate mai tolerantă, mai relaxată și am căpătat
mai multă încredere în mine. Am devenit, cumva, mai deschisă în a-mi
exprima gândurile și sentimentele (cel puțin în scris) și am scăpat de
complexul de a mă simți „expusă”. Cineva, o tânără, mi-a spus, după ce
mi-a citit o carte de poezie: „Dar sunteți foarte expusă!” E adevărat,
te „expui”, dar asta face parte din „fișa postului”; așa cum pompierul
se expune la foc, chimistul la explozii și tot soiul de alte riscuri,
medicul la boli, scriitorul se expune la… intratul altora cu bocancii în
sufletul și în gândurile lui. Nu-i tocmai confortabil, dar cu timpul,
te obișnuiești, iar acest gen de „expunere” asigură, în fond,
autenticitatea scriiturii. Nu poți scrie din cărți, din cap, din stilou,
din tastatură, ci numai din suflet. Cumva, umbli cu sufletul la vedere.
Riscul meseriei!
8. Care sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un viitor scriitor?
Dă-mi
voie să te dezamăgesc: înainte de a fi nevoie de calități, scriitorul
trebuie să aibă talent. Aceasta nu depinde de el. Consider talentul un
dat. Ăla îl ai sau nu-l ai. Dar, presupunând că talentul există, sigur
că scriitorul trebuie să dea dovadă de o mulțime de alte însușiri, voi
spune câteva în ordinea în care îmi vin în minte, nu neapărat în ordinea
importanței: să fie educat, să fie serios, adică să nu trateze cu
ușurință scrisul, să corecteze acolo unde este necesar, să fie autentic,
să nu scrie forțat, chinuit, căutând cuvintele în dicționar (genul
acesta de scriitură se simte, nu transmite emoție, nu transmite nimic),
să își respecte muza, adică atunci când simte inspirația că vine, să
lase orice altceva și să pună mâna pe „pană”, iar dacă nu poate în
momentele acelea, să schițeze măcar în cap ce urmează să scrie, să aibă
respect față de cuvânt, față de sine și față de cititori. Și ar mai fi
și altele, dar mă opresc aici.
9. Ce sfaturi aveți pentru începători?
Singurele
sfaturi pe care îmi permit să le dau sunt acelea de a fi încrezători,
fără a fi încrezuți, de a fi smeriți, fără a fi speriați, de a citi mult
și de a-și desăvârși educația și în alte domenii, în special culturale,
de fapt, aceasta trebuie să fie o acțiune continuă și permanentă, de a
avea respect față de limba în care scriu (în cazul nostru, limba
română), de a nu o silui în fel și chip și, bineînțeles, să scrie. Nu
spun nici să scrie mult, nici să scrie puțin, să scrie atât cât simt că
au ceva de spus. Unii se exprimă bine în texte mai lungi, alții în unele
mai scurte, alteori același scriitor experimentează lungimi de texte
diferite. Dar, un lucru pe care eu l-am învățat și cu care am avut de
luptat pe la început a fost acela că aveam tendința să lungesc fraza
inutil, să dădăcesc cititorul, așa cum mi-a spus odată cineva. Avea
dreptate. Vezi bine, nu se pot da decât sfaturi generale care, de cele
mai multe ori, nu prea folosesc nimănui. Până la urmă, eu sunt
încredințată că fiecare își va afla propriul drum, cu suișuri și
coborâșuri. Un lucru, însă, îi sfătuiesc cu tărie, și pe începători și
pe cei mai puțin începători: niciodată nu evitați provocările! Cineva
spunea atât de frumos: „Niciodată nu vom ști ce am fi putut să scriem,
atunci când n-am scris.” Eu, fiind cam încăpățânată din fire, aveam
uneori tendința să spun: „Eu nu fac asta sau cealaltă, eu nu pot scrie
la temă, eu nu pot scrie la comandă etc.” Dar, pentru că îmi plac
provocările, îmi reveneam repede și ziceam: „Ce-ar fi să încerc?” Și
vreau să-ți spun că am avut surprize frumoase. Eu, despre mine. Am aflat
că pot și aia, că merge și cealaltă… Lăsați-i pe alții să vă pună
bariere (se vor găsi destui, dar chiar și atunci, dărâmați-le!), nu vi
le puneți singuri!
10. Trebuie să
vă mărturisesc că știu răspunsul la această întrebare, dar vreau să
detaliem. Textul literar sau cel nonliterar? Ce preferați? De ce?
Deci,
am zis bine că vrei să te faci psiholog! Literar – fără discuție! De
ce? Vezi tu, eu sunt o aiurită visătoare, chiar dacă în viața
profesională trebuie să mă descurc într-o meserie practică (și o fac
destul de bine; să știi că nu m-a lăudat nimeni astăzi, de aia mă laud
singură!). Dar, în afara profesiei mele, îmi place să dau frâu liber
imaginației, să visez, îmi place magia (nu în sensul ei cel rău), magia
cuvântului, a notei muzicale, a mișcărilor de dans, a culorii pe
șevalet, adică tot ce ține de artă (a nu se înțelege că am multiple
talente, vorbesc acum despre mine ca un admirator al artei). Iar textul
literar îmi conferă această posibilitate de zbor, de ieșire din sine,
din viața reală, păstrând, oarecum, contactul cu ea. Știi, uite acum
mi-a venit această idee: pentru mine, a scrie literatură e ca atunci
când, în copilărie, mă jucam cu păpușile. Așa cum fetițelor le place să
îmbrace păpușile, să le gătească, tot așa îmi place și mie să „îmbrac
realitatea” în „rochiile” croite chiar de mine, transformând-o în
literatură. Sper că te-am lămurit buștean!
11. De-a lungul timpului, credeți că ați evoluat sau calitatea lucrărilor dumneavoastră a rămas mereu una constantă?
Vai,
Raul, ce întrebare odioasă pentru un scriitor! Dacă n-aș crede că am
evoluat, n-aș mai scrie un rând! Da, așa cred, și sper. Dacă, de
exemplu, aș fi fost Nicolae Labiș, și aș fi scris Moartea căprioarei
la 19 ani, n-aș mai fi avut nevoie de nicio evoluție. Dacă aș fi scris o
astfel de poezie, n-aș mai fi avut nevoie să scriu niciun rând, și tot
m-aș fi considerat scriitor. Dar vezi, câți au șansa sau geniul de a
scrie o capodoperă la o vârstă atât de fragedă? Noi, ceilalți,
„muritorii”, avem nevoie de „evoluție”, de îmbunătățirea scrisului.
12.
Aveți anumite obiceiuri? De exemplu, eu citesc un text de cel puțin 30
de ori înainte de a-l trimite (de multe ori, de 40-50) sau, uneori, îmi
propun să scriu un anumit număr de pagini într-o săptămână/lună.
Dumneavoastră v-ați fixat astfel de limite/reguli?
Și
eu citesc un text de multe ori înainte de a-l trimite, dar fiind mai
repezită din fire și trebuind să gestionez o mulțime de activități cu
care îmi ocup timpul, nu am răgazul și nici răbdarea de a-l citi chiar
de 30 de ori. De 4-5 ori ajunge. Evident, îl mai citesc după aceea, după
ce am dat „send” sau „post” și mai observ de fiecare dată câte o mică
greșeală sau chiar mai multe. Acest lucru e sâcâitor, revin, corectez,
retrimit. „Manuscrisele” pentru viitoare volume le citesc însă de mai
multe ori înainte de a le trimite la editură. Uneori, le mai dau și
altora. Obișnuiesc să îmi pun sau să cer termene, acest lucru este
mobilizator. Eu îmi pun termene destul de scurte, întrucât nu-mi place
să tărăgănez (parcă Noica zicea: „Ceea ce nu facem repede, nu facem.”),
dar suficient de lejere, pentru a-mi permite să mă concentrez și să fac
lucru de calitate. Când scriu, nu trebuie să aud nimic, nici măcar
muzica preferată, mi se pare că nu-mi mai aud gândul, și nu trebuie să
respire nimeni în aceeași cameră cu mine (asta e, de regulă, o chestiune
rezolvată). După ce am scris un fragment mai lung sau când tensiunea
devine poate prea mare, iau pauze de gândire, pardon!, de țigară (nu
faceți ca mine!), în care fie mimez gândirea, fie (mai rar) chiar încerc
să formulez continuarea la text. În rest, nu știu ce alte obiceiuri aș
mai putea aminti. Poate doar acela că, după ce îmi apare o carte nouă de
la tipar, o citesc din copertă-n copertă, ca și când ar fi scris-o
altcineva, o dată pentru a vedea eventuale greșeli care s-au strecurat
(întotdeauna îmi sar în ochi mai bine de pe hârtie, decât din ecranul
monitorului) și, în același timp, pentru a vedea dacă îmi mai place
cartea. Atunci când tot citesc manuscrisul înainte de a-l trimite la
editură, mi se cam apleacă de el, dar apoi, după ce trece o perioadă
până când e tipărită și o primesc, parcă citesc din nou cu alți ochi.
Ăsta e chinul scriitorului din zilele noastre, când majoritatea
editurilor nu-și permit sau nu vor să plătească redactori de carte sau
corectori și, dacă vrei să te asiguri că volumul nu îți apare cu
greșeli, trebuie să corectezi tu sau, dacă îți dă mâna, să îl dai
altcuiva.
Aș vrea să-ți vorbesc mai
degrabă de o anumită stare, o stare de grație, aceea în care sunt uneori
atunci când scriu. E o senzație care capătă manifestări chiar la nivel
de corp fizic, un soi de stare febrilă. Când simt această stare, mă
bucur ca un copil de darul lui Moș Crăciun, pentru că știu că atunci voi
scrie un text bun. Mi s-a întâmplat să scriu și fără să am această
stare, dar rezultatul a fost, de cele mai multe ori, un text mediocru
sau slab. Mă gândeam că onest ar fi să scriu numai în această stare. Pe
de altă parte, există riscul ca, tot așteptând-o, să uiți să mai scrii.
13.
După acumularea unei experiențe atât de vaste în această artă, mai
aveți probleme cu greșelile de scriere sau cu anumite chestiuni legate
de estetică (spre exemplu: repetiții)? Vi se întâmplă să mai scăpați
greșeli în lucrările trimise?
Da,
tocmai ce spuneam. Unele sunt pur și simplu greșeli de tastare, cum
ți-am zis, sunt zorită din cale-afară și mai inversez litere, mai
„mănânc” din ele, mai scapă câte un semn de punctuație etc. Mai rar, dar
totuși se întâmplă, mai există și repetiții, chiar unele cacofonii pe
alocuri sau alăturări nefericite de cuvinte. La prima scriere, nu te
concentrezi asupra acestor aspecte, sub apăsarea șuvoiului de gânduri pe
care trebuie să le transformi în literatură, dar ulterior le poți
vedea, ba chiar e musai să le vezi, chiar dacă mie nu îmi reușește din
prima. De fapt, sunt singurele lucruri pe care le corectez într-un text,
nu fac corecturi majore, rescrieri, cum obișnuiesc unii scriitori. Pe
alocuri, mai scot câte o frază inutilă, ori mai adaug alta, că așa mi se
pare mie, că țipă textul după ea. Dar, în general, nu prea insist, am
impresia că stric „vraja”. Dacă un text mi se pare nesatisfăcător, mai
degrabă renunț la el, sau opresc doar o idee sau o frază pe care o voi
folosi ulterior sau nu.
14. Vă este mai greu să scrieți sau să corectați un text?
Corectura
mă plictisește și mă enervează, totodată. Simt că îmi mănâncă timp.
Dar, e necesară. Totuși, n-aș putea să spun că e mai ușor să scriu.
Scrisul depinde de inspirație, e creație. Pentru corectură, n-ai nevoie
decât de voință și de un ochi atent. În orice caz, din tot acest
ansamblu, prefer partea cu scrisul. Așa m-aș bucura dacă aș putea lăsa
corectura în seama altcuiva!
15. Cum vedeți greșeala?
Uneori,
cu ușurință (printre altele, în activitatea mea profesională, am
practicat și ca auditor calitate), alteori deloc, sau doar, cum ziceam,
când e prea târziu. Dar, mă irită foarte tare, dacă mi-au scăpat greșeli
în textul deja tipărit.
16. Ați fost tentată să renunțați vreodată? Credeți că renunțarea este o soluție (în general)?
Nu,
nici vorbă, nu am avut această tentație, de a renunța la scris! Am avut
pauze lungi în care n-am scris un rând, pe la început, poate, și
momente de panică, aveam impresia că nu voi mai putea să scriu sau nu
voi mai avea inspirație etc., dar n-am renunțat niciodată. De ce să o fi
făcut? Cât despre renunțare la modul general, consider că este o
soluție pentru situațiile care nu te mai reprezintă, în care nu te mai
simți confortabil sau dacă renunți pentru ceva mai bun.
