Biblioteca „I. L. Caragiale” Țăndărei, la 100 de ani

Aforisme cu Pelin

Festivalul Internațional al Aforismului, ediția a treia, octombrie 2019

„Peline, dragă peline,/ amară-i frunza pe tine...”, zice un vers popular și nu zice greșit, am gustat și eu planta, sub formă de ceai, și era gata să-mi deversez intestinele. Dar are scriitorul Ștefan Mitroi un titlu de roman - „Dulce ca pelinul” - un oximoron, desigur. Cunoscându-l pe domnul Eugen Doru Pelin, aș zice că-i dau dreptate scriitorului Mitroi, în defavoarea autorului anonim și popular. Acum, nu vă grăbiți să mă judecați, ori să-l judecați pe dumnealui, nu l-am gustat, dar am gustat din roadele eforturilor sale și a rezultatelor excepționale în domeniul culturii și educației. Desigur, mulți dintre cititori, în special aceia care „se dau pe internet”, au aflat despre manifestările artistice, culturale și educative de la Ateneul Tecuci al Fundației „Pelin” al cărei președinte este. Am vrut să zic „pe care o conduce”, dar nu ar fi fost expresia corectă, m-am convins de aceasta cu ocazia participării la cea de a treia ediție a Festivalului Aforismului de la Tecuci, care s-a desfășurat la început de octombrie. Domnul Pelin nu conduce, ci face tot ceea ce este de făcut: susține financiar, adună oameni, îi servește (cu mâncare, cafea, vin), se duce, se întoarce, dă cu mopul, în costum și cravată, când este solicitat, urcă pe scenă și spune câteva cuvinte, face poze, cară cutii, desface pachete, oferă cărți, trofee, face conversație, și multe altele, toate acestea cu zâmbetul pe buze și cu o mulțumire care i se citește permanent pe chip. Nu vorbesc despre un extraterestru, ci despre un om ca toți oamenii, dar parcă altfel, care, pe deasupra, e caracterizat și de modestia oamenilor cu adevărat mari, importanți și generoși. Fundația „Pelin”, cu al său Ateneu, este o oază de normalitate, de frumusețe, de aer curat, de spiritualitate înaltă, într-un oraș despre care taximetriștii - acești istorici locali de ale căror povești nu mă lipsesc niciodată când merg într-un loc străin - mi-au spus că: „este un oraș mort”, „e oraș de țigani”, „nimeni n-a făcut nimic de 30 de ani încoace pentru Tecuci”, „înainte avea 55.000 de locuitori, iar acum mai are 35.000”, sau „în afară de maică-mea, nu mă mai leagă nimic de Tecuci, deși familia mea trăiește aici de 200 de ani”. Ascultându-i pe acești taximetriști, m-am întrebat cum să ai curajul și pretenția să aduci cele mai înalte valori ale artei contemporane (dacă e să ne gândim numai la muzicienii care au călcat și urmează să mai calce pragul Ateneului), într-un astfel de loc. Dar îmi răspund, spunându-mi că tocmai asta e provocarea cea mare. Nimeni nu se miră dacă faci artă în moțul capitalei ori prin marile orașe europene. Voi lăsa pe altădată aceste întrebări, la care domnul Pelin mi-a promis și niște răspunsuri, într-un interviu pe care îl vom face, iar acum mă voi referi numai la prilejul cu care am cunoscut eu Fundația „Pelin”, și anume: Festivalul-concurs de aforisme. Aforisme cu Pelin, vasăzică.

          Deși invitată și în anii anteriori, deși cuprinsă cu aforisme în toate cele trei antologii apărute în urma concursurilor, abia anul acesta am reușit să ajung la festival. Prima zi a fost dedicată elevilor. Am asistat la o frumoasă reprezentație susținută de elevi ai mai multor școli, un rezultat al implicării lor încă de la ediția anterioară. Nu mai este, cred, nevoie, să subliniez efectul benefic în plan educativ al acestei implicări. De altfel, a doua zi, programul a debutat cu vizita scriitorilor invitați, distribuiți în grupuri de 4-5, la șapte școli din Tecuci și împrejurimi. Ecourile au fost favorabile din partea tuturor. Eu am participat, împreună cu scriitorii Vasile Ghica din Tecuci (organizatorul și inițiatorul festivalului), Petruș Andrei din Bârlad și Gheorghe Mârzac din Iași, la Liceul Tehnologic „Ovid Caledoniu” din Tecuci. Amfitrioană a fost chiar doamna directoare a liceului, iar partenerii noștri de dialog au fost elevi din clasele a XII-a și a VIII-a. Doamna profesoară a făcut o scurtă introducere, prezentându-le copiilor speciile literare scurte: aforismul și epigrama, iar scriitorii prezenți au exemplificat citind aforisme, poezii și epigrame. Întrucât toți scriitori, cu excepția mea, erau și profesori, aceștia au răspuns la întrebarea unei eleve: „Ce v-a determinat să vă alegeți această profesie?”. S-au depănat amintiri frumoase, dar care au avut și un caracter instructiv pentru elevi, în ceea ce privește alegerea meseriei.

          După masa de prânz, două lansări de carte, antologii de aforisme: Daniela Toma - „Identități”, editura Art Creativ și Ionuț Caragea - „Aphorismes Roumain d'aujourd'hui”, antologie româno-franceză a cărei traducere în limba franceză a fost asigurată de eminentul traducător Constantin Frosin, apărută anul acesta la editura „Stella Maris” din Franța și în paginele căreia am onoarea să mă regăsesc printre cei 40 de aforiști. Scriitorul Ionuț Caragea a subliniat faptul că această carte, care a beneficiat și de prefața și de cronica unor distinși scriitori din Franța, este o carte „vie”, a cărei viață nu a sfârșit pe un raft, ci ea se vinde, inclusiv pe Amazon. Iar domnul Frosin, prezent la această lansare, a spus că pentru domnia sa, a fost o reală plăcere traducerea aforismelor cuprinse în antologie.

          A urmat o dezbatere literară despre aforism, susținută de scriitorii: Mircea Coloșenco, Elis Râpeanu, Constantin Tudorache și Traian D. Lazăr, moderați de neobositul Vasile Ghica.

          Festivalul a continuat la Ateneu, cu turnirul aforiștilor. De dimineață, autorii înmânaseră domnului Ghica trei pagini a câte 10 aforisme, care au fost jurizate, pe bază de motto, fără a se cunoaște autorul, după care juriul a ales trei dintre ele pentru finală. Am avut surpiza (chiar da, nu mă așteptam!) să mă număr printre cei trei. Turul doi s-a desfășurat astfel: Fiecare dintre finaliști citea, la alegere, una dintre cele trei pagini, iar publicul prezent trebuia să voteze pe unul singur, prin ridicarea mâinii. De data aceasta, surpriza a fost și mai mare, întrucât cele mai multe mâini ridicate în sală au fost pentru mine, ceea ce m-a plasat pe locul I. Am pus asta pe seama faptului că aveam mulți prieteni în sală, deși ei au spus că au votat „pe bune”. Oricum ar fi, e o bucurie. Și a avea prieteni e chiar o bucurie mai mare decât a fi un bun aforist. Pe locurile II și III s-au clasat ceilalți doi finaliști, ale căror aforisme au încântat audiența, dar care probabil au avut mai puțini prieteni decât mine: Pompiliu Comșa și Letizia Coza. Momentul de trecere până la premierea concursului desfășurat conform regulamentului a fost asigurat de un concert de pian susținut de pianista Mădălina Pașol și de câțiva mici pianiști pregătiți de domnia sa și de o doamnă profesoară (Dănilă, dacă am reținut bine) din Tecuci. Muzica a fost foarte bine primită și interpretările apreciate și mult aplaudate de cei prezenți.

          În fine, festivitatea de premiere, peste care s-a trecut puțin cam repede și cam în grabă (e drept că lumea era destul de obosită). Păcat că premianții nu au mai citit cele 5 aforisme de fiecare! Premianții au fost mulți, din motive de spațiu nu îi voi numi aici (cu siguranță îi vor publica oganizatorii și se află și în antologia festivalului), marele premiu fiind acordat la nu mai puțin de... patru aforiști. Eu am obținut premiul revistei „Spații Culturale” din Râmnicu Sărat și țin să mulțumesc și pe această cale scriitorilor Valeria Manta Tăicuțu (redactor șef) și Nicolai Tăicuțu (redactor). De asemenea, alese mulțumiri Fundației Pelin, al cărei slogan este educație creștin-europeană fără frontiere, președintelui acesteia, Eugen Doru Pelin, președintelui Festivalului, Vasile Ghica, președintelui de onoare al festivalului - prof. univ. dr. Constantin Frosin, și juriului, alcătuit din 4 persoane, din care a acceptat să i se divulge numele doar domnul Constantin Tudorache.

          Dincolo de partea oficială, m-am bucurat de revederea sau întâlnirea pentru prima dată și a altor confrați, în afară de cei numiți până acum: Dorel Vidrașcu, George Drăghescu, Ionuț Calotă, Gina Zaharia, Adrian Răcaru, Mihai Batog Bujeniță, Cornelia Ursu, George Terziu, Pompiliu Comșa, Alina Breje, talentata Irina care ne-a încântat cu improvizațiile sale pianistice și cu pasiunea ei pentru artă, precum și alții pe care îi rog să mă ierte dacă nu mi i-am amintit acum.

          Seara, după încheiera festivalului, am mers, împreună cu Letizia și Irina, la bibliotecă, unde avea loc Noaptea Bibliotecii, iar invitatul de onoare era Horia Zilieru. L-am ascultat puțin, apoi pe poetul tecucean Sterian Vicol și am vizionat un clip video in memoriam Dionisie Duma, cu această ocazie aflând și eu de poezia sa sensibilă și cu mesaj puternic și care, pusă pe muzica adecvată ca fundal, a impresionat profund asistența. Voi încheia cu două versuri care m-au fascinat în mod deosebit: „Bobul de grâu se coace și-l doare/ Matamorfoza trecerii-n pâine.” De fapt, mi se pare unul dintre cele mai frumoase aforisme.

           

Florentina Loredana DALIAN                                    

Slobozia, 5 octombrie 2019

Festivalul Internațional al Aforismului (ed. a III-a)

Salonul anual de carte 2019

Un ochi pentru Don

În Revista Culturală „Leviathan” (Nr. 3/ 2019)

Ștergea cu mișcări lente, mult mai lente decât o făcea de obicei, ochiul de sticlă albastru spălăcit, întorcându-l pe toate părțile, privindu-l drept în iris de parcă ar fi așteptat un răspuns din sclipirea-i inertă, fără viață. Nu mai încuiase ușa cum făcea demult, atent de fiecare dată să nu fie surprins de ai casei cu orbita goală, o imagine de spaimă pe care abia răbda s-o vadă și el în oglindă. Atâta doar că n-o făcea prea des. La ce-ți mai trebuie oglindă, când pe zi ce trece semeni mai mult cu pământul, te îndepărtezi de cel care-ai fost de parcă nici n-ai fost? În plus, se obișnuise. De atâția ani ochiul ăsta ca o glumă proastă făcea parte din el, și asta chiar nu mai era glumă. Nu-l ajuta să vadă, dar, în schimb, îl ajuta să nu-i fie groază să se arate în lume, să nu le citească altora scârba în ochi.

Scârba și groza, așa cum le simțise atunci, în seara aceea, la Vera lui cea plăpândă și speriată. Nu se-așteptase ca ea să se trezească peste noapte, de obicei dormea dusă după ce pica. Dar atunci, în noaptea aia, după vreo doi ani de conviețuire împreună, de când se luaseră, ea se trezise dintr-un vis rău, sărise și se-ntinsese la noptieră să ia o gură de apă. Doar aprinsese veioza și o cuprinse spaima când ochiul așezat cu grijă, să nu se rostogolească și să cadă, se holba fără viață la ea. Și-apoi groaza descoperirii, când a înțeles ce era cu el acolo, când își văzuse bărbatul jumătate monstru, bărbatul ei frumos, cu care doar ce se iubise câteva ore mai devreme. Și următoarea spaimă, când și-a amintit că e însărcinată, la gândul să nu avorteze, să nu pățească ceva copilul. Plânsese mult, înfundat, rezemată de rama patului, cu spatele la el. El doar atâta putuse face, s-o îmbrățișeze tandru din spate, să nu i se arate și să plângă dintr-un ochi împreună cu ea, îngăimând la nesfârșit: „Iartă-mă! Iartă-mă!”

Nu-i spusese. Fusese laș, se temuse că nu l-ar mai fi luat. Crezuse că va putea să-și ascundă infirmitatea asta a lui toată viața. Avea grjiă să-și scoată ochiul numai după ce ea adormea. Când îl curăța, singur în cameră, răsucea cheia-n ușă, nu cumva să apară și s-o deschidă pe negândite. Își luase toate măsurile. Numai la asta nu se gândise... că ea se va trezi noaptea fără ca el s-o simtă la timp. Atunci, deh, se-ntâmplase, și trebuia să-și ducă crucea împreună cum s-o putea. După șocul inițial, când el i-a povestit împrejurările în care-l pierduse, ea plânsese și mai tare, de data aceea fără să-și rețină lacrimi și sunete. Și după ce lacrimile s-au consumat, a dat-o-n râs, că ea nu putea să fie prea mult tristă și trebuia să râdă, așa cum trebuia să respire, ca să nu moară. A râs de sine și de spaima ei la vederea ochiului holbându-se la ea, a imaginat scenarii pe care i le-a povestit și lui și, împreună, au râs de s-au zguduit pereții. Cum știa Vera să transforme toată zgura unei tragedii în clinchetul cristalin al râsului ei nestăpânit! Cum știa să facă să biruie viața chiar și în împrejurări în care moartea părea să aibă ultimul cuvânt!

Acum nu mai încuiase ușa, nu mai avea de ce, n-avea cine să vină să-l surprindă ștergându-și ochiul cu grijă, dezinfectându-l. Ăsta era un motiv. Și-al doilea, că trebuia să lase ușa deschisă, să-l găsească ușor. Simțea el că ștergea ochiul ăla pentru ultima oară, de-aceea și zăbovea atât, de parcă l-ar fi controlat vreo comisie pe la Vămile Văzduhului. Dar așa era frumos, să te înfățișezi chiar și morții în straie de gală, curat și ferchezuit. Nu voia s-o sperie cu orbita lui goală, să fugă cât colo cu tot cu coasă. Trăise destul, nu mai putea avea pretenții, chiar dacă viața îi mai plăcea și acum, la cei o sută de ani, împliniți astăzi. Dumnezeu îi dăduse mai mult decât visase și sperase. Se împlineau 77 de ani de la lupta de la Cotul Donului, când își pierduse ochiul, în floarea tinereții, la 23 de ani. Dar el avusese noroc. Alții își lăsaseră oasele și li se curmase viața pe-acolo. Cum o fi mai bine: să trăieși 25 de ani cu ambii ochi, sau o sută, cu unul singur? Nu știe răspunsul, dar un lucru știe sigur: ochiul acela trebuia să piară, să nu mai fie, după ce văzuse atâtea grozăvii! Destul că mai rămăsese unul și că mintea nu voia să șteargă nimic, nici acum după o viață de om! Măcar pe ăla, pe ochiul lui stâng, din dreptul inimii, frumos, albastru și visător, poate să-l fi spălat apele Donului sau ale Mării Azov, de va fi ajuns în ea, de toată mizeria pe care ochiul acela apucase s-o vadă, de toată încremenirea neputincioasă cu care asistase la cel mai crunt măcel săvârșit asupra Armatei a 3-a Române.

Valere Mitran luptase, tânăr locotenent, cu una dintre diviziile de vânători de munte,  pe Frontul de Est, unde sperase, la fel cu toți ceilalți, să elibereze Bucovina și Basarabia. N-a fost să fie. Dar obsesia unui om bolnav îi târâse mai departe, spre Stalingrad, într-o luptă inegală ca forțe, ca dotări și tot ce vrei. Și, la lipsurile de tot felul, se mai adăugase și pofta comandamentului german de a-și economisi resursele. În dimineața aceea cețoasă de noiembrie când rușii spărseseră frontul înainte să se lumineze de ziuă, atunci încă mai vedea lumea cu doi ochi, încă mai avea nădejde și încă se mai simțea în siguranță în ea. Chiar și așa, cu iarna rusească tăbărâtă peste ei mai devreme, fără echipament corespunzător de iarnă, fără hrană suficientă, fără aviație deasupra, care să te sprijine, chiar și fără armament  antitanc, cu niște amărâte de proiectile la care tancurile rusești de tonaj greu erau invulnerabile, cu toate neajunsurile, încă mai credea în dimineața aceea că lumea o va mai vedea cu ambii ochi și mai ales că ea merită văzută.

Dar, după ce înregistrase toată grozăvia cu amândoi ochii bine deschiși, lumea n-a mai fost niciodată la fel. Iar ochiul ăla e bine că a rămas Donului, cu apele lui înroșite, care trebuie să-și fi schimbat pentru multă vreme culoarea albastru-verzuie. Ochiul ăla nu-l mai putea căra după el, că prea văzuse multe: pe sergentul care se împușcase în cap lângă el,  de panică, de disperare - „Nu mai pot domn' lent, nu mai pot!” și cu asta își luase adio de la viață, căzându-i moale pe braț. Vezi, ăsta murise cu amândoi ochii, dar nu prea-i folosiseră la nimic, poate doar la o ultimă privire speriată și încărcată de reproș spre un cer plumburiu; și soldatul mort de frică; de frică, pur și simplu, n-avea nicio rană, nicio schijă pe nicăieri; și amărâtul ăla care se zvârcolea cu mațele zdrențe, care-l ruga cu lacrimi să-și facă milă de el să-l împuște. Și n-a putut. Habar n-are de ce n-a putut. Poate de teamă că ar fi cărat cu sine tot timpul întrebarea dacă nu cumva ăla ar mai fi avut zile și el i le curmase. Oricum îl poartă-n amintire zvârcolindu-se și rugându-l să facă ceva. Și preotul care căzuse prizonier după slujbă, că nu putuse să-i zică lui Dumnezeu: „Pardon! Eu fug acuma, te las, că mă prind ăștia și mă trimit în Siberia.” Dar nici ăia n-au avut curaj să se atingă de el până la ultimul „Amin”. Dacă omul și-ar aminti mai des de Dumnezeu, n-ar mai vedea ochii noștri atâtea!

Și multe, multe altele care sunt imposibil de spus ori de pronunțat, pe care ochiul său stâng le văzuse și nu mai voise să le târască după el până acasă. Îl pierduse în timpul retragerii, a acelei retrageri mai cumplite decât înaintarea, când deja foamea și oboseala și frigul erau chiar mai puternice decât hărțuiala inamicului. Și aliații nemți în care nu te puteai încrede, care te împingeau dacă dădeai să te urci și tu în mașinile lor, ca să nu încapi pe mâna ălora, prizonier...

Când se gândea la ochiul lui, oricum ca la ceva îndepărtat, de demult, firavă amintire, își zicea că poate l-or fi limpezit apele Donului, l-or fi spălat de tot sângele. Când lumea lui se întunecase de la schija aia, n-a mai văzut nimic din toate, de parcă s-ar fi tras cortina peste câmpul de luptă și inamicii au rămas într-o încremenire. O vreme chiar delirase visându-se jucând într-o horă a prieteniei cu tot cu nemți, cu ruși și italieni, pupându-se între ei și petrecând într-o veselie. Nu știe cât să fi durat delirul, pesemne o zi întreagă, cât a durat drumul făcut de căruța cu coviltir care transporta răniții la ambulanță, tocmai în Gromki. Fusese și el pansat, apoi lăsat de izbeliște, că nimeni n-avea timp să-ți mângâie rănile ori să te legene pe-acolo.

Continuase retragerea pe jos, mai agățându-se de câte-un camion, mai mergând la pas. Lumea se vedea acum doar pe jumătate, dar chiar și cu un singur ochi, tot apucase să vadă gropile comune în care erau îngropați câte douăzeci odată, cei mai mulți morți din cauza rănilor, a epuizării, ori a mizeriei. Valere era și rănit și epuizat și plin de păduchi, dar nu voia să ajungă într-una din gropile acelea cumplite. A-ncercat orice, inclusiv și-a asumat riscul, nemâncat de trei zile, să intre într-o gospodărie rusească în momentul când simțise că nu va mai trece mult și se va prăbuși din pricina foamei. Acolo, o femeie cu frica lui Dumnezeu i-a întins o pâine întreagă și i-a făcut semn să aștepte, s-a dus în grajd, la vacă, și s-a întors cu o ulcică de lut plină cu lapte. A sorbit-o cu nesaț, chiar acolo în curte, aproape încecându-se. Apoi, cu foamea nițel potolită, a prins femeia de mână, i-a sărutat încheietura și i-a mulțumit, pe limba ei. Mai întâi l-a privit bărbătește drept în ochiul care-i mai rămăsese, apoi, sfioasă, și-a lăsat pleoapele, când l-a văzut bandajat, parcă vinovată că ea e sănătoasă, în timp ce el... Dumnezeu știe la ce s-o fi gândit ea, dar el nu putea să nu facă scenarii. Poate chiar bărbatul femeii apăsase trăgaciul când îi zburase lui ochiul. Ori, cine știe, poate chiar el, Valere, care luptase la baionetă alături de soldați, să mai salveze și ei ce se mai putea salva – onoarea, ce altceva mai puteai salva în condițiile alea? – poate chiar el înfipsese baioneta în bărbatul ori în fratele acelei tinere femei care-l omenise, care-l salvase de la moarte prin înfometare? Cine putea să știe și cine putea să-nțeleagă absurditatea războiului?

Privindu-i buclele blonde care cădeau peste figura-i diafană se gândea că, într-o altă lume, una mai bună, ar fi putut-o iubi, i-ar fi făcut zece copii și ar fi putut îmbătrâni împreună. Dar lumea rostuită cum era atunci nu admitea așa ceva. I-a dat un sărut repede pe obraz și aproape a fugit pe poartă, lâsând-o nelămurită, cu o întrebare-n priviri.

Mergea înainte și-și tot repeta că trebuie să ajungă, că nu mai e mult, că va trăi o sută de ani. Că acum, e doar așa, ceva trecător. Că va uita și grozăviile văzute și cine știe, vreodată...

Împlinise o sută de ani. Îi împlinise chiar astăzi, dar de uitat, nu fusese în stare să uite; și i se arătase lui așa, un semn, cum că azi e ultima zi în care va trebui să mai rabde amintirea și tot ultima zi în care-și mai poate ridica ochiul albastru, bătrân și obosit, la cer.

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 25 iunie 2019

„Câmpiile verticale” în Muzeul Satului

 

„Câmpiile verticale”, expoziția de pictură laică și religioasă a artistului plastic Valeriu Stoica, a poposit la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din București, în seara de 20 august 2019. Participanții s-au bucurat de expoziția inspirată din izvoarele populare, din îmbinarea tradiției creștine cu cea cultă bisericească, ce a cuprins imagini iconografice bizantine, dar și edificii de cult a căror prezență fabuloasă o întâlnim în textele populare ce trimit la o mitologie creștină proprie spațiului românesc. Amintim, conform celor afirmate de pictor: Biserica Albă, bisericile rupestre, bisericile de brazi, iconostasurile portative, bisericile pe roți, construcția unor temple mitice, primordiale, bisericile scufundate, bisericile arse și bisericile dispărute. Prezentă a fost și ideea „omului profilat pe cer”.

Deschiderea a fost făcută de doamna Iulia Grumăzescu, din partea muzeului, urmând cuvântul profesionist al doamnei Doina Ișfănoni, critic de artă. Pentru ca imaginea câmpiei, verticale sau nu, să fie cât mai convingătoare, au recitat din creații proprii versuri la temă poeții: Daniela Micu, Daniela Șontică, Florin Ciocea și Florentina Loredana Dalian. Valeriu Stoica nu slăvește câmpia, unde-și are rădăcinile, doar prin intermediul picturii, ci și al poeziei. Actrița Doina Ghițescu ne-a convins, recitând două poezii din creația pictorului-poet, iar solista Ioana Marin a întregit tabloul artelor interpretând două melodii tradiționale.

Cuvântul de încheiere a aparținut pictorului, răspândind sensibilitate artistică și umană, modestie și bucuria creației. I-au fost aproape prieteni/ prietene pictori, scriitori, dar și alte categorii profesionale, toți oameni iubitori de artă și de frumos.

Mass-media a fost reprezentată de Radio „Trinitas”, postul de radio al Patriarhiei Române, care a transmis un reportaj al evenimentului.

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 21 august 2019

Fotografii: Mircea Popa