Luna, fată de haiduc

Mă chemă Luna. Da, așa, pur și simplu. Să nu mă întrebați ce legătură am cu satelitul natural al Pământului. Habar n-am. Sau poate am. 

Era o lună mare cum nu mai văzusem pân-atunci. Cum nici n-am mai văzut de-atunci încolo. Și nu era doar mare, ci și portocalie, mai strălucitoare ca oricând. Parcă se uita la mine și parcă râdea, parcă mă chema departe, spre necunoscut. Ori poate doar așa o vedeam eu, cum stăteam răsturnată, fericită și cu capu-n nori, în brațe la Dima haiducul. Fugise din pădure, venise cu treabă la câmpie. Și nu știu cum, din toate porțile, a nimerit-o pe-a noastră și nu știu cum din toate mândrele m-a găsit tocmai pe mine. Dar să știi că nu-mi pare rău. De-un singur lucru poate mi-a părut: c-a plecat și dus a fost. Dar cum era să-i ceri să rămână? Haiducii au viața lor care nu e viață. Nu trăiesc pentru ei, doar pentru alții. Nu-și ancorează rădăcinile în pământ, ei sunt ca nuferii, plutitori. Se duc și vin, după aia odată pleacă de nu-i mai vezi. Ei sunt precum cometele alea care trec la mai mulți ani o dată. Și, la fel ca ele, lasă o dâră, un semn ceva, o urmă a trecerii lor prin viață, pe ulița pustie pe care s-au furișat până adânc în suflet. Și luna aia atât de nefirească, de parcă și ea ar fi-nțeles că ceea ce se petrecea nu era un lucru obișnuit, de parcă și ea ar fi luat parte la sărbătoarea unirii noastre, luna aia, fată, m-a hotărât atunci pe loc, să te botez Luna. Dac-ai fi fost băiat, pesemne ți-aș fi zis Dima, după tată. 

Așa mi-a răspuns mama, singura dată când am întrebat-o de ce mă cheamă Luna. De tata n-am întrebat-o nimic. Mi se părea că unele întrebări nu trebuie puse, și chiar așa este. M-am interesat eu în stânga și-n dreapta și-am aflat de el că era un om drept, de onoare, care se războia cu nedreptățile. Dar copiii răi, profitând de confuzia care se făcea cu răufăcătorii care își găseau tot cam aceleași ascunzișuri, mă supărau în fel și chip, zicând de el ba una, ba alta. C-a făcut și c-a dres. Mult am mai plâns. Dar asta până când am înțeles că faptul de a nu-mi cunoaște tatăl prezintă chiar un mare avantaj: mi-l puteam imagina oricum, înalt, chipeș, distins, bogat, brunet, cu ochi verzi, lat în spate... Dar vocea, mai ales vocea lui era minunată în închipuire: alesesem una a unui actor pe care-l auzisem mai demult într-un film. Tare-mi plăcuse vocea lui și așa, dacă tot puteam alege eu cum să fie „necunoscutul”, am decis că aceea era vocea tatălui meu, cu care uneori mă striga „Luuuunaaaa”, un pic de parc-ar fi cântat și astfel numele meu suna a mângâiere. Mai întâi, totul se petrecea în imaginația mea, apoi, treptat, am început să-i mint pe tovarășii mei de joacă, pe colegi, să le inventez povești cu care să-i las cu gura căscată, răspunzând astfel răutăților lor de care cu timpul au cam uitat. Mai mult, de unde până-atunci mă țineau izolată, singurele dăți când interacționau cu mine fiind doar ca să-mi mai azvârle-o răutate, după ce am început să-i mint de-ngheață apele cu privire la tatăl meu, haiducul, am devenit o prezență necesară și foarte căutată, uneori chiar invidiată. În fiecare zi, îmi cereau să le spun povești haiducești. Păi, eu de unde era să le știu? Dar pentru că-mi plăcea să fiu în centrul atenției, zilnic inventam câte-o poveste pe care le-o spuneam așa cum și când voiam eu. Astfel am aflat și cine-i Sheherezada și mi-a plăcut atât de mult numele ăsta, încât am decis că, atunci când voi fi suficient de mare și de artistă, să mi-l iau ca nume de scenă. Așa-i că sună bine?  Sheherezada. Sheherezada Haiduc. Ei, știu că asocierea sună ca naiba, dar e cel puțin interesantă. Cum ar fi fost să-mi fi zis Luna? Luna Topor. C-așa mă cheamă, dacă vreți să știți. Și ăsta-i prea... din topor. Alt motiv de hlizeală pentru colegii mei. Dar i-am lăsat să se hlizească  cât vor. Deja m-am obișnuit cu statutul de vedetă și cu viitorul meu nume de artistă. Nu știu de care artistă voi fi, dar probabil una foarte bună. Cred că cel mai mult mi-ar plăcea actriță. Cu toate că, la talentul pe care-l am, profa de română zice c-am să mă fac scriitoare. Păi ce, asta-i meserie? Mai bine mă fac artistă de circ. Huța-huța la trapez, mai cazi, te mai ridici, n-ai timp să te plictisești. Uf, ce proastă sunt! Cum o să mă fac artistă? Când pleci dintr-o condiție umilă, ca a mea, nu-i chip s-ajungi prea departe. Totuși, ceva trebuie să mă fac. Și nu orice, trebuie să fie ceva ieșit din comun, ciudat ca și păcătoasa aia de lună al cărei nume îl port. Auzi la ea, că i se părea că luna o privește, că parcă-o cheamă... Bine că nu se uita la ea Muntele Găina! Cum m-ar fi chemat atunci? Și totuși, ce-am să devin? Lună - nu se mai poate, că locu-i ocupat. Aaaa, cum nu m-am gândit până-acum?! Bineînțeles c-am să mă fac... haiduc! Să n-aud vorbă! Cred că asta mi se potrivește cel mai bine. Nu-și ancorează rădăcinile în pământ, ei sunt ca nuferii, plutitori. Se duc și vin, după aia odată pleacă de nu-i mai vezi. Ei sunt precum cometele alea care trec la mai mulți ani o dată. Și, la fel ca ele, lasă o dâră, un semn ceva, o urmă a trecerii lor prin viață, pe ulița pustie pe care s-au furișat până adânc în suflet.

Slobozia, 12 septembrie 2016

Lumina cunoștinței - Între chimie și literatură

Jurnal de risipită

14 septembrie 2016, Ziua Crucii. După încheierea zilei de muncă, dau zor să ajung la București, unde am întâlnire cu Daniela Șontică, la Radio Trinitas, pentru o înregistrare. Strada Sfânta Ecaterina e frumoasă, precum trebuie să fi fost și Sfânta al cărei nume îl poartă. E liniște, e vegetație și parcă n-ai fi în București. Îmi spun cu regret că n-am mai fost niciodată în locul acela. Știam că ar trebui să fie și două magnolii, dar nu le-am văzut și am uitat s-o întreb pe Daniela. Admir clădirea impunătoare a Facultății de Teologie Ortodoxă, ce poartă un iz al vremurilor de altădată. Când lumea nu se grăbea, când avea timp să se oprească și să admire. Am vrut să caut magnoliile, dar am văzut biserica deschisă și am intrat să mă închin la icoane și la moaștele Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina. Când am ieșit, Daniela deja venise de la redacția „Lumina” și am pornit către studioul Radioului. 

          E un fel de acasă, nu-mi pare străin, deoarece în mașină îl ascult, uneori și pe internet, de două ori poeziile mele au zburat către ascultători de pe frecvențele sale, prin vocea doamnei Lidia Popița Stoicescu, chiar și anumite programe ale televiziunii Trinitas le urmăresc (în puținele momente când apăs butonul telecomenzii). În fine, la cererea regizorului tehnic, ne zdrobim să găsim un subtitlu emisiunii, Daniela îmi cere un termen din chimie, îi trântesc o miscibilitate ca nuca-n perete, apoi tot ea găsește formularea mai simplă. Om de presă, deh! După ce ne pozăm, începem emisiunea. Mă întreabă de una, de alta, răspund fără pregătire prealabilă, cam împiedicat și mă blochez de-a dreptul la întrebarea: „Ce formulă chimică i-ai atribui lui Dumnezeu”. Hait! La asta chiar nu m-am gândit. Bre jurnaliștilor, voi chiar pe toate vreți să le știți? În afară de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, nu prea mai știu altă formulă pentru El. Nu mi-l imaginez nici ca pe o catenă liniară, nici ca pe una ciclică. Nah! O să mă gândesc la asta și poate-mi vine ideea în somn, ca lui Kekule, când a descoperit formula nucleului benzenic, visând un șarpe care se prinsese de coadă. Brrr, șarpe! Lasă... Citesc și o poezie, „Quo vadis?”, am ales-o că avea și ceva știință și literatură și cruce. 

          Ne luăm la revedere, eu spre casă, Daniela, din nou, spre redacție. Pe la o vreme, o ploaie bate-n geamul mașinii, și văd un superb curcubeu. Dar e pentru prima dată când l-am văzut încă de la formare, apoi cum dispare lent. Mai întâi apare culoarea roșie, difuză, ca un praf care se înalță din pământ. Încet, încet, se formează clar toată paleta ROGVAIV, apoi culorile se sting treptat, ultima vizibilă fiind tot roșul. Mă bucur ca un copil și-mi spun, în continuarea celor discutate cu Daniela: „Fă tu, omule, un curcubeu, dacă poți!” 

Așadar: „Lumina cunoștinței. Între chimie și literatură”

Radio Trinitas, vineri, 23 septembrie 2016, ora 18:30 (până la 19)

Realizator: Daniela Șontică                                

Invitat: Florentina Loredana Dalian

„Cu noi este Dumnezeu”.

Slobozia, 15 septembrie 2016

Lumina din fereastră

 

Blândă chemare spre necunoscut

palidă lumina din fereastră,

într-o noapte de toamnă

înveșmântată în vară;

cărarea nu urcă, nu coboară.

Sub pași îți foșnesc frunze căzute,

ai vrea să le ocolești, să nu le calci,

le-o fi durând și pe ele

desprinderea, depărtarea, ultimul zbor al cocorilor

sau numai preanegrul norilor.

Străbați drumul știut de parcă-i prima dată

în noaptea fără lună, fără Ursa Mare,

lași o dâră din parfumul amintirii

și tot ce rămâne în noaptea albastră

e doar această smerită lumină din fereastră.

  

Slobozia, 10 septembrie 2016

Foto: Cristian Shuca & Cristina Urse

Elevul cu cap luminat

Parodie după „Mistrețul cu colți de argint” de Ștefan Augustin Doinaș

Pentru că se apropie începutul de an școlar, o parodie după superba poezie a lui Doinaș, pe care am scris-o instigată de fostul coleg de liceu Marian Burlacu și am recitat-o la întâlnirea de 30 de ani de la absolvire. Pentru elevii (foști sau actuali) Colegiului „Mihai Viteazul” din Slobozia, se știu personajele: Norica - profesoara de fizică, Istrate (Ioana) - profesoara de chimie, Cobu (Cobușceanu) - profesorul de limba rusă și dirigintele nostru. Cât despre misteriosul prof care fugărea iluzoriul elev cu cap luminat, toată lumea prezentă a recunoscut în el pe profesorul de matematică, fost director al liceului - Dumitru Costică. Care a fost foarte încântat de parodie, ca, de altfel, și ceilalți profesori și colegii prezenți. 

Un prof din liceu, îndrăgind performanța,

Pe coridoare sinistre trecea,

Uitând că,-ntre timp, venise vacanța,

Trăgea de sprâncene și aspru zicea:

- Veniți să vânăm din cotloane ascunse

Elevul cu cap luminat, genial,

Ce zilnic lucrează probleme ne-nvinse

Și dă rezolvarea în mod bestial!

Profesore dragă, ziceau corigenții,

Elevul acela nu vine pe-aici.

Mai bine mai lasă și tu din pretenții,

N-ajunge că știm să facem matrici?

Dar proful trecea zâmbitor înainte,

Privind printre bănci, iscoditor;

Avea o dorință, și-aceea fierbinte:

Elevul cu cap luminat, sclipitor.

La clase, dădea ușa-ntr-o parte:

- Priviți cum lucrează, făcându-ne semn

Elevul cu cap luminat, nu departe,

Veniți să-l pălim cu radicalul de lemn!

Profesore,-aceea-i Norica, să mor!

Trăgând după dânsa modelul lui Bohr,

Despuind pân' la piele bietul atom,

Făcând dreptate cu legea lui Ohm!

De ce cu eșecul nu te împaci?

Zicea un elev privindu-l isteț.

Dar el răspundea, întorcându-se: Taci!

Amenințându-l cu-n făcăleț.

În laborator, intră prins de friguri:

- Priviți cum gândește și lucrează stingher,

Elevul cu cap luminat, printre șiruri.

Veniți să-l lovim cu matricea de fier!               

Profesore dragă, aceea-i Istrate,

Ce face vrăji într-un creuzet.

De ții la viață, stai mai deoparte,

Ori vrei s-ajungi să te trag cu oțet?

Nucleu benzenic ai să te faci!

Eu plec mai bine, și vin mai târziu.

Dar profu-i răspunse-ntorcându-se: Taci!

Și-un dinte-i sclipea ca argintul viu.

Pe scări, el striga, îndemându-i pe creste:
- Priviți unde-și află odihnă și loc

Elevul cu cap luminat, chiar el este,

Veniți să-l lovim cu tangenta de foc!

Măi profu', e Cobu, vorbind la rusnaci,

Zicea un elev, râzând cu dispreț.

Dar profu' răspunse-ntorcându-se: Taci!

Și Cobușceanu de colo: „Kaneț”!

Dar vai! Din pereții șubrezi ai școlii,

Se-ntruchipă un semeț, precum calfa,

Și-n loc să-l atingă pe la orgolii,

Îi trase un șut în... sinus de alfa.

- Ce fiară ciudată mă umple de spume,

Oprind vânătoarea elevului meu?

- Măi profu', e chiar elevul, pe bune!

Cu capul lui mare, umblând teleleu.

Elevul cu cap luminat, genialul,

Având pe creier pitici, vârcolaci,

Chiar el te-mpiedică, animalul.

Dar profu' răspunse-ntorcându-se: Taaaaci!

Mai bine ia clopoțelul și sună,

Până ce toți colegii tăi vin,

Cătați-mi acest genial chiar pe lună!

Și elevul sună, însă foarte puțin.

Slobozia, 28 mai 2016

pentru întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului

Poezia parodiată 

Mistreţul cu colţi de argint - Ștefan Augustin Doinaș

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.