Înainte de magnolii (2)

Călugărul de la Athos

Înainte de magnolii (1)     http://florentinadalian.blogspot.com/2011/12/cantecul.html


              După ce Fabian mi-a citit biletul, s-a produs declicul. L-am rugat să mi-l recitească, pentru a mă încredinţa că n-am avut doar o senzaţie ciudată de deja-vu. Nu, eram sigură. Cuvintele acelea le mai auzisem. Exact în ordinea aceea. După ce am terminat convorbirea, m-am concentrat câteva clipe şi mi-am amintit. Mi le spusese călugărul de la Athos, pe care l-am dus cu maşina până la Schitul din Amara. M-a cuprins o stare febrilă la gândul că el şi Călugărul lui Fabian sunt una şi aceeaşi persoană. Nu reţinusem chipul niciunuia dintre ei. Oricum, toţi călugării, mai ales cei trecuţi de o anumită vârstă, se aseamănă. Aceleaşi veşminte, aceleaşi bărbi mari şi stufoase. Cum ai putea să-i deosebeşti, mai ales dacă nu i-ai văzut prea mult? Şi totuşi, cu cât mă gândeam, cu atât eram mai încredinţată că el trebuie să fi fost. Chiar dacă distanţa dintre momentele când îi cunoscusem pe fiecare se număra în ani. Nu se poate ca doi oameni să spună acelaşi lucru, cu exact aceleaşi cuvinte, puse în aceeaşi ordine. „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi...” Asta ar fi explicat în mare măsură şi de ce, tot timpul cât l-am văzut la Fabian, până să se ridice şi să iasă pe uşă, îmi tot spuneam că parcă l-aş cunoaşte. Că parcă l-am mai văzut şi, mai ales, auzit undeva. Vocea, mai ales vocea mi se părea că o ştiu. Şi ceva din atitudinea lui, din acel fel contradictoriu de a fi, când umil, când autoritar. Dar nu o autoritate îngâmfată, ci una bine stăpânită, asumată, pornind din convingerea interioară că anumite lucruri numai el trebuie să le spună ori să le facă. În povestea lui Fabian, în care cărase bălegarul, o muncă deloc nobilă, era şi umilinţă, dar şi autoritate. Căci nici măcar nu-l întrebase pe Fabian dacă îi dă voie să urce-n căruţă. Urcase şi mânase caii. Aşa procedase şi cel din maşina mea. Când l-am pescuit de pe marginea drumului, părea cel mai umil dintre oameni. După ce s-a urcat, eu doar am ţinut de volan, dar îl răsuceam după cum îmi dicta. El mi-a spus când să virez, pe unde s-o iau, când să cobor, când să rămân în maşină. Mă fascinase felul acesta sigur de sine, stăpân pe orice situaţie, aşa cum mă fascinase întreaga fiinţă a Călugărului din casa de la ţară a lui Fabian. Şi totuşi... el să fi fost?

              N-am dormit în noaptea care-a urmat. Am scotocit febril prin memorie, prin jurnale, căutând indicii aproape imposibil de găsit. Dar cu convingerea, nesusţinută de nimic material, palpabil, că cei doi care mă fascinaseră la distanţă de câţiva ani erau, de fapt, una şi aceeaşi persoană.

               Se întâmplase cu vreo cinci ani în urmă. Eram într-un început de martie, de Ziua Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, am reţinut pentru că-mi spusese zâmbind cu amărăciune că unii atât au înţeles din mucenicia Sfinţilor şi din moartea lor pentru Hristos, că trebuie să bea 44 de pahare. „Dacă-i întrebi câte grade avea apa în care au stat Mucenicii o noapte-ntreagă, nu ştiu să spună. Dar gradele de pe sticlă...”

               Fusese o iarnă grea, zăpada încă nu se topise pe alocuri. Şi-n ziua aceea, pentru prima dată, ieşise soarele. Un soare care aproape te orbea. Amănuntul acesta banal l-am reţinut tot datorită vorbelor pe care mi le-a spus. Trăsesem parasolarul, pipăind apoi cu mâna după ochelarii de soare, când m-a luat la rost: „Lasă soarele să-ţi intre în ochi! Lumina asta e aur curat pentru ochii omului.” N-a dat doi bani pe explicaţia mea privind fotosensibilitatea de care sufăr şi temerea că, orbită fiind, aş putea provoca un accident. „Lasă soarele, când îţi zic! Nu faci niciun accident, că eşti cu mine!” Pe oricare altul care mi-ar fi spus asta, fie el Batman sau Superman, l-aş fi azvârlit din maşină. Dar, când mi-a spus-o el, am simţit deodată o linişte, o siguranţă şi o convingere că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Nu mi-am mai pus ochelarii, am ridicat parasolarul şi, pentru prima dată de când mă ştiu, am mers cu soarele-n ochi fără să orbesc. N-am o explicaţie pentru asta. Dar nici nevoie. Aşa cum nu găsesc o explicaţie nici faptului că oprisem să-l iau.

              Era o zi de vineri. Plecasem de la Tribunal, obosită şi confuză. Singurul lucru care mă consola era că urmează un sfârşit de săptămână în care îmi propusesem să uit de tot. Nu-mi luasem dosare acasă, nu voiam să mă mai gândesc, două zile, la nimic. Procesul care se încheiase şi pe care îl pierdusem îmi consumase toate energiile pentru o vreme. Trebuia să mă refac. Pentru prima dată, pledasem ca avocat al acuzării. Nu-mi place să acuz. Am preferat, tot timpul, să fiu apărarea, chiar dacă, uneori, a trebuit să apăr indivizi pe care i-aş fi strâns de gât. Profesional vorbind, acuzarea e de rahat. Nu te faci avocat ca să acuzi, aşa cum nu te faci medic ca să tai membre, farmacist să prepari otravă sau chimist să fabrici bombe atomice. Dar, uneori, asta e... Acceptasem de dragul banilor (mulţi) pe care aveam să-i primesc drept onorariu. Dar ideea îmi displăcuse dintru început. Clientul meu, divorţat de soţie, îi intentase acesteia proces ca să-i ia copilul. Iar eu acceptasem. Eu, care nu suport nici când sunt luaţi căţeii de lângă mama lor. Astfel că, atunci când se terminase, eram şi tristă (nu-mi place să pierd procese – cui îi place? – nici diferenţa de bani n-aveam s-o mai văd), dar şi bucuroasă. De fapt, cred că fusese prima dată când nu mi-am dorit să câştig. Creasem şi un moment de-a dreptul caraghios la proces, când m-am trezit luând apărarea celei pe care trebuia s-o acuz. Noroc că judecătorul nu m-a lăsat să stărui în gafă, atrăgându-mi atenţia: „Avocat Ina Dinulescu, pledoaria dumneavoastră s-a încheiat!” Uneori, îmi doresc să mă fi făcut croitoreasă. Hm... greşit! La îndemânarea pe care (n)-o am... Dar ce? Care muncă-i şi uşoară şi bănoasă şi liniştitoare, să nu te facă să te simţi rupt în două? Profesorul de la „Drept comun” ne atrăsese în nenumărate rânduri atenţia asupra faptului că vom avea de luptat cu noi înşine, insistând asupra discursului său preferat: „Când intri în sala de judecată, ai uitat că eşti om! Aţi văzut boxerul pe ring? N-are mamă, n-are tată. După aia, e prieten cu toată lumea. Aşa şi voi să fiţi! Să uitaţi de sentimente, de stări şi de alte porcării de fete mari! Desigur, dacă vrei să te numeşti avocat şi nu un plimbă-mapa.” Cu siguranţă, avea dreptate. Dar nu m-am putut ralia acestui mod de lucru niciodată. Categoric, nu! Câtă vreme Dumnezeu m-a făcut întâi om, abia apoi avocat. Iată de ce cred că nu voi ajunge niciodată unul renumit. Dar cine are nevoie? Parcă tot mai bine-ar fi croitoreasă. Sau, mă rog, designer, cum îşi zic unele, mai nou. Am primit o lecţie pe tema asta de la o clientă căreia îi solicitasem drept probe la dosar actele de studii. Avea un certificat de absolvire a unei şcoli de croitorie, dar, în cererea depusă la Tribunal, se declarase designer. Atrăgându-i atenţia asupra inadvertenţei, a luat foc. Dar a făcut-o ca o femeie inteligentă şi cu simţul umorului, ceea ce a salvat-o de la a fi faultată. „Ce, doamna avocat, nu ştiţi că, în ziua de azi, orice croitoreasă care se culcă cu cine trebuie, ajunge peste noapte designer? Ce, la dumneavoastră, avocaţii, nu-i la fel?” Nu m-am obosit să-i dau răspunsul. De când e lumea, orice croitoreasă care ajunge designer prin evoluţie la bară crede despre femeile avocat la fel. Până la urmă, şi noi evoluăm tot la ... Bară. Doar că, la noi, ordinea e inversă: întâi termini Facultatea şi dai examenul de admitere în Barou şi... abia apoi la Bară.

           Cu atâtea gânduri amestecate-n cap, ba că-mi pare bine, ba că-mi pare rău că am pierdut procesul, ba că m-aş fi făcut croitoresă, ba că nu, am plecat în vinerea aceea spre casă. Dar n-aveam chef să ajung repede, aşa că am făcut un ocol pe centura oraşului. Acolo l-am văzut, într-un mic refugiu, cu sarsanalele pe lângă el, făcând cu mâna maşinilor care treceau. De obicei, nu opresc să iau la ocazie. Atunci, mai întâi am oprit, abia apoi am gândit. În fond, nu mergeam nicăieri, plecasem din oraş, ca să mă întorc tot acolo. Ce mi-oi fi imaginat, că mai sunt şi alţii ca mine? După ce şi-a pus bagajele în spate, instalându-se comod pe scaunul de lângă şofer, abia atunci m-a apucat panica. Dacă zice că merge până la Bucureşti, ce mă fac? Cum o să-l dau jos? Iar eu chiar n-am ce să caut până la Bucureşti, nici chef să mă întorc noaptea înapoi. Spre norocul meu, a vrut numai până la Amara. Şapte Kilometri, ce mai contează? I-am spus doar să mă dirijeze acolo, căci până la Schit nu mai fusesem.

             Pe drum, mi-a vorbit, cu siguranţa omului care ştie ce spune, de una, de alta: cum ar fi renovat el Mănăstirea „Sfinţii Voievozi”, cum ar fi făcut Catedrala, cum ar trebui tăiaţi şi replantaţi pomii din liziera de la „Privighetoarea” şi altele asemenea. Părea obsedat de ordine, de curăţenie şi de frumos. Când se urcase-n maşină, în loc de bună ziua, a-nceput cu-n discurs: „Aţi fost cea mai deşteaptă! Toţi cei cărora le-am făcut cu mâna, inclusiv taximetrişti, îmi făceau semn la cap, că sunt nebun. Nebuni sunt ei, într-o lume la fel de nebună.” Dac-ar fi ştiut că eu mă consideram de-a dreptul proastă, oprind fără să am habar ce voi face după aceea...

La ieşirea din Amara, m-a pus s-o iau la stânga, pe un drum noroios, unde mi-am buşit maşina de pietre. Dându-şi seama că drumul acela se-nfundă fără să ducă la o poartă de acces spre Schit, m-a pus să întorc pe câmp. Până să zică el „Hoop! Că ne-nfundăm!”, am apucat să intru pe arătură. Şi acolo am rămas. Am încercat zadarnic să dau înapoi, roţile s-au învârtit în gol şi s-au înfundat şi mai tare, iar tot ce-am obţinut a fost să umplu parbrizul de noroi. Sublim! Îmi venea şi să plâng şi să râd. Asta chiar nu mi se-ntâmplase pân-acum: să rămân suspendată cu maşina în câmp, împreună cu un călugăr. Am vrut să cobor, deşi nu ştiu la ce ar fi ajutat. Zice: „Lasă, cobor eu!” Când l-am văzut apucând maşina din lateral, ţinând cu o mână uşa, cu cealaltă cadrul ei, într-o poziţie imposibilă de a urni maşina trăgând-o înapoi, mi-a fost clar că ori trebuia să mă pregătesc să dorm în câmp, ori să cer găzduire peste noapte la Schit, ori să plec cu vreo ocazie, dacă aveam noroc. Mă întrebam ce-ar fi spus colegii mei dacă m-ar fi văzut în situaţia aceea ridicolă, îmblănită ca o lebădă albă, la volanul maşinii înfundată-n arătură, cu un călugăr care avea pretenţia s-o urnească din loc trăgând-o cu două degete. Efortul de a încerca să o scoatem din nămol mi se părea complet inutil. Am vrut să opresc motorul, dar mi-a ordonat pe acelaşi ton pe care îmi ordonase să las soarele să-mi pătrundă în ochi: „Lasă motorul pornit, bagă marşarier şi accelerează uşor!” Nici n-am avut timp să mă mir că maşina a pornit hotărât înapoi. De multe ori mi-am dorit să fi putut vedea momentele acelea cu încetinitorul, să-mi dau seama dacă ieşisem din noroi datorită forţei lui fizice (greu de imaginat, la halul în care îşi propusese să manevreze maşina), sau datorită unei alte... forţe. Şi acum după atâţia ani, sunt convinsă că doar a mimat acţiunea. Altfel, a trebuit să-i dau dreptate când m-a certat după aceea: „Ce, te şi vedeai rămânând în câmp, companie ciorilor? Unde ţi-e credinţa? Ţi-ai agăţat trei cruci şi două icoane la maşină, dar te-ai temut că ne lasă Dumnezeu în mocirlă. Eei, lume nebună! Ce des uităm vorbele Lui: Dac-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia :Mută-te de aici acolo! Şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă . Dar noi nu putem să mutăm o maşină... ”

            Am luat-o pe alt drum, am întrebat nişte muncitori de la un service pe unde se ajunge şi, în final, am intrat pe poarta Mănăstirii. Acolo ne-a întâmpinat un îngrijitor. Călugărul mi-a spus să cobor, să mergem să vedem Biserica, aflată în construcţie, terminată la exterior, dar cu schele montate în interior. Înăuntru, se aflau câţiva muncitori. Lumea ne privea ca pe nişte ciudaţi: şi îngrijitorul, şi muncitorii de la service, şi cei din Biserică. Cred că formam un cuplu destul de straniu: călugărul cu straie negre şi barbă stufoasă la fel de neagră şi blonda cu părul până la brâu, cu haină albă, lungă de blană. Părea că toţi amuţiseră şi nu mai aveau grai, ca şi cum preocuparea lor majoră ar fi fost aceea de a-şi da răspunsul la întrebarea: „de unde aşa o combinaţie?” Călugărului nu părea să-i pese. Se mişca cu o lejeritate şi o siguranţă de invidiat, îmi arăta, explica, iar aici parcă autoritatea lui crescuse şi mai mult. Mai fâstâcită eram eu. Mi-a spus că-i place foarte mult cum se îmbină cupola cu peretele, mi-a mai dat câteva explicaţii privind aplicarea frescei, a mai cerut muncitorilor nişte detalii, apoi am ieşit afară. Între timp, îngrijitorul chemase unul dintre vieţuitorii călugări, sau poate singurul, cine ştie, de la Schit. Călugărul „meu” a întrebat de părintele Filaret, i s-a răspuns că trecuse la Domnul. S-au salutat, s-au prezentat şi astfel am aflat că venea de la Athos. Parcă nevenindu-i să creadă nici călugărului-gazdă, l-a întrebat pentru a fi sigur că înţelesese bine: „Aşadar, veniţi de la Athos? De la Sfântul Munte Athos?” „Da”, a venit răspunsul simplu, după care a adăugat „Vorbim”. Gazda şi-a mutat atunci atenţia spre mine, ca şi când s-ar fi întrebat: „Da’ lebăda asta albă cine mai e? Că, parcă, la Athos nu cresc lebede.” Am simţit nevoia atunci să mă prezint, spunând că „Eu doar l-am pescuit de pe stradă şi l-am adus”. Călugărul a râs, dându-şi seama de efortul meu stângaci de a-l scoate basma curată, de grija mea de a nu-l compromite cumva în faţa fratelui său. A râs în aşa fel încât am înţeles că pe el nu-l interesează ce cred oamenii despre el, ci ceea ce crede Dumnezeu.

          Simţind că e momentul să ne despărţim, ne-am îndreptat spre maşină şi i-am deschis portiera din spate, pentru a-şi lua bagajele. După ce şi le-a dat jos, mi-a mulţumit, m-a întrebat cum mă numesc, să se roage pentru mine şi mi-a întins mâna. Eu, o mare fâstâcită, în loc să i-o sărut, i-am strâns-o voiniceşte, aşa cum fac la Tribunal, cu clienţii. Asta a părut să-l amuze. Mi-a pus o mână pe creştet. (În seara de la Fabian, când Călugărul, înainte să iasă, mi-a pus mâna pe cap, avusesem aceeaşi senzaţie de deja-vu ca atunci când am ascultat vorbele din bilet. Nu că gestul ar fi fost ieşit din comun. Dar simţisem aceeaşi energie care nu poate fi descrisă, străpungându-mă din creştet până-n tălpi, evident fără să-mi amintesc atunci când am mai simţit asta, dar fiind sigură, cumva, că mi se mai întâmplase.)

            Apoi, pe punctul de a ne despărţi, când deja se întorsese pe jumătate, mi-a spus vorbele acelea, aparent fără legătură cu nimic din ce se întâmplase sau din ce discutasem anterior: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie.” Şi, după o pauză: „Dragostea nu cade niciodată”! Pentru o clipă, i-am prins privirea. Şi am avut o străfulgerare de gînd. Cunoşteam privirea aceea. De unde, de unde o ştiam? Din păcate, nu mi-a dat timp să mă dumiresc. Văzându-mi ochii măriţi a mirare, s-a întors brusc şi a plecat spre chilii, cu un semn din mână.

           Aşa-mi rămăsese imaginea lui, privindu-l din spate, cu mâna dreaptă ridicată, îndepărtându-se cu paşi repezi. Lăsase un nu-ştiu-ce în urma lui şi un semn de-ntrebare.

Înainte de magnolii (1)

Cântecul

Pădurea ne suportă pe toţi. Doar noi, oamenii, nu ne mai suportăm între noi. Şi apa Dunării, cât o să ne mai suporte? , mă întrebam în timp ce Dacia veche străbătea pădurea, apoi câmpul, într-un nor de praf, prin noaptea luminată de singurul far funcţional şi de vreo două stele. Oricum, mergeam cu clasa I, dacă mă gândesc că Fabian, Profesorul şi Ian rămăseseră să se întoarcă acasă cu o căruţă. Aceeaşi cu care venisem. Acum, ne luase fiul lui Fabian, pe maică-sa, pe mine şi pe institutoare. Aceasta din urmă turuia ca o moară hodorogită, făcând să crape de invidie motorul rablei care gâfâia de parcă şi-ar fi dat sufletul. Dacă l-ar fi avut. Aşa îmi atrăsese „moara” atenţia că e institutoare, nu învăţătoare. Aha! Şi care-i diferenţa?, mi-a venit să întreb. Dar mi-am înghiţit întrebarea, gândind că, de bună seamă, diferenţa trebuie să fie una considerabilă de vreme ce doamna institutoare părea că a-nghiţit o cobiliţă cu găleţi cu tot când mi-am permis să mă adresez dumneaei cu apelativul „doamna învăţătoare”. Ca să mă convingă de greutatea spuselor ei, îmi înşira pe nerăsuflate proiectele sale grandioase cu elevii de clasa I, realizările măreţe şi planurile sale de a-şi lua un masterat în psihologie. În psihologia cui? , mă îmboldise iar gândul şugubeţ să întreb. A celor mai pătrunşi de importanţa lor decât oaia de ţepuşă când e pusă la rotisor? Am tăcut, totuşi. Doar noaptea mi-a văzut zâmbetul ivit fugar pe faţă. Ca de obicei când am tendinţa să devin mult prea critică (fie şi numai în sinea mea), mă străduiesc să găsesc cât mai multe asemănări între mine şi „victima” în cauză, încercând, astfel, să mi-o apropii. După ce mi-am stors cu simţ de răspundere toţi neuronii rămaşi, am ajuns la concluzia că singura asemănare între noi era praful care ne acoperea în strat gros, graţie geamului de la şofer, care, plin de personalitate, nu se închidea mai mult de trei sferturi, lăsând, astfel, spaţiu suficient pentru ca noi să ne putem bucura de binefacerile naturii.

Institutoarea îmi amintea de o femeie de demult, venită în curtea bunicilor, pe vremea când abia începusem să aflu ce-i viaţa. Mă impresionase prin gesticulările largi, repetate, agasante, parcă dorind să substituie graiul, acea trăsătură ce – se pare – ne deosebeşte de necuvântătoare. După ce a plecat, am întrebat-o pe bunica cine este. „O târâtură”, a venit răspunsul care m-a bulversat şi mai mult. „Ce-i aia?”, am întrebat. „Lasă, că afli tu!” Eu auzisem de târâtoare, un fel de animal care se târăşte, cum ar fi râma, de exemplu. Mă fascinau râmele cu puterea lor de regenerare. Le vedeam tăiate cu sapa, cum îşi continuau drumul în două părţi. Cu mintea mea de copil, mă întrebam de ce-or fi atât de proaste de nu se întâlnesc, să se lipească la loc. Fiinţa divizată deveniseră două, cu identităţi separate. Şi omul se simte uneori rupt în două. Seara, l-am întrebat pe bunicul ce-i aia o târâtură. „De unde ştii tu cuvântul ăsta?” I-am spus, şi atât i-a trebuit ca să-i mai care vreo doi pumni bunicii, că şi-aşa îl cam mâncau palmele şi nu prea ştia ce motive să-i mai inventeze. De-atunci, am urât târâturile, oricine vor fi fost şi orice vor fi făcut cu mâinile acelea care gesticulau cu mişcări largi. „Târâtura” mă întrebase cum mă cheamă şi izbucnise într-un râs grotesc la auzul răspunsului meu. „Ha, ha, ha! Ce nume-i ăsta, dragă, Zorina?” Nu era doar târâtură (indiferent ce-o fi fost aceea, deşi, din tonul bunicii, cam pricepusem eu că n-ar fi chiar ceva de laudă), dar mai era şi proastă pe deasupra. O proastă care nu putea să priceapă ce nume-i acela Zorina. Când m-a întrebat câţi ani am, am simţit nevoia să-i transmit că scurta şi elevata noastră conversaţie a luat sfârşit, dându-mi vârsta bunicii. „Cincizeci”. „Cum cincizeci, s-a indignat, cu gesturile unuia gata să intre-n sevraj, poate cinci, vrei să spui!” Nu voiam să spun nimic. I-am transmis mesajul meu scoţând limba la ea şi am fugit la joacă. A plecat ofuscată, trântind poarta. Bunica a dat drumul unui râs sonor în urma ei şi m-a mângâiat pe creştet.

          Am ajuns, cu chiu, cu vai, acasă la Fabian. La casa de la ţară. Acolo ne aştepta Călugărul. Fabian bănuia că venise de la o Mănăstire din apropiere (fugise sau fusese alungat, lucrurile nu erau clare), se aciuase pe lângă casa lui, se făcea util, dormea acolo, părea să fie de-al locului de când lumea. Doar atât povestise Fabian: „M-am trezit într-o dimineaţă ceţoasă, când dădeam la animale, cu el în curte, fără să-l văd venind de undeva, parcă picase din cer. N-a zis nimic, doar mi-a apucat găleata cu apă din mână, şi s-a dus s-o toarne în teică. O vreme am muncit aşa, tăcuţi, amândoi. Ce făceam eu, făcea şi el. Şi-a suflecat straiele, înodându-le aproape de şold, apoi pantalonii, şi a venit după mine. După mine în grajd, după mine pe-afară. Am strâns bălegar, l-am urcat în căruţă. Apoi, până să mă urc să pornesc spre locul de depozitare a gunoiului, s-a urcat el, a luat hăţurile şi a îndemnat caii să pornească, lăsându-mă în curte. Gândeam prostit: Mă, să vezi că ăsta mi-a furat caii! S-a-ntors pe la o vreme, cu căruţa golită de bălegar, a deshămat caii, i-a adăpat. Tot fără să schimbăm o vorbă. Mă uitam consternat la el şi începusem să cred că am halucinaţii. Ca să mă conving că nu-i aşa, am început să vorbesc. Îi tot puneam întrebări: că cine e, că de unde vine, cât vrea să-l plătesc pentru muncă. Nu zicea nimic. Robotea în tăcere. Într-un timp, m-am enervat, l-am înhăţat de guler şi-am ţipat la el: „Dacă mă mai laşi mult să vorbesc singur, te-arunc peste gard!” S-a uitat la mine de parc-ar fi zis: „Vezi să nu mă sperii!”, mi-a adresat o părere de zâmbet şi-o întrebare: „Şi dacă vorbesc, mă ţii?” Din clipa aia, am ştiut că va rămâne la mine, habar n-am de unde am ştiut. Parcă şi el mă căutase, parcă şi eu îl aşteptam demult. Nici acum nu vorbeşte, decât prea rar şi numai când e absolută nevoie. Dar simt că n-aş mai putea fără el.”

Ceilalţi plecaseră la oraş, pe la casele lor. Rămăsesem cu Profesorul, cu Fabian şi Călugărul. Acesta aprinsese focul în sobă, se învârtea pe lângă noi, servindu-ne la masă; degeaba a ţipat Fabian la el, spunându-i că nu-i nevoie să facă el lucrurile acelea. Nu l-a luat în seamă, şi-a continuat roboteala, apoi, când a hotărât singur, s-a aşezat cu noi la masă. L-am studiat pe furiş, deşi n-am reuşit să-i prind privirea. Nu se uita la mine. De fapt, nu privea pe nimeni. Era cu noi, dar parcă nu era. Un întreg mister, pe care Fabian se tot străduia, fără succes, să-l dezlege. Reuşise numai în măsura în care se lăsase el dezvăluit. Ne-a spus că bănuieşte că are o inteligenţă şi o cultură mult peste medie, dar o grijă deosebită să nu lase să se vadă asta. Îl „prinsese” doar de câteva ori. Prima dată când l-a uimit, se întâmplase când unul dintre vecini, elev de liceu, venise la Fabian, despre care se ştia că fusese olimpic la matematică, să-l roage să îl ajute să rezolve o problemă grea. Oricât şi-a stors creierii Fabian, n-a reuşit să-i dea de capăt. Călugărul stătea într-un colţ şi măzgălea ceva, nebăgat în seamă. Când elevul se pregătea de plecare cu problema tot nerezolvată, a alergat după el şi i-a întins o foaie cu rezolvarea. Acesta a luat-o uimit şi s-a prezentat cu ea la şcoală. A doua zi, a venit entuziasmat şi le-a povestit cum a „împuşcat” un zece la matematică şi cum s-a mirat profesorul de metoda de rezolvare, adăugând că nici Traian Lalescu n-ar fi aflat soluţia atât de frumos. Evident că încercările lui Fabian de a afla misterul Călugărului au fost sortite eşecului. Şi-a văzut mai departe de muncile lui fizice, ascultând laudele de parcă ar fi fost vorba de altcineva.

            Altădată, când îl credea pe Fabian plecat la casa din oraş (de fapt, se făcuse că pleacă, dar se întorsese din dorinţa de a-l surprinde singur, nădăjduind să mai afle câte ceva), găsise prin casă o vioară prăfuită (pe care Fabian o păstra în amintirea bunicului său), o acordase şi interpretase sublim Balada lui Porumbescu. Fabian îl văzuse prin geam cum, terminând de cântat, a pus-o cu grijă la loc, după ce, mai întâi, i-a uns corzile cu sacâz. Se pare că avea şi cunoştinţe de medicină veterinară: asistase vaca la naştere, salvase un câine de la moarte, îngrijise rana urâtă a unuia dintre cai. Despre niciuna din cunoştinţele sale nu voia să vorbească, aducându-l la disperare pe extrovertitul Fabian. Acum ne ceruse nouă ajutorul, sperând că poate vom fi mai iscusiţi în a-i da vălul de mister la o parte. Eu nu mi-am făcut iluzii. Şi-apoi, mie îmi place misterul.

           Profesorul se cherchelise, însă doar atât cât îi şade omului bine. Declama poezii întregi, fantastică memorie! La un moment dat, nu ştiu dacă intenţionat sau doar datorită vinului, stâlcise un vers dintr-o poezie de Esenin. Fără să-şi dea seama, Călugărul l-a corectat. Apoi, i-a părut imediat rău. În tăcerea grea care se lăsase între noi, părând că nimeni nu mai vrea să spună nimic, ca şi cum toate cuvintele omenirii fuseseră spuse, o dată şi bine, Călugărul ne-a surprins din nou, interpretând cu o voce baritonală, gravă şi totodată plină de sensibilitate ceva ce semăna cu o arie dintr-o operă, pe care însă n-am recunoscut-o niciunul dintre noi. Dar niciunul n-am avut dubii că era compusă de însuşi interpretul ei. În timp ce cânta, se transforma văzând cu ochii. Nu mai era Călugărul fără chip, fiinţa cenuşie care părea umilă servindu-i pe alţii. Toată pasiunea, toată dragostea şi toată durerea se adunaseră în cântecul lui. Nu ştiu de ce, ascultându-l, m-am gândit la pasărea aceea care cântă o singură dată, apoi moare. Când a dat drumul ultimei note, pe la colţurile ochilor i s-a prelins câte o lacrimă. Apoi i-a închis, rămânând aşa minute bune. M-am gândit atunci că, probabil, nu voi mai vorbi niciodată. Că orice ar urma să spun, ar suna vulgar şi maculat. Eram precum acele statui umane. O clipă, am avut senzaţia ieşirii din timp. Am pierdut contactul cu atunci şi acum, dimensiunea temporală fusese anihilată şi, până să-mi amuţească şi gândurile, am mai avut timp să-mi spun că pesemne aşa arată veşnicia.

        Călugărul şi-a revenit primul. S-a ridicat cu mişcări lente, cu teamă parcă să nu clatine aerul din jur, să nu strice vraja şi, până să ne dezmeticim noi, a făcut o plecăciune în faţa Profesorului, mie mi-a pus mâna pe cap, l-a îmbrăţişat pe Fabian, apoi a ieşit.  

       L-am aşteptat să se întoarcă. Îl mai aşteptăm şi acum. Fabian plânge, şterge în fiecare zi vioara de praf şi-i mai dă, uneori, corzile cu sacâz. Ne spune că nu-şi poate imagina de ce nici măcar o poză nu i-a făcut. L-ar fi ajutat în căutările sale, i-ar fi ajutat pe detectivii pe care i-a angajat să-l găsească. Nimeni nu i-a putut spune nimic. De parcă se evaporase. Dar cel mai mult l-ar fi ajutat fotografia aceea în dimineţile ceţoase de toamnă, când dorul bătea în inimă mai tare ca oricând. Apoi îşi dă răspunsul singur: „Nici nu mi-a dat prin cap să-l fotografiez; pentru că niciodată nu l-aş fi văzut plecând. Credeam că va îmbătrîni aici, cu mine. Aşa l-am simţit tot timpul, ca făcând parte din locul acesta. Ori poate numai din mine.”

       Ieri m-a sunat Fabian să-mi spună că, făcând curăţenie prin casă, a găsit un bilet datat în ziua în care plecase. Mi l-a citit: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie.” Încheiase cu citatul din Apostolul Pavel: „Dragostea nu cade niciodată”. 

Dragoste si literatură

         Doamna Profesoară de Religie, Theodora Vild, o mai veche prietenă (veche prietenia, nu doamna în cauză, de altfel mai tânără decât mine), mi-a făcut bucuria de a mă invita (nu pentru prima dată) la clasa domniei sale, a IX-a C a Liceului Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia. De câte ori mă întâlnesc cu elevii, mai ales că Pedagogicul e la o azvârlitură de băţ de bacovianul „Liceu, cimitir al tinereţii mele” (mai trebuie să spun unde am absolvit şi cât de mult mi-a plăcut?), am un sentiment de babă coclită care se duce în faţa unor copilasi să facă pe deşteapta. Şi cum nu mă dau babă nici când voi fi, mă tot întreb ce ar trebui să le spun, cum să le vorbesc încât să nu fiu „un alt adult care vine din lumea lui fără s-o înţeleagă pe-a noastră”. Doamna Vild nu mi-a dat o temă anume, lăsând la latitudinea mea acest lucru. Evident, invitată în calitate de scriitor (sau cu pretenţii de), scopul meu a fost cel de a le vorbi despre literatură. Dar cum, astfel încât să nu mă suprapun peste profesorii lor de limba şi literatura română (care le vorbesc oricum mai bine) şi să îi şi conving în mai puţin de o oră să citească? Şi atunci, desigur, m-am pus în locul lor, am închis ochii şi mi-am imaginat că sunt elevă, încercând să descopăr despre ce mi-ar fi plăcut să aud în ziua aceea. Şi, pentru că tema este general valabilă, universală şi perpetuuă, am ales să le vorbesc despre dragoste. Dragostea în literatură. Am avut un dialog prin care am descoperit împreună poeţii care au scris despre dragoste, apoi prozatorii. Le-am vorbit despre câteva romane de dragoste din literatura română care mie îmi plăcuseră la vârsta lor, dar care sunt convinsă că mi-ar plăcea şi acum: Ionel Teodoreanu – La Medeleni şi Lorelei, Mihail Drumeş – Invitaţie la vals, Garabet Ibrăileanu – Adela, Camil Petrescu – Ultima noapte…, prima noapte şi Patul lui Procust. Dar mai ales le-am vorbit despre Maytrei şi Mircea Eliade, despre motto-ul romanului „Maytrei”: „Îţi mai aduci aminte de mine, Maytrei? Şi oare, m-ai iertat?”, despre răspunsul primit la distanţă de 42 de ani prin romanul lui Maytrei Devi: „Dragostea nu moare”. Le-am spus numai atât cât am considerat că le va stârni interesul. Dacă am reuşit sau nu, probabil nu voi şti niciodată. Dar sunt convinsă că undeva, cumva, lucrurile nu au trecut pe lângă ei. Mi-au spus-o ochişorii lor măriţi a mirare, liniştea în care m-au asculat, frumuseţea florilor pe care mi le-au dăruit.

Mulţumesc IX C, mulţumesc Theodora Vild!

Doamna Profesoară de Latină Mariana Tărăcilă, care nu ratează nicio ocazie să mă aibă la clasă, a profitat de moment şi a adus în Cabinetul de Limba şi Literatura română elevii de la a XII-a C, de altfel cunoştinţele mele de anul trecut. Aceeaşi elevi serioşi şi glumeţi, totodată, pe care îi ştiu. Vă mulţumesc şi vouă, dragilor, şi doamnei Mariana Tărăcilă , pentru imensa bucurie a revederii şi a gustării împreună a câtorva momente frumoase.

Elevilor de la IX C le-am prezentat Revista „Helis” pe care au răsfoit-o curioşi. La sugestia doamnei profesoare Theodora, eleva Marinela Bârsan a citit poezia „Domnişoara Nimeni” apărută în numărul din ianuarie, 2012.

La clasa a XII-a, au citit elevele Carmen Istrate si Eleonora Aron din miniromanul meu: „Scrisori netrimise”.

Timp de două ore, cât am stat în cabinet, eleva Marina Antonescu de la clasa a X-a A a desenat continuu. Este foarte talentată, eu rămân mereu fără cuvinte în faţa unui asemenea talent.

Am înţeles că elevii se pregătesc pentru un proiect intitulat „Veşnicia s-a născut la sat”. Până data viitoare când, probabil, ne vom revedea la Săptămâna altfel care va avea loc în şcoli, le doresc succes în tot lucrul bun pe care şi l-au propus.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 28 martie 2012

Câteva fotografii pe care le-am pus într-un film, pe superba muzica „Valsul primaverii”

Un bașbuzuc, doi bașbuzuci - Cronică de Stână (10)

Nu prea ştiu ce-i telepatia şi cum funcţionează ea. Tot ce ştiu e că, uneori, se manifestă. Şi mai cred, din experienţă, că ea se manifestă între oameni legaţi prin fire (nevăzute) puternice. Cam aşa se întâmplă şi cu unii dintre noi, cei de la Helis.

Într-o seară, l-am sunat pe Titi Damian. Telefonul suna „ocupat”. Am închis, cu gând să sun mai târziu. Până să fac asta, mi-a sunat mie telefonul. E ciudat că am ştiut cine mă sună (de unde, nu ştiu). Era Dobre. Care mi-a spus că tocmai a încheiat o convorbire cu Titi şi că m-au „bârfit”. Aşadar, în timp ce eu îl sunam pe Titi, deşi o fac atât de rar, el vorbea cu Dobre despre mine.

La fel ni s-a întâmplat cu două zile înainte de a merge la stână, mai exact pe data de 01 martie. În timp ce Dobre îmi scria mie un mesaj („Ce zici, mergem sâmbătă la Florin? Că, de când n-am mai fost la el, s-a apucat să scrie poezie pesimistă”), Teoharie îl suna pe Florin să-i spună că vrea la stână, că-i e dor. În timp ce eu îi răspundeam lui Dobre printr-un mesaj în care îmi exprimam opinia că e musai să mergem, altfel, sărmanul, o să dea de-a dreptul în literatură horror, Florin m-a sunat pe mine. Desigur, putem pune totul pe seama întâmplării. Până la urmă, nici nu contează. Vorba lui Topârceanu: „Dar aşa, ce lucru mare/ Că-ntr-o zi ne-am întâlnit/ Şi că-s foarte fericit/ Absolut din întâmplare”.

Absolut la-ntâmplare am ales şi cuvintele (de data aceasta, câte trei de fiecare) impuse pe care le-am introdus în textele „la minut”. Dobre a terminat primul, doldora de inspiraţie. Ne-a cam umilit, va să zică. Ne-am întrebat dacă succesul se datorează faptului că, nu demult, a fost muşcat de un câine (patruped, nu...). Aşadar, nu cumva câinele s-a pricopsit cu niscaiva turbare şi Dobre „a luat” de la câine ceva poezie? Suntem invidioşi. Dar se poartă.

De data aceasta, Dobre, Teo, Costel şi cu mine ne-am unit forţele împotriva lui Florin (vă daţi seama de câte forţe e nevoie să-nvingi un marinar!), interzicându-i vehement să ne mai propună cuvinte obscene ori nelalocul lor în poezie. Că doar nu toţi suntem Emil Brumaru! (din care Teo ne-a citit câteva poezii). Şi, vorba lui Dobre, întărită de Costel, nici nu vrem să fim! După vreo trei încercări ratate, Florin ne-a pedepsit cu „başbuzuc”. Acum, că m-am documentat prin dicţionare, am aflat şi eu ce-nseamnă (lingviştii erudiţi să se abţină de la comentarii, că le dau să scrie formulele chimice ale izomerilor cis şi trans cu catene de 20 de atomi de carbon!). Dar, la momentul acela, nu ştiam. Florin, ca să ne oftice, ne-a spus doar că e un cuvânt de provenienţă turcă. Ce, parcă, dacă eşti scriitor, e musai să-nţelegi ce scrii? Cu atât mai bine dacă nici cititorii nu înţeleg. Abia te poţi plânge de condiţia ta de geniu neînţeles. Cu cât eşti mai indescifrabil, cu atât eşti mai mare scriitor. Aşadar, v-aţi dat seama cum stă treaba cu başbuzucii. Şi chiar dacă n-aţi priceput nimic, prefăceţi-vă! Nu cumva să fiţi acuzaţi că habar n-aveţi de literatură.

Bunicul Teoharie ne-a citit poezie minunată pentru copii. Scrisă de el, pentru nepoţelul său, Alex. Noi, ceilalţi aproape l-am invidiat. Nu pentru poezie. Nici pentru nepoţel (să-i trăiască!). Ci pentru relaţia specială bunic-nepot. În memoria noastră afectivă, bunicii ocupă sala tronului. Aşa cum remarca şi Costel către Teoharie: „Poate că poeziile tale nu şi le va mai aminti. Dar, cu siguranţă, îşi va aminti de tine”.

Că tot suntem la capitolul „amintiri”. Există obiceiul ca oamenii să-şi dorească statui, pentru a se fixa mai bine în memoria posterităţii (Dobre ar zice „memoria posteriorului”). Ei bine, aflaţi (puteţi să ne şi invidiaţi!): şi nouă ne vor răsări curând statui. Ni le construieşte Rex - şeful câinilor lui Florin – care are un obicei straniu, acela de a căra pietre (ce spun pietre, pietroaie!) dintr-un loc în altul. Noi credeam că asta se datorează dorinţei sale de a ne atrage atenţia atunci când se simte neglijat. Dar ne-am luminat, într-un final, înţelegând că el, sărmanul, lucrează cu sârg la statuile noastre. De când îl ştiu pe Rex (mai bine de un an), cară la pietre. De unde nedumerirea: de ce statuile alea nu cresc deloc? Dobre ne-a deschis ochii: ce construieşte Rex, Florin dărâmă, bietul Rex fiind, fără să ştie, un Meşter Manole patruped.

Pentru ca statuile noastre să reziste, propun să zidim pe cineva în ele. Ghiciţi pe cine!

Slobozia, 03 martie 2012

(Cum, n-aţi ghicit? Pe başbuzuc!)

Revista „Helis” , martie 2012

BAŞBUZÚC, başbuzuci, s.m. Ostaş voluntar, fără soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia din jaf. ♦ Persoană apucătoare, violentă şi grosolană, care încalcă

regulile de convieţuire socială. – Din tc. başibozuk „trupe neregulate“

S.O.S

       Douăzeci de ani au trecut. Ascunsesem bine în memorie amintirea frumosului locotenent şi a destinului său tragic. Mi-a readus-o citirea câtorva ştiri despre dezastrul din Japonia.

         Simţul onoarei, al datoriei dus până la sacrificiu m-a fascinat dintotdeauna şi n-am încetat o clipă să mă întreb: „Oare eu aş putea?”. În liceu, dirigintele făcuse un sondaj de opinie printre noi, întrebându-ne care este modelul nostru în viaţă şi carieră. Care mai de care îşi aleseseră regi, prinţese, preşedinţi, artişti şi artiste, fotbalişti, personalităţi, ce mai. A râs toată clasa când am dat eu răspunsul: cei doi transmisionişti de pe Titanic. Îmi amintesc că dirigintele a făcut ochii mari şi mi-a zis: „Bravo, măi piticanie! Ai putea să ne spui şi de ce?” Ştiam prea bine de ce, dar aveam un nod în gât, pe de o parte fiindcă mă emoţiona mereu amintirea sacrificiului celor doi, pe de alta, fiindcă ăia râseseră şi-mi era ciudă. Dirigintele, cu sensibilitatea-i caracteristică, a înţeles şi, după ce m-a expediat cu „Stai jos!”, a explicat el în locul meu: „Râdeţi, râdeţi, dar habar n-aveţi de ce! Transmisioniştii de pe Titanic au fost ultimii, cu excepţia Căpitanului, care au părăsit vasul înainte ca acesta să se scufunde. Nimeni nu i-ar fi putut obliga să rămână în post contrar voinţei lor, în debandada aceea. Şi totuşi, au rămas până la sfârşit, transmiţând mesaje SOS. Unul din ei a scăpat cu viaţă, celălalt nu. Mai contează? Oricum, acum au ajuns amândoi oale şi ulcele. Dar cine ştie câte vieţi n-au scăpat cu SOS-urile lor. Asta înseamnă onoare şi simţ al datoriei. Că despre tăria de-a te sacrifica pe tine pentru altul nu vă cer, de pe acum, să înţelegeţi. De multe ori, nici noi, adulţii nu pricepem aceasta. Voi măcar atât să reţineţi: că sunt, au fost şi, probabil, vor mai exista astfel de oameni.” În clasă se lăsase o tăcere grea. Iar eu mi-am câştigat, timp de o săptămână, stima colegilor şi dreptul de-a primi, în fiecare zi, un covrig de la chioşc, „din partea clasei”. Şi, bineînţeles, porecla de „transmisionista”.

         SOS. Save our souls!¹⁾ De ce nu our bodies²⁾? Interesant cum omul, la ananghie, trimite un ultim mesaj de ajutor pentru salvarea sufletului, nu a trupului.

Uneori, te poţi situa faţă de viaţă la distanţă de-un SOS. Aşa cum, alteori, te poţi afla faţă de dragoste, la distanţă de-o… grenadă.

         Pe tânărul şi frumosul locotenent Vasea ( Vasili Vasilievici, un basarabean, venit în ţară încă din copilărie) l-am cunoscut când eram în ultimul an de facultate. Era comandantul unui pluton la Arma Geniu şi, totodată, cercetător ştiinţific. Drumurile ni s-au intersectat într-unul dintre laboratoarele ICECHIM³⁾-ului. Lucram în paralel la acelaşi studiu despre explozivi (eu având lucrarea de Diplomă, el – pe cea de Doctorat), urmând ca, la final, să confruntăm rezultatele. Se zvonea că era musai să obţinem rezultate remarcabile, întrucât concluziile cercetării vor fi ulterior folosite la elaborarea unei lucrări mai ample a renumitei academician doctor inginer – mai popular, coana Leana – care, sătulă de succesul răsunător avut cu polimerii, „poftise” la cercetări în domeniul explozivilor, cu care urma să rupă gura târgului. Până una, alta, ne rupeam noi oasele şi ne zdrobeam minţile – câţiva studenţi în ultimul an, câţiva militari genişti şi o armată de cercetători ştiinţifici, profesori şi asistenţi universitari, o întreagă desfăşurare de forţe. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al II-lea, nu mai aveam cursuri. Astfel că ne ocupam numai de lucrarea de Diplomă. Şase zile pe săptămână lucram în laborator, între 8 şi 10 ore. Ajungeam la Cămin istovită, adormeam (cu gândul la Vasea) şi a doua zi abia aşteptam să ajung în laborator. Niciodată n-am fost o studentă mai silitoare ca atunci. Da, eram îndrăgostită de Vasea, deşi nu cred că era cazul s-o mai spun. Colegele mele se văitau că nu se mai termină odată calvarul; eu speram să nu se termine niciodată. Îmi era de ajuns să-l văd printre rafturile pline cu sticluţe de reactivi, alteori nici măcar nu-l puteam vedea, îmi era de ajuns să-i aud vocea (totdeauna am avut o sensibilitate la voci). Vasea nu ştia că-l iubesc. Singurul care-şi dăduse seama de „problema” mea era Zahangescu – Şeful de laborator, care-mi era şi îndrumător de proiect şi, în consecinţă, îmi urmărea atent toate mişcările. Mă văzuse spărgând sticlărie, „lucrând” cu aparate nebăgate în priză, depăşind cu mult culoarea de viraj la titrări, acel slab-roz pe care trebuia să-l prinzi cu fineţea mâinii şi-a ochiului totodată devenind de nenumărate ori grena sau violet.

Astfel că, într-una din zile, mă luase deoparte şi-mi vorbise grav:

-         Eşti îndrăgostită.

Roşisem toată. N-aş fi avut motiv. Dar uite-aşa, crezusem că acesta-i secretul meu pe care nu voiam să-l împărtăşesc nimănui, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi arătat şi altora. M-a asigurat că nu mă va divulga, dar mi-a pus în faţă două alternative: ori lucrez cum trebuie, ori îmi schimbă lucrarea de proiect şi, implicit, laboratorul. Desigur că am ales prima variantă, deşi nu mi-a fost deloc uşor să-l văd pe Vasea la câteva mese mai încolo şi, totodată, să nu-mi tremure mâna când trebuia s-aduc la semn cu picătura sau să cântăresc cantităţi de ordinul miligramelor, cu precizie de patru zecimale. Totuşi, nimic nu era mai greu, nimic n-ar fi fost mai cumplit decât să plec de lângă Vasea. Abia suportam ziua de duminică, singura în care nu-l vedeam, şi nu ştiam cum să fac să treacă mai repede. Dormeam jumătate din zi, iar cealaltă jumătate mă gândeam la el. Zahangescu mă sfătuise să nu mă mai chinui astfel, ci să mă duc la el să-mi declar dragostea. Şi-apoi, oi vedea: „Ori la bal, ori la spital”, zisese. Ce să faaac? Nici picată cu acid sulfuric! Cum să mă duc la un bărbat să-i spun „Ştii, te iubesc!”? Preferam să-i dau de înţeles într-un mod mai subtil sau chiar deloc, băgându-mi nasul în reacţiile mele chimice, preferam să-mi chinui sufletul punându-mi o mie de întrebări decât… hodoronc-tronc. Asta numai el putea s-o facă. Mai mult, nici măcar nu ştiam ce-i cu el, dacă o fi sau nu însurat (ce-i drept, n-avea verighetă, dar acesta nu era un indiciu, că la vremea aia făceai rost atât de greu de orice, chiar şi de verighete), poate avea o logodnică, o iubită… În sfârşit, recunosc că eram într-o situaţie doar o idee mai fericită decât cea a colegei mele de cameră îndrăgostită de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler. Deşi nu sunt chiar sigură că situaţia mea era mai fericită decât a ei. Măcar ea se consolase cu ideea că Gable, oale şi ulcele,  n-o să-nvieze să vină s-o ceară de nevastă. Şi nici Rhett Butler n-ar fi ieşit din peliculă pentru chestiunea în cauză. Eu, în schimb…

         Într-o zi, Vasea n-a mai venit. De obicei, îşi lăsa vestonul în hol, pentru a-şi pune halatul peste cămaşă. Venea înaintea mea. De fapt, ziceai că doarme acolo. Imediat ce intram în linie dreaptă pe holul întunecos, îmi aruncam ochii pe cuierul din stânga. Prezenţa vestonului kaki, cu cele două stele mici pe fiecare epolet, îmi transmitea o siguranţă, o linişte şi o bucurie de nedescris. Era semnul că el se află acolo, că îi voi auzi vocea profundă, de bass, răspunzându-mi la „bună dimineaţa”, că frumoşii ochi negri se vor opri o clipă asupra mea, că întreaga lui fiinţă se va concentra, măcar pentru o secundă, asupra fiinţei mele, cu o înclinare uşoară din cap şi un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Eram în stare să mă hrănesc ziua întreagă din acest moment.

De vreo două ori, se întâmplase să nu văd vestonul. Inima începuse să-mi bată altfel, aerul devenise dens şi-mi ploua în suflet cu tristeţe. Dar asta nu făcuse decât să-mi amplifice bucuria revederii imediat ce deschisesem uşa laboratorului şi dădusem cu ochii de el la masa de lucru. Îşi îmbrăcase halatul peste veston, iarna era un frig cumplit în laboratoarele ICECHIM-ului. Dar, oricât de frig ar fi fost, nu se compara cu frigul care mă cuprinsese – în plină vară – în ziua în care nu mai văzusem nici vestonul, nici pe Vasea. Mi-am zis că, cine ştie, o fi avut şi el o problemă care l-a determinat să întârzie. Dar nu ştiu de ce nu mă puteam convinge deloc. M-am apucat de lucru, fără tragere de inimă. Pentru prima dată, laboratorul mi s-a părut urât, strâmt, am observat – tot pentru prima oară – cât de crăpată era faianţa de pe mese. Am ţipat la colegul meu de echipă fiindcă nu-mi găseam mănuşile antiacide. Nici para de cauciuc pentru pipetare. Pe care n-am mai avut răbdare s-o caut, astfel că m-am apucat să trag reactiv din sticlă cu gura prin pipetă (oricum eram obişnuită, pare nu găseai decât în ICECHIM, în laboratoarele din facultate sărăcia era mare). În timp ce efectuam această operaţiune de mare fineţe (un pic dacă măreai presiunea, te trezeai cu reactivul pe limbă sau chiar în gât), cineva a venit cu vestea: Vasea murise.

S-a dus naibii pipetarea mea la mililitru, habar n-am ce cantitate din reactiv am înghiţit. Mai ştiu doar că m-am lăsat târâtă la duşul de urgenţă de colegul la care tocmai ţipasem înainte, stropită cu multă apă pe gura încleştată, pălmuită ca să mi-o descleştez, inundată în cavitatea bucală. N-a mai fost nevoie să-mi introducă degetele pe gât să-mi provoace voma; am vomat singură, de bună voie şi nesilită de nimeni. Apoi m-au apucat frigurile, tremuratul; m-au învelit degeaba în pături. Am refuzat Salvarea, iar Zahangescu nu m-a trimis cu forţa la spital, aşa cum era de aşteptat. Dimpotrivă, îi uimise pe toţi când le-a strigat: „Lăsaţi-o în pace! Nu de doctor are nevoie!”. Doar el şi cu mine am ştiut că nu de la reactiv îmi fusese atât de rău.

M-a trimis la Cămin şi mi-a spus să stau cât am nevoie. Dar a adăugat că ar fi mai bine să vin la cercetare, decât să stau închisă în casă. Mi-a mai zis că, dacă vreau, încă îmi mai poate schimba lucrarea, că nu-i târziu. N-am vrut. Am dorit să continui, chiar dacă numai eu ştiu cum nu m-am dezintegrat în particule fine ori de câte ori am mai călcat de atunci în laborator. Dar atât mai puteam să fac în amintirea frumosului brunet cu ochi negri şi voce de bass.

         Mi-am luat lucrarea de Diplomă cu nota 10. Singurul 10 din an. Dar nu m-am putut bucura.

Rezultatele cercetării n-au mai interesat pe nimeni. La scurt timp, a venit revoluţia, „academiciana” fusese executată, ICECHIM-ul lăsat în paragină, iar cercetările în domeniul chimiei – date uitării.

         Vasea nu mai apucase să-şi susţină Doctoratul. Pentru că, înainte de toate, Vasea era militar, Vasea avea un înalt simţ al onoarei şi al datoriei. Dar asta n-ar fi fost suficient să-i aducă moartea. Vasea avea, în plus, ceva ce nu ştiu câţi dintre noi avem, militari sau nu: simţul sacrificiului. Murise ca să-i scape pe alţii.

Cu o zi înainte de a afla noi vestea, fusese la aplicaţii cu plutonul pe care-l conducea. Pentru prima dată, le dăduseră să dezamorseze muniţie adevărată. Pentru a elimina stresul la care sunt supuşi în astfel de operaţiuni, la aplicaţii, geniştilor începători nu li se spune când urmează ca muniţia oarbă să fie înlocuită cu cea de război. Doar comandantul de pluton ştie. În duminica aceea, pentru plutonul lui Vasea venise ziua. Iar pentru el, venise ceasul. Unul făcuse o greşeală, iar el şi-a dat seama că e inevitabil ca, în următoarele secunde, să se producă o explozie şi că urmează să moară cât mai mulţi. Regula spune că, dacă te arunci peste o grenadă, înainte să explodeze, te dezintegrezi tu, dar există mari şanse ca ceilalţi să scape. Asta făcuse Vasea. Îşi salvase plutonul, cu preţul vieţii lui.

         La vreo săptămână de la tragedie, mă căutase un soldat. Era „aghiotantul” lui. Îl însoţea peste tot, chiar şi-n laborator.

-         Domnişoara inginer, nu ştiu cum să-ncep… mă cheamă Ristea.

Ştiam. Mi-l aminteam pe Vasea cum îi rostea numele: „Du-te, Risteo, şi dă-le de mâncare la căţei!” „De unde, tovarăşu’ locotenent, pe sărăcia asta?” „Risteo, nu mă face să-mi pară rău că te cunosc! Au fost vremuri de foamete şi mai mare! Vezi că găseşti un pachet în geanta mea; am luat nişte resturi de la Popotă, că ăia tot le-aruncă”.

-         Eu… am fost prieten cu tovarăşu’ locotenent Vasilievici. Căpitan, post-mortem… N-am grade, domnişoara inginer, sunt un pârlit de soldat, da’ m-a iubit ca pe fratele lui.

Apoi a continuat printre lacrimi:

-         Şi pe dumneavoastră v-a iubit. Ce dragă îi mai eraţi! Numai mie-mi spusese. Da’ dumneavoastră n-avea curaj să v-o spună. Zicea că pesemne n-aveţi ochi pentru el, credea că nici nu ştiţi că există. L-am contrazis. Eu am altfel de şcoală. Văzusem, de-acolo din colţul meu, ceea ce alţii nu văzuseră, iar tov căpitan nu îndrăznea să creadă. Dar se hotărâse. Până la urmă, se hotărâse. În ziua aia nenorocită, se trezise vesel şi cânta. Când l-am văzut aşa, mi-a venit şi mie să fluier. „Tu ce-ai, Risteo, azi? Nu cumva fluieri a pagubă? Ori te pomeneşti c-oi fi şi tu îndrăgostit?” „Nici una, nici alta, tovarăşe locotenent. Da’ când vă văd aşa vesel, m-apucă şi pe mine…” „Foarte bine! Să te-apuce, Risteo! Bucură-te, că-n curând ne-nsurăm! Auzi tu? Azi e duminică, mergem la aplicaţii, dar mâine, cum intră în laborator, cum îi spunem. Nu mai amânăm nicio secundă. Vezi, dacă m-o părăsi curajul, să nu mă laşi! Te duci tu la ea şi-i spui: A zis tovarăşul Vasea că vă iubeşte şi vă roagă să fiţi nevasta lui. Ordin! Ai înţeles? Că dacă nu, Curtea Marţială te mănâncă!” „Am înţeles, tovarăşe locotenent, să trăiţi! Da’ bine că v-aţi hotărât odată, că prea vă perpeleaţi…” “De, măi Risteo! Auzi, voi, la ţară, cum le spuneţi fetelor că le iubiţi?” “D-apăi ce, le spunem? Noi nu umblăm cu farafastâcuri d-astea boiereşti. Semn din ochi, mişcare din cap, bluza descheiată, mâna pe sub fuste, misiune îndeplinită!” “Ţărani cocliţi ce sunteţi! Mă îngreţoşezi!” “Cocliţi, necocliţi, tov lent, da’ noi, când punem capul pe pernă, dormim. Nu ca dumneavoastră, perpeleală la foc mic, când pe-o parte, când pe alta.” Mă iertaţi, domnişoara inginer, aşa i-am zis. Şi el a râs. A fost ultima dată când l-am auzit râzând. Înainte să plecăm la poligon, a devenit deodată serios şi-a zis, mai mult pentru el: „Trebuie neapărat s-o cer. Se apropie sfârşitul de an, după aia o să plece, cine ştie pe unde o să ia repartiţie şi dac-am s-o mai văd.” N-a mai apucat, zicea-i-aş de viaţă!, a luat cu el cererea-asta. Şi eu nu ştiu dac-am făcut bine sau rău că v-am spus. Da’ am zis că-i mai bine să vă spun, că v-am văzut eu şi pe dumneavoastră cum îl mai sorbeaţi din ochi… pe sub ochelarii ăia de protecţie. Dacă vreţi să vă duc la mormânt…

-         Nu. Nu vreau, Risteo. Când mă gândesc la el, vreau să văd un bărbat înalt, brunet, cu ochi negri, nu un morman de ţărână. Ia banii ăştia şi cumpără-i o lumânare şi-o floare. Du-i-le de la mine şi spune-i c-ai avut dreptate. N-aveam doar ochi, ci şi minte şi inimă pentru el. N-am respirat în ultima jumătate de an decât ca să-i aud glasul şi să-l ştiu prin preajmă. Du-te, Risteo!

-         Ce floare să-i iau?

-         Nu ştiu. Una cu petale multe. Dar, vezi, ai grijă, să se termine la „mă iubeşte”!

-         Adică cum?

-         Nu ştii jocul acela? Când eram copii, îl făceam cu frunze de salcâm. Rupeam câte una şi ziceam: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte…

-         Aha! Am înţeles!

-         Şi nu uita… să hrăneşti câinii!

Uneori, ne hotărâm prea târziu. Alteori, poate că nu întâmplător amânăm. Bine-ar fi să putem ca, dintre toate lucrurile ce se lasă amânate, cu cel puţin unul să nu ne jucăm, amânându-l la nesfârşit, aşa cum nu ne putem juca nici cu muniţia neexplodată: cu sentimentele noastre de iubire. Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe de reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu… după deget. Ori în spaimele noastre de a nu fi ridicoli, greşit înţeleşi sau neaveniţi. Uitând că, într-o zi, poate să vină vremea de a dezamorsa muniţie de război, adevărată, nu făcătură, din cea oarbă. Şi că diferenţa de la fericire la nefericire se poate reduce la… o grenadă. Sau, ca în jocurile copilăriei, la o petală.

¹⁾ Save our souls (En) – Salvati sufletele noastre

²⁾ Our bodies(En) – trupurile noastre

³⁾ ICECHIM – Institutul de Cercetări în Chimie

Slobozia, 02,03 aprilie 2011