Nu prea ştiu ce-i telepatia şi cum funcţionează ea. Tot ce ştiu e că, uneori, se manifestă. Şi mai cred, din experienţă, că ea se manifestă între oameni legaţi prin fire (nevăzute) puternice. Cam aşa se întâmplă şi cu unii dintre noi, cei de la Helis.
Într-o seară, l-am sunat pe Titi Damian. Telefonul suna „ocupat”. Am închis, cu gând să sun mai târziu. Până să fac asta, mi-a sunat mie telefonul. E ciudat că am ştiut cine mă sună (de unde, nu ştiu). Era Dobre. Care mi-a spus că tocmai a încheiat o convorbire cu Titi şi că m-au „bârfit”. Aşadar, în timp ce eu îl sunam pe Titi, deşi o fac atât de rar, el vorbea cu Dobre despre mine.
La fel ni s-a întâmplat cu două zile înainte de a merge la stână, mai exact pe data de 01 martie. În timp ce Dobre îmi scria mie un mesaj („Ce zici, mergem sâmbătă la Florin? Că, de când n-am mai fost la el, s-a apucat să scrie poezie pesimistă”), Teoharie îl suna pe Florin să-i spună că vrea la stână, că-i e dor. În timp ce eu îi răspundeam lui Dobre printr-un mesaj în care îmi exprimam opinia că e musai să mergem, altfel, sărmanul, o să dea de-a dreptul în literatură horror, Florin m-a sunat pe mine. Desigur, putem pune totul pe seama întâmplării. Până la urmă, nici nu contează. Vorba lui Topârceanu: „Dar aşa, ce lucru mare/ Că-ntr-o zi ne-am întâlnit/ Şi că-s foarte fericit/ Absolut din întâmplare”.
Absolut la-ntâmplare am ales şi cuvintele (de data aceasta, câte trei de fiecare) impuse pe care le-am introdus în textele „la minut”. Dobre a terminat primul, doldora de inspiraţie. Ne-a cam umilit, va să zică. Ne-am întrebat dacă succesul se datorează faptului că, nu demult, a fost muşcat de un câine (patruped, nu...). Aşadar, nu cumva câinele s-a pricopsit cu niscaiva turbare şi Dobre „a luat” de la câine ceva poezie? Suntem invidioşi. Dar se poartă.
De data aceasta, Dobre, Teo, Costel şi cu mine ne-am unit forţele împotriva lui Florin (vă daţi seama de câte forţe e nevoie să-nvingi un marinar!), interzicându-i vehement să ne mai propună cuvinte obscene ori nelalocul lor în poezie. Că doar nu toţi suntem Emil Brumaru! (din care Teo ne-a citit câteva poezii). Şi, vorba lui Dobre, întărită de Costel, nici nu vrem să fim! După vreo trei încercări ratate, Florin ne-a pedepsit cu „başbuzuc”. Acum, că m-am documentat prin dicţionare, am aflat şi eu ce-nseamnă (lingviştii erudiţi să se abţină de la comentarii, că le dau să scrie formulele chimice ale izomerilor cis şi trans cu catene de 20 de atomi de carbon!). Dar, la momentul acela, nu ştiam. Florin, ca să ne oftice, ne-a spus doar că e un cuvânt de provenienţă turcă. Ce, parcă, dacă eşti scriitor, e musai să-nţelegi ce scrii? Cu atât mai bine dacă nici cititorii nu înţeleg. Abia te poţi plânge de condiţia ta de geniu neînţeles. Cu cât eşti mai indescifrabil, cu atât eşti mai mare scriitor. Aşadar, v-aţi dat seama cum stă treaba cu başbuzucii. Şi chiar dacă n-aţi priceput nimic, prefăceţi-vă! Nu cumva să fiţi acuzaţi că habar n-aveţi de literatură.
Bunicul Teoharie ne-a citit poezie minunată pentru copii. Scrisă de el, pentru nepoţelul său, Alex. Noi, ceilalţi aproape l-am invidiat. Nu pentru poezie. Nici pentru nepoţel (să-i trăiască!). Ci pentru relaţia specială bunic-nepot. În memoria noastră afectivă, bunicii ocupă sala tronului. Aşa cum remarca şi Costel către Teoharie: „Poate că poeziile tale nu şi le va mai aminti. Dar, cu siguranţă, îşi va aminti de tine”.
Că tot suntem la capitolul „amintiri”. Există obiceiul ca oamenii să-şi dorească statui, pentru a se fixa mai bine în memoria posterităţii (Dobre ar zice „memoria posteriorului”). Ei bine, aflaţi (puteţi să ne şi invidiaţi!): şi nouă ne vor răsări curând statui. Ni le construieşte Rex - şeful câinilor lui Florin – care are un obicei straniu, acela de a căra pietre (ce spun pietre, pietroaie!) dintr-un loc în altul. Noi credeam că asta se datorează dorinţei sale de a ne atrage atenţia atunci când se simte neglijat. Dar ne-am luminat, într-un final, înţelegând că el, sărmanul, lucrează cu sârg la statuile noastre. De când îl ştiu pe Rex (mai bine de un an), cară la pietre. De unde nedumerirea: de ce statuile alea nu cresc deloc? Dobre ne-a deschis ochii: ce construieşte Rex, Florin dărâmă, bietul Rex fiind, fără să ştie, un Meşter Manole patruped.
Pentru ca statuile noastre să reziste, propun să zidim pe cineva în ele. Ghiciţi pe cine!
Slobozia, 03 martie 2012
(Cum, n-aţi ghicit? Pe başbuzuc!)
BAŞBUZÚC, başbuzuci, s.m. Ostaş voluntar, fără soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia din jaf. ♦ Persoană apucătoare, violentă şi grosolană, care încalcă
regulile de convieţuire socială. – Din tc. başibozuk „trupe neregulate“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu