Problema prozei feminine a fost complet neglijată, considerată un accident sau o întâmplare într-o istorie a literaturii jalonată de nume masculine. Critica şi istoria literară mai nouă sau mai veche ocolesc, din motive încă necunoscute, dihotomia între literatura femeilor şi a bărbaţilor, deşi ea există, chiar dacă nu a atins o fază acută. Ca să justificăm afirmaţia de mai sus, cercetăm masivele volume ale distinsului profesor Eugen Simion, Scriitori români de azi (Vol I-IV), dar în cele peste trei mii de pagini nu descoperim decât trei nume de prozatoare din perioada respectivă (Dana Dumitriu, Rodica Adameşteanu şi Rodica Palade). Cam aşa stau lucrurile şi în recentele şi masivele Istorii ale literaturii de Ion Rotaru, Nicolae Manolescu sau Alex Ştefănescu. De-abia acum se nasc semnele de întrebare: ori femeile nu s-au aplecat spre proză – poezia este mult mai bine reprezentată - ori au avut mai multe greutăţi de întâmpinat, poate n-au avut curajul necesar să abordeze o specie dificilă precum romanul care cere timp şi răbdare, ori apetitul (gustul) cititorului nu mergea în această direcţie.
Pe de altă parte, nici critica nu s-a aplecat cu seriozitate să analizeze fenomenul decât foarte târziu. Un studiu consistent pe această temă îl realizează Radu Voinescu în lucrarea Spectacolul literaturii, Editura Muzeului Literaturii, Bucureşti (2003), căreia îi consacră un capitol foarte documentat, intitulat „Literatura feminină de azi”. Aici urmăreşte atât problematica poeziei, cât şi pe cea a prozei, în context cultural universal, fără a epuiza subiectul, de altfel foarte vast, dar reuşeşte să sintetizeze câteva elemente care să-i confere specificitate, cu alte cuvinte să-i definească genul proxim.
Intrigat de problemă, în câteva cronici de întâmpinare m-am aplecat cu seriozitate asupra câtorva autoare (la vârste diferite) de romane (din spaţii geografice diferite). Este vorba de Christina Wittelsbach, 24 de ani, Bucureşti, (romanul „Confuzie sentimentală”, ed. Domino, 2009), Mihaela Burlacu, 34 de ani, Constanţa, romanul „O vară de necuprins”, ed.Ex Ponto, 2009), Florentina Loredana Dalian, 43 de ani, Slobozia (romanul „Scrisori netrimise”, ed. Antares, 2011), şi Speranţa Calimi, 66 de ani, Bacău, (romanul „La naşterea mea a căzut o stea” ed. Vicovia, 2008), toate având un numitor comun, dragostea, cu traumatismele impuse de intervenţia destinului. Desigur că aceste cărţi şi nume nu sunt nici pe departe suficiente pentru a se putea face generalizări, totuşi am identificat multe aspecte pentru a conferi specificitate prozei feminine care, în momentul actual, pare a fi în ofensivă tematică şi stilistică. Bineînţeles că trebuie avute în vedere diferenţele de rigoare care ţin de personalitatea, de inteligenţa şi de talentul fiecăreia şi care, până la urmă, dau farmec literaturii.
Diferenţele nu sunt relevante pentru a considera că avem de-a face cu două literaturi: una a bărbaţilor, alta a femeilor, deşi mişcarea feministă este în ofensivă culturală. Cert este că femeile scriu proză, în cele mai multe cazuri, altfel decât bărbaţii. Se opresc asupra unor teme specific feminine, de regulă iubirea. S-ar putea afirma că fac exces de iubire, fapt ce generează un exces de tragic, mai ales că recurg frecvent la motivul literar „fortuna labilis”. Paradoxul şi imprevizibilul sunt mult mai prezente. Scriu într-o manieră aparte, recurgând, de cele mai multe ori, la un narator-personaj care se confesează la persoana întâi, trimiţând pe cititor mai aproape de autentic. Poate că simt nevoia de devirilizare a literaturii contemporane, în scopul căutării unei identităţi, poate chiar a unei literaturi destinate exclusiv femeilor. Accentul este pus pe tema cuplului, întrucât femeia este confruntată cu mult mai multe obstacole în viaţa sentimentală. Aspectele cele mai importante ale acestor diferenţieri pornesc de la faptul că predomină un sentimentalism feminin tipic şi se exploatează detalii ale sensibilităţii şi particularităţi ale receptării specific feminine. Nimeni nu poate descrie meandrele şi abisurile sufleteşti ale unei femei mai bine ca o femeie. Scriitoarele femei caută o civilizaţie a instinctelor bazată pe senzaţii trăite cândva cu intensitate, experienţe recente, dar şi cu refugii frecvente în vis. De aceea, par să recurgă cam la aceleaşi clişee lingvistice şi scheme narative, lăsând impresia falsă că proza lor este insuficient maturizată. Mai au o trăsătură comună: preocuparea pentru lumea ideilor, proza lor fiind presărată cu numeroase reflcţii cu valoare de maximă care vizează o experienţă de viaţă trăită intens, dar şi învăţături morale transmise cititorului prin întâmplările traumatizante ale personajelor imaginate.
Nici Florentina Loredana Dalian (Dănilă) nu se abate de la aceste reguli, decât în măsura în care, firesc, lasă să i se întrevadă propria personalitate scriitoricească.
Doamna Dalian îşi pregăteşte cu minuţiozitate intrarea în literatură, obţinând în intervalul 2005-2011 aproape 20 de premii literare la diverse concursuri de proză scurtă (şi poezie, haiku) sau colaborând la reviste literare din aproape tot spaţiul geografic, să zicem Cluj-Napoca, Turnu- Severin, Orăştie, Suceava, Dorohoi, Constanţa, Buzău, Chişinău, Bacău, Deva, Rm. Vâlcea, Mizil sau Slobozia, ca să enumerăm doar câteva.
Premiile obţinute i-au confirmat cu prisosinţă talentul, aşa că a trecut la pasul următor şi anume publicarea a două volume de proză scurtă, receptate la fel de bine de cititori şi de critică, (atât cât s-au putut pronunţa, datorită tirajelor reduse şi a difuzării limitate a revistelor): „Şi copiii se îndrăgostesc” Editura Clubul Saeculum, Beclean (2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” Editura Remus, Cluj-Napoca (2010), având un Cuvânt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru. Sunt proze scurte care comprimă, cu o mână sigură, drame omeneşti, eşecuri, ratări, neîmpliniri, trăsături, caractere, destine frânte, prezentate cu subtilitate – totul într-o expresie pe care aş numi-o cantitate inepuizabilă de viaţă. Autoarea se mişcă cu dezinvoltură atât în lumea intelectualului, a oraşului, dar şi în cea a satului, a omului simplu. Multe dintre prozele scurte pot deveni puncte de plecare pentru mari romane. Citarea unei singure pagini din proza ce deschide volumul „Aceeaşi lună peste sat” ar fi suficientă pentru justificarea afirmaţiei că ne aflăm în faţa unei scriitoare de real talent: „Nu mai e nici moara-n sat, Biserica, având sfinţii decoloraţi de vreme, îşi aşteaptă enoriaşii care au plecat demult, iar uliţele-s prea goale ca să mai poarte nume […] Veteranul satului, uitat de Dumnezeu, a adormit pe prispă. Îşi visează tinereţea trecută prin gloanţe. Un glonte vine spre el, din ce în ce mai aproape […] Luna-şi face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeaşi lună peste sat. Undeva, o bufniţă îşi strigă neliniştea […] Pomii îşi foşnesc a nepăsare frunzele jumătate îngălbenite, lepădându-le rând pe rând. Vântul atinge clopotul, smulgându-i un vaiet. Într-o odaie, la lumina mică a unei lumânări, o bătrână numără toamnele...”
De fapt, prin cele două volume de proză scurtă, Florentina Loredana Dalian face un exerciţiu necesar, pregătindu-şi intrarea pe uşa din faţă în lumea romanului. Romanul Domniei sale, SCRISORI NETRIMISE, Editura Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi (2011), cu un „Alt cuvânt de însoţire” de Adrian Dinu Rachieru, realizează o excelentă analiză psihologică pe tema dragostei, a destinului şi a înstrăinării de sine, având ca suport înstrăinarea fizică provocată de nomadismul românilor care caută iluzoria împlinire în spaţiul italian. Firul epic al romanului nu este important şi s-ar putea rezuma într-o singură frază. O tânără intelectuală călătoreşte clandestin spre Italia să-şi împlinească iubirea, dar se întoarece dezamăgită. Importante sunt însă întâmplările prezente şi trecute care se asociază acestei iubiri, la rândul lor descoperind cititorului o extraordinară trăire a protagoniştilor Ilinca şi Mihnea.
Titlul romanului trimite la un fel de un jurnal cu scrisori pe care bărbatul le adresa către o anume Lăcrămioara, dar intenţionat face ca ele să ajungă şi în mâna Ilincăi.
În ciuda faptului că romanul are un singur fir epic uşor de întrevăzut, depăşind cu puţin o sută de pagini, cantitatea de viaţă, de sentimente, de trăiri ce pulsează spre cititor este impresionantă, mai ales că este realizată (aici este marele câştig al romanului!) cu tehnicile moderne ale răsturnărilor şi întoarcerilor în timp, ale inserţiilor epistolare şi excelente eseuri, ale încadrării povestirii în povestire, toate având ca suport naraţiunea la persoana întâi, persoană care înglobează eul narator şi eul narat pentru a-i conferi textului un grad ridicat de autenticitate. Modernă este şi structura arborescentă prin care scriitoarea deschide poarta urmăririi altor iubiri şi destine, paralele cu ale protagoniştilor, lăsându-i cititorului posibilitatea să compare, să se compare, adică să reflecteze.
Chiar din prima frază a romanului, autoarea lasă o poartă deschisă spre finalul acestuia, pentru a realiza rotundul: „Rămăsesem să-ţi povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi întâi cum am plecat!”
Propunem cititorului o urmărire pe secvenţe a evoluţiei evenimentelor şi sentimentelor, în scopul descifrării psihologiei protagoniştilor aflaţi faţă în faţă mereu cu o altă realitate sufletească, morală, spaţială şi temporală, conducând la amplificarea zbaterilor, zbuciumului şi frământărilor într-un crescendo ce va exploda în finalul romanului.
Aşadar:
Secvenţa I – Scurtul popas al Ilincăi în B.M. şi cunoştinţa cu Andrei şi Dalia.
- Plecarea acesteia spre Italia cu maşina unui taximetrist de ocazie împreună cu o prostituată, obligată, prin natura împrejurărilor, să poarte stigmatul prostituţiei.
Notează: „Uitasem că şi iubirea-i o şulfă care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăşti”.
Secvenţa a II-a – Popasul la Verona (în drum spre Tortona) o pune pe Ilinca faţă în faţă cu o realitate cutremurătoare din viaţa românilor emigranţi.
- Mediul o oripilează: „Românii locuiesc într-un hangar întunecos, cu camere prin care se trece ca-ntr-un tren. Dezordine desăvârşită – haine aruncate peste tot, ceşti cu zaţ de cafea, ibrice, chibrituri, ţigări, mâncare, cărţi de joc, ciorapi desperecheaţi...”
- Condiţia femeii (Lola): „Spală, calcă, face mâncare la trei bărbaţi – un amant, un frate, un văr, noaptea se duce la muncă, şi-o fi lăsat vreun copil prin ţară... Singurele distracţii – băutul cafelei, fumatul şi jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, noduroase, grosolane.”
Notează: „E uşor să fii bun când eşti fericit. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată şi să poţi câştiga traiul fără să te umileşti.”
„ E uşor să-ţi împlineşti un vis? Când ţi-l împlineşti, înseamnă că nu-l mai ai. Şi fiindcă nu-l mai ai, îţi lipseşte. Dacă-ţi lipseşte...trebuie să pui altul la loc.”
Secvenţa a III-a – Popasul într-o parcare pe autostradă.
Notează observaţiile Ligiei, prostituata: „Italienii sunt mai ţigani ca noi şi mai zgârciţi”.
- Excelent eseu despre nedreptate prin tehnica proustiană a răsturnărilor de timp.
Notează: „Dintre toate nedreptăţile omenirii, cele mai criminale sunt acelea săvârşite împotriva unor copii. Când un adult nedreptăţeşte un copil, se cutremură întreg universul”.
Secvenţa a IV-a – Episodul întâlnirii cu Mihnea Radian în Italia.
- Întoarcere în timp, retrăind momentul idilic al primei lor întâlniri (coup de foudre).
- Cunoştinţa cu ceilalţi membri ai familiei din Italia: Vasile (o brută), Nina (soţia lui), Alexa (fiica) şi Crin (fratele lui Vasile).
Notează: „Paradoxal, iubirea, în loc să ne umple de generozitate, reuşeşte să scoată la suprafaţă egoismul din noi, într-o măsură pe care n-am fi bănuit-o.”
- Dezamăgită de Mihnea, căruia îi contrapune trecuta iubire pentru profesorul Sabin Ladaru, părăsit fără justificări.
Notează: „Nicio ţară, niciun ocean nu te poate feri de propria conştiinţă, de propriul păcat ori de poverile pe care le porţi, sub formă de cruce, în suflet”.
Secvenţa a V-a – Ilinca descoperă un fel de jurnal al lui Mihnea, conţinând scrisori adresate unei anume Lăcrămioara.
Scrisoarea I – Află că pe medicul Mihnea l-a costat cariera în ţară faptul că l-a sfidat şi l-a rănit în orgoliu pe doctorul H, şeful său.
Notează: „Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în suflete.”
„Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire.”
Secvenţa a VI-a – Revelionul petrecut în familia celebrului doctor Battista, al cărui asistent (umilit de condiţia transfugului) este Mihnea.
- Face cunoştinţă cu inculta, aroganta şi posesiva Mary, stăpâna absolută a doctorului, căreia îi face un portret în tuşe negre.
Notează: „Secretul fericirii stă bine ascuns în lada de zestre genetică a femeilor cu mustăţi şi fără sentimente.”
„Când iubeşti, ai fi în stare să săruţi şi broaşte râioase. Când îţi trece, începe să-ţi pută şi parfumul celei mai frumoase flori”.
Scrisoarea II – aduce la suprafaţă momente similare din fosta căsnicie a lui Mihnea cu odioasa asistentă Rozica (o sosie morală a lui Mary), din ţară.
Notează: „Omul se agaţă de fericirea lui trecută ca de un colac de salvare. Mai cu seamă atunci când nu mai are de ce se bucura, când simte, pe undeva, că fericirea lui nu se mai poate întoarce.”
Demers eseistic: Descoperă un alt Mihnea tânjind după generozitate, armonie, mângâiere, şi iubire.
Notează reflecţiile lui Mihnea: „Târziu am aflat că vocaţia mea era mai degrabă de doctor de suflete decât de trupuri.”
Secvenţa a VII-a – Alt demers eseistic excelent despre umilinţă şi îndoială având ca pretext biografia fostei asistente Nina care ratase iubirea cu doctorul George.
Notează observaţiile Ninei: „Suntem tentaţi de fiecare dată să credem că în cazul nostru va fi altfel. Uitând că, de fapt, prezentul este un copac ce-şi are rădăcinile în trecut.”
„Cei mai mulţi nu suportă fericirea altora. Şi-n loc să se gândească la cum să fie ei fericiţi, îşi consumă energia inventând metode care să-ţi răpească ţie fericirea.”
Secvenţa a VIII-a – Încercare de comunicare cu frământatul Mihnea, având ca suport orgoliul bărbatului de a-şi fi părăsit lupta, iubirea, funcţia, meseria şi locurile natale.
Notează: „Am înţeles că oricât de mari, de frumoase şi de soprane erau privighetorile altora, niciodată un tril nu-mi va atinge sufletul dacă nu e cântat româneşte.”
Scrisoarea a III-a – Mărturii zguduitoare ale lui Mihnea despre repetatele eşecuri şi laşităţi în dragoste.
Notează frământările bărbatului: „Încă mă mai urmăresc ochii melancolici ai Viorelei, privirea de căprioară rănită a Crinei, pântecul pulsând de viaţă al Sandei. Cine sunt, de fapt? Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate?”
- Excelent eseu al lui Mihnea pe tema generozităţii pornind de la regretatul profesor de matematică.
Notează regretele: „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit. Mai presus de orice, dintre cele pe care le putem dărui, se află ceva ce nu poate fi socotit, cântărit şi nici stăvilit în vreun fel: Iubirea.”
„Mie la ce-mi foloseau banii, dacă tânjeam după o mângâiere, după o vorbă bună, după o privire din care să înţeleg că sunt iubit?”
Secvenţa a IX-a – Dispute morale între Ilinca şi Mihnea având ca suport triada Jackueline Kennedy – Maria Callas - Onassis.
Notează: „Nu mai aştept nimic de la nimeni, nu-mi mai fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot. Altfel, aş muri de scârbă.”
„Marea artistă, marele suflet, şi marea frumuseţe,...călcate în picioare pentru o femeiuşcă, nevastă de profesie...”
- Excelent eseu despre trădarea în dragoste având ca suport iubirea secretă a adolescentei Alexa pentru profesorul italian de istorie.
Notează: „O trădare este o trădare şi amărala ei o percepi la fel, indiferent dacă trădătorul e conştient sau nu de răul pe care ţi l-a făcut. După orice pierdere sentimentală începeam să mă refac, încercam să aflu, de fapt, cine sunt: cea dinainte sau cea de după?”
„Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstigneşti, însă va reînvia, după o temporară moarte.”
Secvenţa a X-a – Întoarcerea precipitată în ţară cu maşina aceluiaşi taximetrist Nae, împreună cu o hoaţă.
- Sosită în B. M şi lăsată la un colţ de stradă, descoperă că fusese jefuită de femeie.
- Stupefiată şi disperată, Ilinca încearcă să facă rost de bani, cerşind sau vânzând brăţara în schimbul unei cafele.
Notează: „Un singur lucru n-am învăţat: să mă feresc de escroci sentimentali. Mă văd într-o existenţă străină, azvârlită într-o viaţă în doi, rămasă pe afară cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să aflu unde am greşit.”
Epilog: - După doi ani, de ziua ei, Ilinca aprinde o lumânare... pentru Mihnea. Descoperă în cutia de scrisori un plic galben cu o felicitare, un buchet superb de lăcrămioare şi un mesaj: „La mulţi ani... Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înţeles la timp!” Reacţia ei este devastatoare: „Totul se învârtea. Mi-am adunat forţele să intru în casă căci, dintr-o dată, mă cuprinsese un frig cumplit.” De data aceasta, femeia s-a încărcat cu remuşcări, bărbatul pare că s-a eliberat. Până când? „Se vor mai întâlni?” se întreabă oftând cititorul... Roata destinului se învârteşte, spune povestea...
- Excelent eseul din final având ca protagonist bonsaiul – copăcelul pitic.
Notă: „Realizez grozăvia artei bonsaiului şi mi se face rău. Pentru a face din el acest arbore minuscul, frumos şi la îndemână, omul acţionează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i ramurile, sufocându-l [...] La fel şi omul. Prins într-o iluzie .[…] Mâine voi planta bonsaiul în grădină. Poate, odată cu el, voi creşte şi eu.”
Notaţia (ultimă) - chintesenţa romanului: „Ce-i ţine pe oameni atât de diferiţi împreună, în timp ce pe alţii, care par făcuţi unul pentru altul, îi despart chestiuni mărunte şi stupide? Probabil şi aceasta e una dintre întrebările la care n-am să aflu niciodată răspuns?”
Este întrebarea fundamentală, lacăt fără cheie, din viaţa omenirii, cea privind iubirea. Întrebare la care se încearcă să se dea un răspuns, de la vechii greci încoace. Pentru aceasta, ei au inventat mitul Androginului. Legenda spune că Androginul (Andros-bărbat, Gyine-femeie), fiul lui Hermes şi al Afroditei, era un tânăr de o frumuseţe rară de care s-a îndrăgostit nimfa lacului Salmakis, dar el o respinge. Disperată, l-a înlănţuit şi i-a implorat pe zei să-i încremenească aşa. Noua făptură, având atributele virilităţii masculine şi ale atracţiei feminine – creatură perfectă – îi sfidează pe zei. Zeus o pedepseşte despicând-o cu fulgerul său. De atunci, cele două jumătăţi – bărbat şi femeie – se caută reciproc până când se potrivesc. Filozoful Platon în „Banchetul” merge mai departe făcând elogiul iubirii, „singura în stare să vindece nefericirea speţei umane.”
Cititorul îşi pune întrebarea, la finalul romanului: Cine pe cine caută? Descoperă că Ilinca şi Mihnea repetă destinul etern al cuplului. Se regăsesc pentru o clipă, fiecare după câte un eşec în dragoste, la o conferinţă internaţională – ea, translatoare, iar el medic specialist. Intervine fatalitatea („ananke” spun grecii) prin neiertătorul fulger şi-i îndepărtează. Urmează cele două călătorii labirintice: a femeii - pe o traiectorie terestră, iar a bărbatului - pe o traiectorie lăuntrică. Cuplul pare că se regăseşte, dar nu se sudează. Intervine din nou fatalitatea. Finalul lasă totuşi o brumă de speranţă: aceea a bonsaiului. Adevăratul suferind în toată această poveste de dragoste este bărbatul, lasă să se înţeleagă scrisorile sale. Pierde meserie, pierde slujbă, pierde familie, pierde casă, pierde ţară, pierde iubire. În numele cui? Al orgoliului? Al dreptăţii absolute? Al iubirii? Femeia, aici, se alege doar cu experienţe, iar în final cu stupefacţii şi alte întrebări. Bărbatul îşi duce mai departe stânca în spate... Uneori fiinţa umană aleargă să prindă destinul din urmă, dar acesta este înapoi. Alteori, îl aşteaptă, dar destinul aleargă singur înainte. Rareori se întâmplă să se întâlnească, dar şi atunci paşii sunt inegali în maratonul iubirii... Acesta este mesajul cărţii. Bonsaiul, pom mutilat, spune că speranţa nu moare, oricât ar fi de mică...
Într-o literatură actuală, dominată de un modernism îndoielnic, de vulgaritate şi impostură, romanul acesta, de o complexitate simplă (folosesc o formulă călinesciană) este scris cu eleganţă, subtilitate, inteligenţă şi echilibru, printr-o tăietură simplă, naturală a frazei şi dă măsura talentului incontenstabil al scriitoarei. Realizează o fină pătrundere în abisurile sufleteşti ale protagoniştilor (mai ales ale bărbatului!) printr-o analiză psihologică subtilă în care introspecţia este punctul ei forte. Calitatea romanului este dată mai ales de multitudinea şi de calitatea reflecţiilor profunde care comprimă o impresionantă experienţă de viaţă. În multe dintre prozele scurte, dar mai ales în acest roman, scriitoarea pare să revitalizeze, să împrospăteze romanul psihologic românesc, de analiză, apropiindu-se cu vigoare şi discreţie de modelul feminin interbelic, Hortensia Papadat-Bengescu, menţinându-se totodată în plutonul viguros şi din ce în ce mai numeros, al prozei feminine contemporane.
TITI DAMIAN
Ianuarie 2012
(Publicat în Revista „Helis”, nr. 105, ianuarie 2012)
Portret TITI DAMIAN: scriitor, membru în Uniunea Scriitorilor din România, critic literar, profesor de limba română
Mai multe detalii, la adresa de mai jos:
