Să pleci. Niciodată să rămâi

Foto: Roland Florin Voinescu

   

    Când o fiinţă îţi pleacă – din viaţă, din suflet, ori numai până-n oraşul vecin -  rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată.

     Să pleci. Niciodată să rămâi.

     Pleca bunica, la moară. Mă lăsa încuiată în casă. Stăteam cocoţată pe o masă, mai aproape de geam, să privesc păsările. Mă jucam cu beţe de chibrit. Le aşezam sub diverse forme, construiam case, castele, şine de cale ferată. Stricam construcţia şi începeam o alta. Nu mă plictiseam niciodată. Nici nu le-aprindeam. N-am fost o piromană.

Venea tuşica, de pe o altă stradă, să vadă ce fac. „Ce faci?”, mă întreba. Nu-i răspundeam: „Construiesc, mă joc, privesc păsările”. Îi dădeam mereu acelaşi răspuns peltic: „O aştept pe mamaia”. Aşteptam. „A aştepta” cu „a face”. Cât sunt de compatibile? Şi totuşi, asta „făceam”. Mâinile, ochii, picioarele se puteau ocupa de orice altceva, puteau să se mişte în voie. Dar eu... aşteptam.

     În orice despărţire nedorită, am fost copilul care aşteaptă cu sufletul la geam.

     Când se-ntorcea bunica, îi săream în braţe, o sufocam. „Ce faci?” Îi răspundeam cu două broboane mari de lacrimi. Mă lua la rost: „Treci la joacă şi nu mă mai boci atâta! Că doar

n-am murit!” 

Ce ştia ea?

     Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate. 

Slobozia, ianuarie 2010