(În revista „Vatra Veche” - martie 2024)
Mă simțeam atât de nelalocul meu, înșelam încrederea bietei femei care-și vărsase ofurile în poala mea și eu, nemernica, nici măcar nu eram capabilă s-o opresc. O singură dată mă mai complăcusem în a mă lasa confundată cu cine nu eram, dar atunci îmi plăcuse. Fusese când m-au confundat babele într-o biserică în care mergeam prima dată, cu coana lor preotească. Le auzisem cum se contraziceau în spatele meu, ba că aș fi, ba că n-aș fi, până la urmă ajunseseră la concluzia că negreșit eu sunt, că doar aveam pălărie. Am tras concluzia că distinsa coană preoteasă nu prea mai trecuse pe la biserică de când se cununase, de vreme ce știristele cărora nu le scapă nimic n-o cunoșteau. Le-am lăsat să creadă asta, ce să vă fac dacă sunteți proaste? Au început să se perinde prin fața mea ca la sfintele moaște, să mă sărumânească, să-mi ofere diverse mici atenții, să mă întrebe de familie și câte și mai câte. Răspundeam evaziv, oarecum de sus, lăsându-le impresia pesemne că aș fi încrezută. Mai aruncam câte-un zâmbet, că-mi era milă de bietul popa, tinerel, frumușel, care n-avea nicio vină și habar n-avea ce se petrecea în biserică în timp ce el umbla cu Sfintele Daruri. El îi aducea slavă lui Dumnezeu, babele mă slăveau de zor pe mine. Am scăpat nejumulită atunci doar cu fuga, că una din ele, mai specialistă în investigații defel, după ce m-a studiat cu simț de răspundere, și-a îndreptat amenințător bastonul spre mine, răcnind cu voce alto spre contralto că n-aș fi eu aceea, „coana prioteasă e mai blondă și mai înaltă, c-am văzut-o eu ast’ vară cu părintele, pe când se bronzau amândoi colo-n fundu’ curții, da’ eu nu m-am uitat înadins, doar că treceam pe-acolo din întâmplare...”
De data aceasta, însă, lucrurile stăteau diferit. De fapt, la început îmi plăcuse, cu acea atitudine naivă a omului căruia îi place să joace un rol. Dar lucrurile avansaseră și parcă nu mai era de glumit. Mă dusesem s-o iau pe prietena mea, psiholoaga, de la cabinet, să evadăm câteva zile la mare. Doar că ea își dăduse seama că uitase ceva important acasă și fusese nevoită să se ducă. Îmi spusese că lipsește vreo jumătate de oră și, ca să nu stau în mașină, mă invitase să rămân în cabinet. În grabă, uitase să anuleze ultima consultație și așa m-am trezit eu cu această doamnă care venea prima dată și nu o cunoștea, încât, găsindu-mă pe mine făcându-mi de lucru pe-acolo cu o carte, mi s-a adresat ca și când la mine venea, spunându-mi că îi pare bine că, în sfârșit, mă cunoaște și în persoană. Vorbea repede, cu puternic accent moldovenesc, aproape fără să respire și poate și ăsta fusese unul din motivele pentru care n-o oprisem la timp. Ba nu, mă mint, chiar îmi plăcuse să fiu confundată cu „doamna doctor psiholog”. Cine-mi mai spusese mie vreodată așa?
Era doctoriță și directoare la Ambulanță, venise direct de la serviciu, acum în postură de pacientă, ieșise din tura de noapte, obosită, îmbrăcată cu geaca roșie inscripționată SMURD. Poate și asta mă blocase cumva, când văd jachetele alea, inima îmi bate mai tare. Adevărul e că îmi făcea plăcere să o aud vorbind. Mă dădeam în vânt după accentul ei molatic de basarabeancă. Zisese că s-a hotărât, în sfârșit, ar fi trebuit s-o facă mai demult, să vină să-și descarce angoasele, pe care prea adeseori le descărcase asupra familiei. Fiind doctoriță, își atribuia destul de bine și diagnosticele psihice.
Prima dată îmi spusese că, uneori, suferă de sindromul impostorului. Bine că suferea ea, eu n-aveam nicio treabă! Tocmai mă informase că a terminat Medicina Magna cum laude la Moscova, acolo se studiază, nu glumă, rezidențiatul în Basarabia, că are zece ani de practică la Urgențe, la noi.
Cum se putea simți un astfel de profesionist impostor? Ea îmi amintește că, de fapt, acest sindrom îl au de regulă tocmai oamenii bine pregătiți, ași în meseria lor, nu cei care chiar ar trebui să îl aibă, apoi îmi povestește cu haz unul din astfel de cazuri. Deși era tobă de carte, deși vorbea românește dintotdeauna, crescută și venită din Basarabia, într-o familie de intelectuali, la început nu prea era în temă cu jargoul românesc de pe la noi. Într-una din gărzile de noapte, când a sunat telefonul, a priceput că e urgent, dar nu era foarte sigură care-i urgența. Plecase zorită spre adresă, dar cu neliniștea cât casa. Omul de la capătul firului pronunțase un cuvânt pe care nu-l cunoștea, așadar se ducea în orb, nu înțelesese care-i organul afectat. Pe drumul până la victimă, obișnuia să-și facă procedurile mental, să calculeze ipoteze și variante, pentru a avea mâna cât mai sigură și a acționa cât mai repede cu putință. Intervenția de urgență nu prea-ți dă timp de gândire. Dar atunci se afla în imposibilitatea de a-și repeta procedura de salvare. O fi la ficat, o fi la cord, o fi la rinichi... Până la urmă, având de ales între a nu-și face meseria și a se face de râs la șofer, singurul care mai făcea parte din echipaj, a preferat această variantă din urmă; salvarea unei vieți era mai importantă decât mândria ei. Ce dacă o să râdă șoferul de ea că nu știa un cuvânt? Parcă el le știa pe toate? Așa că îl întrebă liniștită: „Ce sunt alea boașe, nea Lică?” Nea Lică, atent la drum, conducând mașina cu 150 Km/ h, cu sirena activată, pătruns de importanța de a fi ajuns și consilierul medicului de pe Salvare, a răspuns doct, precum școlarul care vrea să ia un zece curat: „Coaie, doamna doctor!” Apoi, cu un zâmbet șugubăț, îi adresă doctoriței care se înroșise toată: „Nu v-au învățat d-astea la școală, hai? Cum v-or fi trecut ăia clasa?”
- Atunci m-am simțit cea mai mare impostoare, vă dați seama, să plec la intervenție fără să știu ce am de făcut? Dacă nu m-ar fi lămurit nici nea Lică?
Am liniștit-o cu un argument de bun simț, asigurând-o că nu e ea de vină, ci incompetenții de la Facultate care nu i-au învățat toate sinonimele acceptate sau nu de dicționar pentru glanda genitală masculină pereche, care produce spermatozoizii și hormonii masculini.
Dacă această relatare m-a amuzat, celelalte n-au mai fost deloc așa. Odată, un copil îi murise în brațe și nici acum nu era sigură că făcuse tot ce fusese omenește posibil atunci, deși își rememorase de zeci de ori procedurile aplicate. Zăcuse, umblase ca un zombi săptămâni întregi, uitase că are familie. Altădată, nu-i reușise o intubare, altă dată...
Nu mi se mai părea deloc interesant să mă dau drept cine nu sunt. Aflasem cu ocazia asta că n-aș fi fost în stare să preiau durerile oamenilor asupra mea, fără să le simt în stomac, în sânge, în inimă... Și când te gândești că, într-o vreme, o invidiam pe prietena mea pentru profesia ei care mi se părea atât de interesantă!
Când aceasta s-a întors, doctorița salvatoare se afla încă pe scaun în fața mea. Prietena a făcut ochii mari și a întrebat:
- Ce faceți aici?
I-am dat eu răspunsul:
- Vorbim și noi, ca fetele. Va trebui să reprogramezi ședința cu doamna doctor.
Aceasta, isteață, înțelegând cumva încurcătura, a protestat:
- A, nu, a fost suficient acum. Am spus și eu cuiva, mi-am descărcat sufletul. Vă mai sun eu.
Și a ieșit. Îmi întreb prietena:
- Asta faci tu de obicei, îi asculți, fără să le dai cine știe ce soluții?
- În șaptezeci la sută din cazuri, da. Ai idee câți oameni sunt pe lumea asta pe care nu-i ascultă nimeni?
Nu, n-aveam. Și nici nu voiam să aflu.
Florentina Loredana Dalian
Din volumul în lucru „Frumusețe străină”
