Destăinuiri

 

Îți spun și eu ție, că n-am cui să spun, babele astea ar azvârli cu roșii stricate-n mine, dacă m-ar auzi. Lumea ne crede un fel de îngeri, de parcă noi n-am fi oameni, dar ce înșelare! Lumea mănăstirilor e plină cu de toate, inclusiv de diavoli în sutană. Vezi, și tu, ai grijă în cartea pe care-o scrii, să nu cumva să idealizezi! Ți-aș spune multe, dar sunt sub jurământ, atâta zic, să ții cumpăna dreaptă, lasă că pricepi tu! De mine pot să-ți zic, de alții, nu.

Privește în zare, înspre colina pe care de-abia începuse să i se întrezărească visul, să dureze o biserică, una adevărată, nu doar paraclis cum avea, o clădire impozantă aflată la capătul drumului crucii. Îmi explicase cum vrea să facă, cele nouă opriri ale Mântuitorului marcate de câte un mic monument. Visul era mare, dar banii, puțini. Îl sprijinea încrederea și credința în bunul Dumnezeu. „Or să apară și fondurile! Atâta că trebuie răbdare, dar eu virtutea asta n-am prea avut-o, deși mă străduiesc să mi-o cultiv.”

Tace iar și, cum tăceam și eu, deodată începe ca la spovedanie. Eu mă minunam cum de-și pune sufletul pe tavă în fața unei necunoscute, ne vedeam a doua oară, bașca nici sub jurământ nu eram. Probabil simțise, intuise sau doar risca.

          Singurul mare regret pe care-l am e că n-am avut și eu un copil. Ce te holbezi? Ți-am spus că sunt om. Ba încă, am fost și bărbat cândva, călugăria a venit mai târziu. Terminasem Facultatea de Mecanică și-n perioada aia am avut o iubită. Rămăsese gravidă, dar nu mi-a spus, a dat copilul afară fără să mă întrebe. Normal că i-aș fi zis să-l păstreze! Acum stau și mă socotesc în fiecare toamnă câți ani ar fi avut. Nici nu știu dacă era băiat sau fată, dar ce conta? După zeci de ani, mi-a apărut la Icoana Maicii Domnului, colo, rugându-se. Am crezut că mi s-a năzărit, dar nu era o nălucă, era chiar ea, în carne și oase. Ce-am simțit? Păi tu ce crezi? Păcătoasa asta de inimă iartă, dar nu uită. Am simțit o căldură și-un frig, o bucurie și-o jale, am tresărit cum tresari când te trezești dintr-un coșmar și am zâmbit cum zâmbești când te lași mângâiat de-un vis frumos. Prea vrei să le știi pe toate! Pune-ți imaginația la contribuție, că de-aia ești scriitoare! Cât despre ea – m-a salutat cu „Săru-mâna, părinte!” – ce aiurea suna! - și și-a văzut de drum. A plecat cum plecasem eu atunci, după ce mi-a zis de copil. N-am avut alt motiv de despărțire, o iubeam, dar atunci m-am simțit trădat. Dacă-mi pare rău? Ți-am zis: nu-mi pare rău decât de un lucru, că n-am avut copilul. Altfel, drumul meu a fost pesemne cel care trebuia să fie.

Am făcut Teologia, m-am călugărit, după ce am fost hirotonit am făcut și Psihologia, că duhovnicia-i treabă grea, voiam să pot înțelege motivațiile oamenilor. Să-i ascult, să-l iau pe fiecare cu individualitatea lui, să încerc să înțeleg cât mai mult, nu să-i bag în scheme făcute de alții, să-i judec după canoane. Omul e o ființă atât de fragilă și de imprevizibilă. Și dacă nu încerci să-i aprofundezi starea, cum ai putea să vezi chipul lui Dumnezeu chiar și în cel mai nenorocit păcătos? Cum să-l ajuți, cum să-l ridici?

Tace din nou și mângâie liota de câini și pisici care i se adunaseră în jur. Mi-i prezintă pe toți, după nume. „Ăsta-i cam golan, a fost azi noapte după gagici. Mă pârlitule, barem ai avut și tu vreun succes, sau te-ai jigărit degeaba și te-au tăvălit alți câini de nu te mai recunosc?” Râde. Când râde, seamănă cu Moș Crăciun, i se zguduie burta. Apoi devine iar serios.

Și dacă tot am avut eu regretul ăsta, mi-a cășunat că aș putea să iau de suflet vreunul. Am încercat cu vreo trei, dar nu s-a lipit niciunul. Am făcut tot ce am putut pentru ei. Pe Robert îl știi. El a zbughit-o repede. Dar cel mai tare mi-a pus oful la inimă Liviu. L-am crescut chiar ca pe copilul meu, i-am cumpărat de toate din ce am avut și eu, l-am susținut să facă Teologia, să se însoare, iar el a făcut-o lată, a dat-o-n bară cu grație, după ce mă căznisem și să-l bag în rândul clerului. M-a făcut de râs, dar nu asta era problema, ce, parcă nu l-aș fi înțeles până la urmă? În loc să vină la mine ca la un tată, să plângem amândoi, să vedem ce-i de făcut, a preferat să dispară și dus a fost. Nici măcar un rând nu mi-a scris. Atâta i-am trimis vorbă prin alții, că îl aștept! L-aș mai aștepta și acum, dar, la un moment dat, s-a îndurat și mi-a transmis prin cineva că el nu se mai întoarce, a plecat nu știu pe unde și nu mai vrea să mă vadă. Ce-i făcusem? Să fi venit măcar să ne lămurim. Am zăcut atunci. Cu leșin, cu dureri, cu febră mare. Ăia mai aveau puțin și mă prohodeau, îmi țineau lumânarea, dar eu, când mă mai ridicam din patul în care zăceam, nu știam decât una și bună: „A venit?” Sau doar săltam capul și-i pronunțam numele. Îți dai seama ce situație? Ăia, la maslu: „Doamne miluieșteeee!” și eu „Liviuuuu!” .

Râde de se zguduie, de el, de comicul situației, râd și eu, râd și copacii din pădurea de-alături, dar plânsul e undeva ascuns, plutește în eter, laolaltă cu plânsul tuturor celor de ieri, de azi și de mâine.

Vezi, dacă omul nu vrea să vadă din capul locului? Poate că Dumnezeu îmi trimisese mesajul că eu nu trebuie să am copii, habar n-am de ce, dar sigur El știe, dar eu nu și nu, m-am încăpățânat și mi-am luat-o. Mi-am învățat lecția, nu-mi mai trebuie. Dar tu ce mai zici? Cum merge scrisul? Te-ai blocat? Lasă că te deblochezi. Ai să vezi, cum ajungi acasă, o să poți scrie. Ai încredere în ce-ți spun!

Apoi, mă șochează deodată: Știi ce frumoasă-i călugăria?! Nu ți-ar plăcea? Când mă zbârlesc de parc-am înghițit un ciulin, râde iar și mă liniștește: Hai c-am glumit. Nu-i de tine. Du-te, fată, nu mai sta de vorbă cu obosiți ca mine! Fugi în lume, ai treabă, trăiește-ți viața, gustă-i și dulcele și amarul, dar ai grijă la măsură! De-abia aștept să-mi aduci cartea, vezi să n-o transformi în ceva comercial, de fapt nu, nu faci tu d-astea. Pot să te sfătuiesc într-o privință, legat de final? Pune finalul într-o lacrimă. O lacrimă, atât. Și lasă-l pe fiecare s-o interpreteze cum vrea! O lacrimă poate să curgă în mii de feluri, să răsară din mii de motive. O lacrimă grea cât o durere de-o viață...

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 27 iulie 2023

Din volumul în lucru „Frumusețe străină”

 Ilustrație de Marian Avramescu