Agude coapte

 Gânduri dulci-amărui

N-am mai prădat demult un pom fructifer. Acum, fructele cresc pe tarabe, în mega-magazine, pardon! mall-uri. Eu, în mall, mă simt ca un copil lăsat în gară. În schimb astăzi, în timp ce rupeam câteva dude coapte dintr-un pom al nimănui, de pe aleea care duce de la stadion la mănăstire, m-am simţit precum copilul înainte de vacanţa mare. Nimic nu-mi aduce mai bine în simţuri copilăria decât mirosul crinilor şi gustul agudelor coapte. Pe acestea două le asociez cu perioada dinaintea vacanţei mari, poate cea mai frumoasă perioadă a copilăriei. Dudul e pomul care mi-a adus mereu vacanţa mare. Pe vremea când vacanţa mare era chiar mare. Pentru asta, l-am iertat pentru alte neajunsuri pe care mi le-a pricinuit de-a lungul şcolii generale, când trebuia să adun frunze pentru nehaliţii viermi de mătase pe care-i creşteam în şcoală. Uitasem de muşeţel! Şi el avea iz de vacanţă, chiar dacă mă cam chinuia norma pe care o aveam de făcut la cules.

          Aşa că azi, cinci minute, am aşteptat să vină vacanţa. Gustul agudei albe strivite de cerul gurii m-a încredinţat că ea chiar va veni. Chiar dacă nu... pentru mine. Am crescut atât de mult... încât mă uitam cu jind la dudele coapte căzute jos (întotdeauna, în pom rămân cele verzi). Altădată, le-aş fi adunat fără să-mi pese. Acum, deh! Gesturi mărunte pe care altădată le făceam firesc, iar acum refuzăm, din varii motive, să le facem, dau măsura gradului în care a plecat din noi copilăria. Nu mai mănânc fructele nespălate de pe jos, nu mai pup câinii pe botic, nu-mi mai julesc genunchii... Sunt mai sănătoasă, mai fericită? Aiurea! Sunt doar mai bătrână cu nişte anotimpuri. Şi totuşi astăzi, pentru câteva clipe, dudele copilăriei mele, ca o poţiune fermecată, m-au transformat din nou în copil. În copilul aşteptând vacanţa mare, de care uneori mi se face dor.

Slobozia, 08 iunie 2015

Pictură de Sophie Anderson

De-a v-aţi ascunselea

Atâtea, Doamne, ne rămân nefăcute în viaţa aceasta,

trec clipe, ore pe care le umplem cu nimic;

nicio floare de mirosit, niciun pom de sădit,

atâţia copii nenăscuţi...

Ce-am să răspund când mă vei întreba:

Ce-ai făcut pentru sufletul tău, duminică, şapte iunie

anul Domnului două mii şi ceva?

Am dormit, Doamne, ştii, eram obosită...

Ştiu că-n timpul acesta se pot reface imperii,

se poate schimba destinul omenirii,

se pot produce ciocniri intergalactice;

dar eu aleg să mă furişez în somn,

ca şi când m-aş ascunde de viaţă.

Slobozia, 07 iunie 2015

Carte frumoasă...

Festivalul Cărţii "Axis Libri", Galaţi, 31 mai 2015

Jurnal de risipită - 17

 

Trăim sub dictatura cifrelor şi a cantităţii. Auzim des cuvinte ca: rating, target, volum de vânzări, cifră de afaceri şi alte măscări asemenea. Între aceste cuvinte al căror unic înţeles este, până la urmă, banul, unde se regăseşte viaţa noastră? NOI unde ne aflăm? Unde putem plasa în rubricile unui bilanţ contabil ideea de frumos, aspiraţia spre cele înalte, bucuria artei de dragul artei? Nu spun că nu avem nevoie de bani (chiar avem!), nu spun că banii nu se fac vânzând ceva (până şi Iuda a vândut pe... Cineva, pentru ei). Spun doar că... uneori ai nevoie să te opreşti, să tragi aer în piept, să îţi aminteşti că eşti altceva decât robotul care se trezeşte dimineaţa la sunetul ceasului, îşi face mecanic două cruci, îşi sărută, tot mecanic, copiii, apoi, în timp ce îşi face toaleta, mai ia două guri din cafea, mai trage un fum din ţigară, dacă are viciul ăsta, în timp ce cu o mână se piaptănă, cu alta se machiază (sau se bărbiereşte, după caz), aleargă, aleargă, aleargă... pentru ca, la sfârşitul zilei să cadă lat, mai ceva decât concurentul de la maraton. Dacă are noroc, doarme bine şi visează. Cifre, şedinţe, legislaţie, clienţi, pacienţi,  enoriaşi... pisici! 

          Eu mă mai opresc din când în când, în timpul liber, atât cât este, mă mai rup de la alte îndatoriri casnice/ necasnice, să ascult muzică, să citesc o carte, să privesc florile, pomii, să vorbesc cu păsările, cu câinii, cu pisicile. Să-mi aduc aminte că sunt OM.

          În perioada 27 mai-01 iunie 2015, la Galaţi, a avut loc Festivalul de Carte "Axis Libri", aflat la a VII-a ediţie, o interesantă iniţiativă aparţinând directorului editurii "Eikon" - Valentin Ajder - care, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană Galaţi, organizează acest frumos festival-maraton al cărţii. Pe aleea pietonală largă, străjuită de copaci masivi, privind la confraţii lor ajunşi sub formă de carte, de o parte şi de alta se află căsuţe unde peste 15 edituri din ţară expun "produsele" editoriale. Am folosit un cuvânt barbar, dar asta e, până la urmă, şi cartea a devenit un produs. Atâta doar că cei care ştiu ce se face cu ea ştiu să o aprecieze la adevărata valoare.

          Oamenii trec, se uită, răsfoiesc, rar mai cumpără câte un volum. Întotdeauna, la târgurile de carte, acestea se vând cu reduceri considerabile. Nu mă pot abţine să remarc faptul că majoritatea cărţilor costă cam cât un pachet de ţigări. Doar că viciul fumatului pare mai răspândit decât cel al cititului. Şi totuşi, a existat un public care - fie de a luat, fie de nu a luat carte - a venit măcar să-i asculte pe autori, pe editori, pe criticii prezenţi. Asta e ceva, nu? - într-o lume bântuită de cifre, să mai existe şi amatori de litere.  

          M-am manifestat şi eu corespunzător, atât ca autor - făcând lectură din "A unsprezecea poruncă", dar şi ca spectator, ascultând ceilalţi autori, recenzorii şi editorii. Ambele postúri mi-au plăcut şi mai ales mi-a plăcut să mă aflu printre cărţi, printre prieteni. M-am bucurat să-l revăd pe criticul şi profesorul Christian Crăciun, pe A. G. Secară, pe Spiridon Dafinoiu (domnia sa insistă că am scris o carte educativă; mie numai la asta nu mi-a stat gândul când am scris-o!), pe Valentin, pe Carmen (aceasta fiind cumva "la purtător"), dar şi să cunosc şi să interacţionez cu alţi oameni de carte (să le spunem aşa, general, tuturor celor care se ocupă de ea). Oameni, oameni, oameni. Oameni cu pasiuni păguboase, poate pentru unii bănoase (mira-m-aş!), pentru majoritatea un fel de pescuit. Iisus i-a făcut pe Apostoli pescari de oameni. Pe oamenii de carte mi-i imaginez tot ca pe un fel de pescari... E şi acesta un apostolat, deloc uşor în vremea ... era să zic holerei, în vremea leprei financiare care a pus stăpânire pe lume. Mi-e dor de vremurile patriarhale (nici măcar nu ştiu dacă le-am trăit, dar port în mine dorul acesta), de tihna unei după-amiezi de duminică în care oamenii fac lectură, muzică, pictură, vorbesc despre cărţile citite... de vremea în care nimeni nu se grăbeşte, în care nimeni nu duce grija zilei de mâine... 

          Am gustat un pic din sentimentul acesta la Galaţi (moldovenii întotdeauna se grăbesc mai încet), pe aleea străjuită de cărţi şi copaci în care cântau păsările, pe vaporul-restaurant unde soarele mă privea drept în ochi, în legănarea preatulburei ape a Dunării. În prima zi de Rusalii, plecând grăbită de la biserică, să ajung la timp la lansare, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a ajutat să "mă mişc" printre cărţi. A doua zi, m-am mişcat mai cu talent, având în vedere că am făcut şi drumul înapoi spre casă. M-am întors cu o carte apărută la "Eikon", ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu, "Admirabila Tăcere" - Jurnal de Alexandru Mironescu, în colecţia "Arhiva Rugului Aprins". Rogu-vă, procuraţi-v-o! 

          Splendoarea celor două zile a fost încununată de sutele, poate chiar miile de maci pe care i-am văzut pe câmp. Câtă frumuseţe (gratis!) de la Dumnezeu! Cum îşi dăruiesc gingăşia, fără să ceară la schimb. Carmen a ţinut morţiş să-i pozeze. Pe chestia asta şi-a scrântit glezna, dar a meritat. Vorba ei: "Arta cere sacrificii". Păi da! 

Slobozia, 02 iunie  2015