Prăvălia cu Umor – Lansarea volumului II al Caietelor Clubului Umoriştilor Constănţeni (CUC)

Constanţa, 13 aprilie 2013

A fost o vreme când acest club se afla numai în capul meu şi al altor două prietene din Constanţa: Elia şi Simona. Pe la anul 2007, îl cicăleam pe Dan să facă ceva, să se mişte în plan cultural, să înfiinţeze, să… El ne explica, cu argumentele logice pe care le are totdeauna masculul (gânditor şi raţional prin definiţie) cât de greu este, câte greutăţi ar întâpina, câţi bani ar costa, etc. Pe noi nu ne interesau argumentele logice. Împlinirea unui vis e dincolo de orice logică, de orice raţiuni. Vrei sau nu vrei! Crezi sau nu crezi că se va împlini. Eu am crezut. Am aprins scânteia, apoi am fugit spre alte vise. Când am simţit că visul se află pe mâini bune, cu şanse maxime de a se transforma în realitate, am dispărut oarecum. În orice caz, spre deosebire de prietenele mele, care n-au mai apărut demult pe la CUC, eu măcar mai merg din când în când, pe la lansări, pe la întâlniri cu publicul (am fost la Academia Navală, la Azilul pentru persoane vârstnice şi, uneori, destul de rar, la întâlnirile de la Cercul Militar). Istoria va consemna alţi făptuitori (aşa cum e şi normal), istoria consemnează pe cei care fac, nu pe cei care visează. Sunt nume ale căror purtători chiar s-au străduit, chiar au ajutat, chiar au făcut ceva pentru Clubul Umoriştilor Constănţeni, prescurtat CUC: În primul rând Dan Norea, cel care, odată „implementat” de cele trei graţii(oase), a luat în serios problema şi a acţionat pentru materializarea ei, apoi marele umorist Ananie Gagniuc, Preşedintele de onoare, Ion Tiţa Călin (vicepreşedinte), Petru Brumă (secretar), Ion Diviza (cu încurajările), de peste Prut şi alţii. Şi, nu în ultimul rând, domnul George Corbu – Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România (UER), care a încurajat înfiinţarea clubului şi a ajutat la integrarea lui în structurile „de la centru”. Dar pentru mine, important rămâne faptul că atât de mulţi au aderat la o idee, născută în glumă, dar una serioasă, la o terasă pe malul mării, că, de atunci şi până acum, numărul membrilor a crescut, CUC-ul şi-a aflat un loc meritat în rândul cenaclurilor umoristice, a ieşit în lume, a tipărit cărţi, are participări la festivaluri, etc. Omenirea nu duce lipsă de organizaţii şi organizatori, ci de oameni care să creadă că SE POATE. Îmi place să fiu unul dintre aceştia (dar de la Dumnezeu, putere de la îngerul păzitor? Cert e că simt o forţă şi o energie greu de învins, când vine vorba de arpins scântei). Dar şi mai mult îmi place să îi conving şi pe alţii, să le dau curaj. Am observat că, în general, oamenii se tem. De eşecuri, de deziluzii, de „ce-o să spună lumea”. Eu nu mai am astfel de temeri, mi-am luat raţia de eşecuri şi deziluzii, ce-ar mai conta unul în plus? Pentru mine, e importantă reuşita, atunci când este. În rest, nu mă interesează nici gloria, nici istoria… Îmi place, în schimb, să-mi văd „copiii” (culturali) ajunşi mari, fie şi crescuţi de alţii şi mă bucur de fiecare succes al lor.

Sâmbătă, 13 aprilie 2013, Clubul Umoriştilor Constănţeni a lansat cel de al doilea Volum al Caietelor, o selecţie de texte umoristice ale câtorva dintre membrii: Traian Brătianu, Petru Brumă, Florentina-Loredana Dalian, Ispas Feţeanu, Ananie Gagniuc, Sanda Ghinea, Constantin Iordan, Liviu Kaiter, Aurel Lăzăroiu, Dumitru Mihăilescu, Leonte Năstase, Dan Norea, Ion Roşioru, Ana Ruse, Ion Ruse, Luminiţa Scarlat, Ion Tiţa - Călin, Ionuţ - Daniel Ţucă, Mioara Vineş, Roland - Florin Voinescu. Proză, poezie, epigramă şi caricaturile maestrului Leonte Năstase care a realizat şi coperta. 

Evenimentul s-a desfăşurat la Casa de Cultură a Sindicatelor (care sindicate? aşa scrie pe ea) din Constanţa. Şi de data aceasta, organizarea a fost exemplară, dovadă că pe acolo îşi fac veacul mulţi foşti militari de marină. (La un moment dat, căutând pe cineva, am întrebat: „Unde este domnul comandor?” Trei voci au sărit deodată: „Care din ei?”).

Evenimentul a fost onorat de prezenţa  distinsului Preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România (UER) – epigramistul bucureştean George Corbu, care, deşi la o vârstă înaintată, deşi solicitat în foarte multe locuri, nu a putut refuza invitaţia colegilor constănţeni, după cum a afirmat. Pentru mine, George Corbu este mai mult decât epigramist, decât preşedinte al unei uniuni de creaţie; domnia sa este primul „critic” care mi-a încurajat demersurile într-ale umorului, pe vremea când nici eu nu credeam în ceea ce scriu sau că ceea ce scriu ar putea interesa pe cineva. După un premiu I în 2007, la Râmnicu Vâlcea (Festivalul-concurs de satiră şi umor „Anton Pann”), unde George Corbu era Preşedintele juriului, mi-a adresat felicitări şi îndemnul de a continua pe acest drum. Cât de mult a contat! Scânteia, cum spuneam… Dacă azi continui să mai scriu proză umoristică (atunci când am ceva inspiraţie), se întâmplă şi pentru că în drumul meu s-a „petrecut” cândva acest om minunat. O prezenţă distinsă, de cavaler al vremurilor de altă dată, o companie mereu plăcută pentru mine. Când se întâmplă, rar, să ne vedem pe la festivaluri, ne căutăm reciproc şi încercăm să ne petrecem ceva timp împreună. Zică cine, ce-o vrea. Afinităţile elective¹⁾… . În rest, vorba unui alt cavaler al vremurilor apuse, tot epigramist, tot George, Petrone (din Iaşi), care, tot la Vâlcea, mă complimenta de zor (am un succes teribil la categoria peste 70… de ani, nu de Kilograme): „Distinsă Doamnă, eu îmi permit luxul să vă fac complimente, întrucât sunt prea bătrân ca să mai pot fi suspectat de vreun interes”). Cum spuneam, pe domnul Corbu îl caut, deşi uneori îl ratez la milimetru. Cum a fost în trenul care mă ducea la Herculane, în care se aflau şi epigramiştii care mergeau la Caransebeş (în vara lui 2011). Am luat trenul la colindat din dorinţa de a-l vedea câteva clipe pe domnul Corbu, m-am îmbrăţişat şi sărutat cu ceilalţi epigramişti, dar tocmai pe dumnealui nu l-am văzut. Prilej pentru domnia sa să-i spună, cu umor-i fin, colegei sale de banchetă – doamna Elis Râpeanu – când, în sfârşit m-am dumirit şi m-am întors să-l salut: „Dragă colega, nimic nu-i mai dureros pentru un bărbat, decât atunci când o femeie îl declară mort, deşi el se află încă în viaţă”.

Revin la lansare. Au ţinut scurte discursuri: Dan Norea – Preşedintele Executiv al CUC, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, doamna Camelia Vlad, dl. Daraban – de la Camera de Comerţ şi Industrie Constanţa, Ananie Gagniuc – Preşedintele Onorific al CUC, dl. George Corbu – Preşedintele UER şi ziaristul Ion Tiţa Călin – Vicepreşedintele CUC. Ananie Gagniuc şi Petru Brumă (Secretar CUC) au susţinut momentul prezentării, cu umor, al autorilor incluşi în volum, cărora li s-a oferit şi câte-o… Bulă Prezidenţială, un fel de diplomă întru marcarea momentului. 

La decizia domnului Corbu, au fost admişi în UER şi 3 membrii neepigramişti, dar umorişti, printre care m-am aflat şi eu. Întrucât mă informase Dan Norea cu o zi înainte, am avut timp să-mi storc cei doi neuroni rămaşi pentru a scoate un catren pe care l-am dedicat domnilor Dan Norea (Preşedinte CUC) şi George Corbu (Preşedinte UER), cu ocazia admiterii mele în UER:

Din CUC în CORB

Întrucât din CUC m-ai luat

Şi-n UER m-ai avansat,

Eu la CORB acum mă duc

Şi te las iar singur CUC.

          Să nu uităm de cei fără de care apariţia volumului nu ar fi fost posibilă, acei oameni adeseori rămaşi în umbră, pe nedrept, dar care sunt cavaleri ai culturii prin faptul că sponsorizează astfel de evenimente. Caietele CUC volumul II au văzut lumina tiparului datorită domnului Nicolae Duşu – Manager CECO. Au mai contribuit financiar la buna desfăşurare a evenimentului domnii Gheorghe Ciurea (COMAT Constanţa) şi Cristi Năstase – coordonator CORA. Felicitări şi mulţumiri! De asemenea, domnului Gheorghe Ungureanu – Directorul Casei de Cultură Constanţa. Aplauze pentru editura „Dobrogea” care a reuşit tipărirea cărţii la standarde înalte.

         

Eu am mers însoţită de Redactorul Şef al revistei „Helis” şi preşedintele Asociaţiei Culturale cu acelaşi nume – domnul Gheorghe Dobre, căruia îi mulţumesc pentru că m-a însoţit, aşadar, de data aceasta, n-am mai fost singură…CUC. M-am bucurat să-i reîntâlnesc pe Noni Gagniuc, pe draga lui soţie – Magda, care nu uită niciodată să mă asigure că „Noi te iubim”, după care adaugă „Şi pe Marşica” (Maricica fiind personajul meu prostuţ din textul „Reclamaţie I”, care a cucerit-o definitiv pe Magda), pe Liviu Kaiter, pe tânărul Ionuţ-Daniel Ţucă (acid ca o viespe, nu degeaba e procuror) care a ţinut să mă ironizeze cu privire la unica mea epigramă, adresând o reclamaţie domnului Corbu, pe Roland Florin Voinescu, care m-a ameţit cu schema lui inginerească de era să ratez casa de cultură, pe Aurel Lăzăroiu – neobositul Preşedinte al Cenaclului „Mihail Sadoveanu”, precum şi pe toţi constănţenii care au umplut sala mică a Casei de Cultură. Am cunoscut-o, cu acest prilej, pe tânăra poetă constănţeană Silvia Bittere. Am revăzut-o pe doamna Laura Văceanu, Preşedinte al Societăţii Române de Haiku din Constanţa, o mai veche cunoştinţă, ialomiţeancă la origine (com. Bucu), care mi-a înmânat şi diploma rămasă de… anul trecut, când, spre ruşinea mea, nu am participat la simpozionul tanka.

După momentul oficial, ne-am retras în holul Hotelului Militar unde s-au mai discutat probleme mai noi sau mai vechi ale sectorului cultural, în speţă umoristic.

          Felicitări tuturor: organizatori, truditori, autori, sponsori, etc. pentru reuşita evenimentului. Mulţumiri speciale şi presei care a prezentat în multe ziare constănţene evenimentul, atât înainte cât şi după. Câteva linkuri, mai jos.

Cuget liber - Cei mai prolifici afaceristi sunt la Pravalia cu umor

Telegraf - S-a deschis Pravalia cu umor

Youtube - Inregistrarea Evenimentului (partial)
Cronica lansare Pravalia cu umor - poezie.ro

Slobozia, 15 aprilie 2013

¹⁾ Titlul romanului lui Goethe

Doamne, dacă-mi eşti prieten

Autor: Spiridon Popescu

Rasa Akal Teke

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i in scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.



Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i in scris poruncă morţii
Sa-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otravi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii in gura mare,
Moaie-ţi tocul in cerneală
Şi-nainte de culcare,

Dă-i in scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l infiga-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.  

                                        

Piropopircăliţa destabilizatoare (III)

Sau cum cei doi anchetatori au fost învinşi de propriile investigaţii şi de reclama deşănţată de care au beneficiat inculpaţii

Stimaţi cititori, după luni de zile de căutări neobosite, puse în slujba descoperirii (adică un fel de dezvelire) adevărului, iată că tonele de probe incriminatorii adunate nu valorează nici doi bani pentru câţiva indivizi care, întâmplare sau nu, se dau lebede când ei, de fapt, sunt nişte diavoli tasmanieni flămânzi, buni de pus în cuşca acuzaţilor, alături de piropopircăliţă şi de acoliţii ei, Marinică şi Florin Ciocea. Că ne e din ce în ce mai clar că între ei sunt nişte legături necurate, o complicitate solidă cu ramificaţii nebănuite. Noi nu o să ne dăm învinşi de conspiraţia care se ţese în jurul nostru şi al anchetei, pe care cu pasiune şi competenţă am desfăşurat-o şi o să vă prezentăm, indiferent de consecinţe, adevărul gol goluţ (adică chiar în pielea goală, ca să nu mai fim aşa pudici).

Riposta semnată de Florin Ciocea este edificatoare pentru demonstraţia noastră. Se poate face studiu de caz pe ea. Să-l facem.

Florin gâdilă dihania, o mângâie, îi zice poropopircăniţă, a schimbat un i şi un l cu mult mai femininele şi duioasele o şi n, dovadă clară că relaţiile dintre ei sunt mai strânse decât lăsau aparenţele să pară. Şi cred că e mult mai mult, cred că e un menage a trois, aici intrând şi Marinică. Aduceţi-vă aminte cât de violentă a fost scrisoarea lui, că-n viaţa mea nu mi s-a spus în doar câteva rânduri că sunt tâmpit, maidanez, prost făcut grămadă, bou şi javră. N-am zis la plural, că Loredana se va apăra singură, că se pricepe. Marinică recunoaşte că o simpatizează pe frumoasa piropopircăliţă, deci ştie că-i frumoasă, lucru pe care noi încă nu am putut să-l verificăm. Şi-şi bagă la înaintare impresarul! Aţi mai auzit vreodată de măgar cu impresar? Sacrificiul suprem: preferă să meargă la grădina zootehnică decât să ne spună ceva despre piropopircăliţă! Avem dovezile cele mai clare că Florin, Marinică şi piropopircăliţa din Maltezi lucrează împreună. Uitaţi-vă la poza în care Marinică stă bot în bot cu Florin, adică măgarul stă la taifas cu stăpânul, într-o poziţie mai mult decât intimă, în vreme ce ciobanul, adică un om, demn reprezentant al speciei, trage la căruţa plină cu gunoi. Ce puteţi să înţelegeţi de aici?

 Alt mister a apărut: ai cui sunt puii dihaniei? N-am putea afla decât făcând testul paternităţii. Sau să prelevăm adn şi să vedem despre ce e vorba. Doar că la Nicostel, ultimul pui din generaţia malteziană, e imposibil să separi cele patru adn-uri contributoare. Dacă-l separi doar pe al lui Teoharie, bineînţeles că va arăta ca Teoharie, dacă-l separi pe al lui Costel, va arăta fix ca Bunoaica. Şi misterul va fi şi mai adânc.

Florin zice „poropopircăniţa mea specială”, vă daţi seama ce posesiv este şi cică e specială. Ne abureşte şi ne trimite pe o pistă falsă zicând că o descrie: „un fel de vasilisc, cu trup de curcan, gât de şarpe şi un cap noastim de pechinez”. Şi chiar dacă ar arăta astfel, ce tâmpit ar ţine doar pentru el o aşa alcătuire? E clar că Marinică a fost mai sincer, ca toţi măgarii, când a zis „frumoasa piropopircăliţă”. Şi ce legătură poate să fie între magie şi faptul că Florin are momente din ce în ce mai dese când vorbeşte singur?

(Dobre)

            Legătura e simplă: Florin lucrează cu forţele nevăzute (să nu spunem altfel), iar atunci când noi credem că vorbeşte singur, el, de fapt, vorbeşte cu umbrele lui (sau cu vocile lui). Da, Florin aude voci. Şi e asaltat de umbre. De-aia visează „poropopircăniţe”. Să-l lăsăm cu ale sale!

Eu, stimaţi cititori, m-am cam săturat de alergat iluzii, nu-i de competenţa mea, m-am convins. Astfel, mă voi reprofila pe altceva: decât s-alerg după piropopircăliţe inexistente, dar periculoase totodată, precum şarpele după coadă, mai bine alerg după potcoave. Dar nu din cele de cai morţi, ci din cele aducătoare de noroc. Eh! M-am potcovit. Vă anunţ, pe această cale, stimate redactor-şef, anchetator principal şi ce-oţi mai fi, că îmi dau demisia din funcţia de secretară interimară a cazului „piropopircăliţa destabilizatoare” şi vă propun şi dumneavoastră să-l clasaţi şi să-i daţi NUP¹⁾. Că, şi urmărită şi neurmărită, paţachina asta oricum îşi face de cap, iar nouă ne dă bătăi de cap, ceea ce nu ne convine şi nici nu merităm. Acum s-a apucat să-şi mai clocească şi moştenitori, va să zică să fim nevoiţi să alergăm în mai multe direcţii, să ameţim complet căutând ceva ce n-o să găsim niciodată.

            Vă mulţumesc pentru colaborare, mi-a făcut o reală plăcere să lucrez cu dumneavoastră şi să mai aflu şi eu, astfel, câte ceva (banale secrete de stat). Sper să nu plângeţi dacă s(t)atul Maltezi va fi ras de pe hartă şi din memoria colectivă, cât de curând. Veţi asista la lucruri interesante, vă asigur, ceea ce pentru dumneavoastră, scriitorii, e mană cerească, mai ales dacă vă aflaţi în pană de inspiraţie creativă. Vă salut şi vă las mască (sau mascaţi, cum vă place; nu măscăriţi, că de măscărit v-a măscărit destul Marinică),

Loricuţa, fostă secretară (sanchi!), alias piropopircăliţa sub acoperire, ofiţer activ CIA.

(Loredana)

Tovarăşa secretară, află că o să fii secretară câte secole vreau eu, adică până te dau afară şi n-a venit vremea aia, că dintr-o funcţie ca asta nu pleci când vrei tu! Şi nu mă saluţi şi nu mă laşi mască, n-ai cum, trebuie să mai vreau şi eu. Şi eu, de-al naibii, uite că nu mă las nici salutat, nici mascat! Ştiam că eşti ofiţer hiperactiv al Controlului Indivizilor Autonomi, că ajunsesem prea liberi şi autonomi, mult mai mult chiar decât visează băieţii din Harcov. Şi trebuia să ne urmărească cineva şi să ne dea la cap, pentru că devenisem un exemplu prea toxic pentru cei care ne cunoşteau şi puteau să se molipsească. Ceea ce n-ai putut să împiedici.

Dar cea mai mare diversiune pe care ai încercat să ne-o vâri în cap e aceea că tu ai fi piropopircăliţa. Ai vrea tu! Ai vrea tu să ajungi vedetă internaţională pe spinarea unei fiinţe eterice, care se ascunde aşa de bine că nu ştie nimeni ce să mai creadă. Şi ai speculat deruta noastră şi ne-ai băgat sub nas ideea că tu ai fi marea piropopircăliţă. Să ştii că nu eşti, că suntem noi derutaţi, dar nu suntem proşti, că văd că ai început să-l plagiezi pe Marinică şi nu-i frumos.  Vrei o bombă? Ia bomba: cred că pentru substituirea asta de identitate, pe care te anunţ că ai ratat-o, chiar o să te dau afară. Şi-o să te trec la munca de teren, adică te fac reporter special, ăla care numără dumicaţii, bărfele şi paharele goale de la sindrofiile post-artistice la care s-au cam dedulcit scriitorii noştri de Bărăgan. Să ştim şi noi ce mai fac şi ce mai gândesc aceşti îmbuibaţi ai noilor vremuri burghezo-moşiereşti, că ei se vaită că n-au nici după ce bea apă, că nu-i citeşte nimeni, că nevestele-i caută seară de seară în sacoşe, sperând să dea de bani sau măcar de puţine legume, nu de metafore şi poveşti pe care nu le crede nimeni; dar cred că se vaită doar aşa, să impresioneze asistenţa şi s-o umple de lacrimi şi după aia să scoată un profit pe care nici la jocurile de noroc piramidale n-ai visa să-l ai.

Aşa că scoate-ţi din minte ideea că ai fi altcineva, eşti doar ceea ce semnezi şi nici atunci în totalitate, şi vezi că eşti la un pas de a intra şi tu într-o splendidă tulburare de personalitate narcisică, aşa cum a păţit-o un prieten de-al nostru din antichitatea imediată şi nu mai reuşeşte să iasă de acolo. Sau nu mai vrea, e treaba lui.

Dragă Loredana (vezi că e limbaj oficial), tentativa ta a eşuat datorită vigilenţei nedormite a spiritului românesc, acesta, de spiritul românesc vorbesc aici, ştiindu-se că termină tot ce începe, nu scapă nimic.

Treci la treabă! Să tragem concluzii, nu ţuici sau aghioase! Că s-a plictisit lumea. (Dobre)

            Ştiam eu că mă pot baza pe dumneavoastră, stimabile! Dragă Gheorghe (tot limbaj oficial!), nu e cazul să vă alarmaţi ori să vă înfoiaţi. M-am alintat şi eu niţel, am vrut, va să zică, să aflu cam cât de necesară şi insuficientă vă este persoana mea pe lângă redacţie (precum lighioana pe lângă casa omului şi piropopircăliţa pe lângă stâna lui Florin). În rest, treaba cu număratul dumicaţilor mi se pare oarecum mai elegantă şi aducătoare de beneficii decât cea cu alergatul piropopircăliţei. Că eu tot m-am plictisit de eterica asta de care ziceţi. Eterică înseamnă isterică, nu? Sau poate eterică vine de la gruparea „Eteria”, şi atunci se schimbă piropopircăliţa. Dar vedeţi, domnule, că a mai fost unul, Tudor Vladimirescu, care a păţit-o urât de tot de la „etericii” lui. Să învăţăm, aşadar, din istorie! Cât despre mine, nu mă deranjează să lucrez în continuare sub acoperire, fie şi la sindrofiile de care ziceţi. Acolo e chiar mai simplu. Că, sub efectul unui pahar, unei sticle/ damigene sau ce alt recipient o mai fi şi s-o mai goli, omul se dezbracă de tot ce are (şi de maiou şi de… caracter), leagă prietenii şi se dezleagă la limbă, spre folosul anchetatorilor în exerciţiul funcţiunii. Aşadar, aşadar… vă mulţumesc, stimate redactor-şef pentru noua avansare afară din birou şi vă doresc din inimă (partidului!) urarea noastră tradiţională: astă bucurie, şi la voi să fie! Măi să fie! (Loredana)

Adică n-aţi renunţat la secesiune şi la datul meu afară? Războiul rămâne deschis şi indecis. Dar să nu cad din nou în plasa împrumutată de Loredana de la băieţii-mai-specialişti-ca-noi-în-manipulare, să mă dezmeticesc şi să merg mai departe. Că drumul e pe final, chiar dacă aţi vrea să fie mai lung.

Toţi participanţii la anchetă au intrat în ea cu un interes ascuns (să publice, bineînţeles şi să ocupe un loc mai în faţă în ierarhia internă), urmând să îl atingă înainte să ajungem noi la concluzii. Ceea ce au şi făcut, durându-i fix în cot de rezultatele anchetei noastre. Aşa că nu se poate pune bază pe nici o intervenţie, bag seama că nici măcar pe bunăcredinţa proaspăt avansatei din redacţie nu se mai poate conta. Am rămas singur! Ba nu, am plecat şi eu, doar vă dau impresia că aş mai fi prin preajmă şi m-ar interesa ceva legat de subiectul dezbătut cu atâta pasiune până acum. Mă declar învins de structuri, de orice fel de structuri.

Ceva tot mai spun:

Dacă stâna lui Florin există, există şi piropopircăliţa, nu poţi să-i separi. Şi puii Lori, Gică şi Nicostel vor amplifica negreşit faima acestor locuri, am încredere-n ei. Oricum, am reuşit un experiment: am trăit în acelaşi timp în realitate şi literatură, produsă chiar de realitate, de nu s-a mai ştiut care-i una şi care este cealaltă. Nici nu contează. (Dobre)

EPILOG

Dacă am şti vreodată când trăim în realitate şi când în imaginaţie, dacă le-am separa întotdeauna, ne-am trezi prea repede din visul acesta frumos, care se cheamă viaţă. Şi dintr-un vis frumos nimeni nu prea vrea să se trezească. „Restul e tăcere…” (Loredana)

Gheorghe DOBRE & Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 01-09 aprilie 2013

¹⁾  NUP – neurmărire penală

Din nou la şcoală...

Săptămâna altfel – Şcoala Gimnazială Răduleşti - Ialomiţa

04 aprilie 2013

         Comuna Răduleşti (cunoscută drept Brazii în perioada 1960 – 2011) este situată la extremitatea de NV a judeţului Ialomiţa, pe malul drept al râului Prahova. Şcoala şi biserica au fost construite în anul 1782 de Costache Rădulescu-Filitis şi refăcute ulterior (1831 şi 1946). În curtea bisericii – monument arhitectural, cu pictură în stil bizantin – se află pietrele funerare ale foştilor proprietari de aici, care făceau parte din familia Filitis. Istoria şcolii din localitate începe cu momentul în care Costache Rădulescu-Filitis ridică pe proprietatea sa, în curtea morii, o clădire cu două săli de clasă unde copiii puteau învăţa să citească, să scrie şi să socotească.¹⁾ (Cam asta făceau oamenii bogaţi înainte, se străduiau să ridice poporul. Astăzi, bogătanii şi politicienii se căznesc să dărâme ceea ce înaintaşii lor au construit. Unii s-au străduit să-i lumineze, ăştilalţi se dau de ceasul morţii să-i îndobitocească. Şi presupun că nici măcar n-au coşmaruri. Bravos, naţiune! V-aţi făcut „speech”-ul pentru Judecata de apoi?).

         

La şcoala din Răduleşti, au poposit, în 04 aprilie 2013, şi invitaţii scriitori din „Zodia Helis”: Nicolae Teoharie, Marian Stefan, Dan Elias, Gheorghe Dobre, Florentina Loredana Dalian şi Florin Ciocea, cu ocazia săptămânii „altfel” din şcoli. Mulţumim pentru invitaţie doamnei Director Luminiţa Anghel, cât şi pentru buna organizare (sâc, domnu’ Marian Ştefan!) şi primirea calduroasă (la propriu şi la figurat. Sper că n-aţi cheltuit raţia de lemne pe jumătate de an, pentru confortul nostru, doamna Directoare; mie, o friguroasă, tare mi-a plăcut căldura din şcoală).

         

Încă de la intrare, ne-a întâmpinat un pici care ne-a invitat, zâmbind şi cu gesturi amabile, deschizându-ne uşa. Mă întrebam de când o fi stat, bietul copil, afară, în frig, să ne aştepte pe noi, având în vedere că am întârziat vreo 7 minute „regulamentare”. Elevul din uşă mi-a amintit de mine, elevă (pionieră!), aşteptând delegaţia chineză în curtea C.A.P-ului din Munteni-Buzău, cu emblema „înfrăţirea româno-chineză”. Ciuenlaii cam întârziaseră, nouă ne era frig şi ne cam plictiseam aşteptându-i aliniaţi în poziţie de drepţi, fără să avem voie să mişcăm în front. Când s-au arătat, într-un final, păreau că nu se mai termină, semănau cu un sir de furnici, toţi în uniforme kaki, cu zâmbete largi pe figuri – nu ştiu dacă erau ale lor sau erau contrafăcute, nu m-am priceput niciodată să descifrez mimica asiatică. Trebuia să „îl fac pionier” (adică să-l strâng de gât cu cravata roşie cu tricolor pe margine) pe şeful delegaţiei chineze şi, totodată, să-i dau şi un buchet de flori. De atâta aşteptare, mi s-au cam încurcat misiunile-n cap. Dar pas de află care-i şeful, între atâtea exemplare trase la xerox. Dintotdeauna am fost tare la logică, aşa că am decis că-i momentul să o pun în funcţiune: şeful nu putea să fie decât primul din şirul de furnici cu ochi oblici. Doar că nimeni n-a dat doi bani pe logica mea. Primul s-a dovedit a fi un fel de gardă a şefului. Astfel că, după ce m-a privit speriat crezând că atentez cu ştreangul la viaţa lui, prinzându-se că atentatul era o chestie aşa, cam onorantă, mi-a făcut semn către al doilea exemplar din rând. De emoţie şi de ciudă că misiunea fusese ratată pe jumătate, i-am smuls ăluia cravata cu năduf, am reuşit să i-o plasez şefului în mână, străduindu-mă, apoi, fără succes, să-i înod buchetul de flori la gât. Nici măcar atunci nu le-a dispărut zâmbetul, dimpotrivă. N-am văzut naţie mai zâmbăreaţă! Dar mă întreb şi acum: chiar or fi fost zâmbetele lor?

         

Întâlnirea (cu helisienii, nu cu ciuenlaii) a decurs într-o atmosferă destinsă şi deosebit de plăcută. Istoricul Marian Ştefan, o mai veche cunoştinţă a „răduleştilor”, ca şi Dan Elias, de asemenea, ne-a făcut fiecăruia câte o prezentare. Dacă, cu altă ocazie, m-a numit sarea şi piperul (va să zică, m-a făcut cu ou şi cu oţet), de data asta m-a numit căprioară. Motiv pentru Dan Elias, din stânga mea, să-mi şoptească: „Să vezi că pe mine mă face lup!” Elevii, şi chiar adulţii prezenţi, au pus întrebări, cărora noi ne-am străduit să le răspundem, am citit texte pentru copii, iar la final, elevul Mihai Barbu, care ne-a mărturisit că scrie, a citit un text de proză foarte frumos şi bine scris, pentru vârsta lui.

De altfel, în mapa de prezentare care ne-a fost oferită fiecăruia, am găsit versuri şi desene ale elevilor din Răduleşti, elevi talentaţi şi cu preocupări artistice, pe care dascălii lor îi ajută şi încurajează. Bravo şi unora şi altora!

          Îi felicit pe copiii care au rezistat o oră şi jumătate (în afară de timpul de aşteptare) şi păreau că ar mai fi stat cu noi, şi noi cu ei, dar n-am dorit să-i obosim, ştiind bine cum se aşteaptă, de regulă, pauza, după 50 de minute de „lecţii”. (Nu doar de către copii; am predat la adulţi nişte cursuri de engleză, iar de prin minutul 45 începea foiala şi unii mai îndrăzneţi „şopteau”, destul de tare cât să-i aud: teacher, break!²⁾).

          Evenimentul a fost înregistrat, în vederea difuzării, de televiziunea locală din Fierbinţi – IMPULS (realizator: ing. Constantin Florian, fost primar al Fierbinţilor, va să zică primarul celor fierbinţi).  

          Mulţumim doamnei Luminiţa Anghel, doamnelor şi domnilor care şi-au dat silinţa ca noi să ne simţim bine, inclusiv la agapa de la sfârşitul întâlnirii, precum şi copiilor care ne-au ajutat să plecăm de acolo mai bogaţi. Mai bogaţi sufleteşte şi chiar… intelectual, având în vedere că, aşa cum spune prietenul nostru Teoharie, noi, adulţii avem de învăţat de la copii. Înainte era invers, susţine domnia sa, dar acum lucrurile s-au inversat. Îmi permit şi eu să adaptez un proverb cunoscut, mergând pe aceeaşi idee: Cine n-are copii, să şi-i cumpere!

Slobozia, 04 aprilie  2013

¹⁾  Informaţiile despre Răduleşti le-am preluat din pliantul care ne-a fost pus la dispoziţie tuturor invitaţilor.

²⁾  Pauză, doamna profesoară! (EN)

Lansare PRĂVĂLIA CU UMOR - Caietele Umoriştilor Constănţeni, Volumul II

Prin 2008, am fost adoptată de constănţenii umorişti, sau poate invers, eu i-am adoptat pe ei, fiind unul dintre membrii fondatori, alături de Dan Norea, Elia David (Alina Vlad) şi Simona Dobrescu. Totul a pornit dintr-o discuţie la o cafenea, în oraşul-port. Elia, Simona şi cu mine l-am tot bătut la cap constant pe Dan, până, săracul, ca să scape de gura noastră, a promis că va înfiinţa un club al umoriştilor. Numai că eficienţa noastră a fost atât de bună, încât lui Dan Norea chiar i-a intrat în cap povestea şi a şi pus-o în aplicare. Însă, atunci când a fost de muncă, noi, cele trei graţii, ne-am făcut nevăzute, ca nişte muze care se respectă. Din glumă în glumă, Prăvălia cu Umor a ajuns la cel de-al doilea volum. Iată mai jos...

... Anunţul primit de la epigramistul Dan Norea, Preşedintele Executiv al Clubului Umoriştilor Constănţeni

În data de 9 mai 2010 vă anunţam apariţia volumului colectiv “Prăvălia cu umor” vol. I.

Astăzi avem plăcerea să venim cu un nou anunţ: acum o săptămână a ieşit de sub tipar,

la Editura „Dobrogea”, volumul colectiv:

PRĂVĂLIA CU UMOR

Caietele Clubului Umoriştilor Constănţeni
Volumul II
epigrame, fabule, poezii vesele, proză scurtă, caricaturi


Lucrările cuprinse în paginile cărţii sunt semnate de:

Traian Brătianu, Petru Brumă, Florentina-Loredana Dalian, Ispas Feţeanu, Ananie Gagniuc, Sanda Ghinea, Constantin Iordan, Liviu Kaiter, Aurel Lăzăroiu, Dumitru Mihăilescu, Leonte Năstase, Dan Norea, Ion Roşioru, Ana Ruse, Ion Ruse, Luminiţa Scarlat, Ion Tiţa - Călin, Ionuţ - Daniel Ţucă , Mioara Vineş şi Roland - Florin Voinescu

Coperta a fost realizată de caricaturistul Leonte Năstase.
Selecţia textelor a fost realizată de: Petru Brumă, Ananie Gagniuc şi Dan Norea

Lansarea volumului va avea loc sâmbătă, 13 aprilie 2013, începând cu ora 11,

la Casa de Cultură din Constanţa, sala mică.

Suntem onoraţi să vă avem alături de noi la acest eveniment!

Anunţ lansare poezie.ro
Observator de Constanta
Cuget Liber
Realitatea
Constanteanul
Ziua de Constanta
Actualitati.net
Ziare pe net

Eu mă mai duc la şcoală...

Şcoala altfel – Liceul Pedagogic Slobozia

03 aprilie 2013

          Iniţiativa aceasta a Ministerului Educaţiei mi se pare a fi una dintre puţinele bune din ultimii ani. Deşi „şcoala altfel” n-ar trebui să se reducă la o săptămână pe semestru, ci să fie completată cu orele de dirigenţie de pe parcursul anului. La unele clase/ şcoli, chiar se petrece aceasta, din câte ştiu. La altele… nu prea, dar asta-i altă poveste.

         

Şi anul acesta, am fost invitată la Licelul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia, împreună cu scriitorul şi profesorul (Istorie) Vasile Radu. La iniţiativa şi sub atenta supraveghere a doamnelor profesoare Theodora Vild (Religie si Consilier pentru proiecte si programe educative) şi Mariana Tărăcilă (Limba Latină), elevii claselor a X-a B (diriginte prof. Simona Turcu – Engleză), a X-a C (diriginte prof. Theodora Vild) şi a XI-a B (diriginte prof. Mariana Tărăcilă) au avut un dialog interesant cu cei doi scriitori invitaţi. Deşi mai timizi la început (cum era şi firesc), tinerii au căpătat curaj să comunice, pe parcurs. Un merit deosebit l-a avut profesorul Vasile Radu care, de data aceasta invitat în calitate de scriitor, datorită bogatei sale experienţe pedagogice, a reuşit să-i implice în dialog pe cât mai mulţi. Am aflat astfel că există şi elevi cu preocupări literare (adică scriu poezie, scenariu de film, etc.), că citesc atât în format clasic (pe hârtie), cât şi electronic. Că, unii dintre ei, chiar cumpără cărţi. Eu am simţit că întâlnirea a fost benefică de ambele părţi, cei tineri aflând răspuns la unele mirări, adulţii luându-şi porţia de energie şi tinereţe de la cei care debordează de ea. Dialogul mi s-a părut că a curs mai bine, parcă, decât alte dăţi, elevii păreau fireşti, interesaţi de cele discutate. M-am bucurat. Pe mulţi, şcoala îi plictiseşte (să fim sinceri, şi pe noi ne-a plictisit!); n-aş fi vrut să fiu un alt motiv al plictiselii lor. Neinspirată, am luat la mine doar câteva volume, pe care le-am împărţit (cu strângere de inimă, că dau numai unora, deşi cărţile mele se află şi la Biblioteca şcolii), celor care fuseseră mai activi (inclusiv un domn student la Facultatea de Istorie, fost elev al liceului). Nu mică mi-a fost surpriza când am văzut mai multe mâini ridicate şi am auzit voci care exclamau: „Şi mie, şi mie!” Sincer, mi s-a pus un nod în gât. Nu împărţeam bomboane sau jucării, ci cărţi. Am hotărât pe loc ce aveam de făcut: i-am anunţat să se treacă pe o listă la doamna Tărăcilă toţi aceia care doresc o carte de la mine. Până am ieşit din clasă, deja predaseră lista doamnei profesoare. Vreo 15 nume erau scrise pe ea. Le-am trimis cărţile, cu dedicaţii. Să mai spună cineva că tinerii noştri nu sunt atraşi de lectură. Eu rămân la părerea că pot fi atraşi către orice, cu condiţia să le stârneşti interesul şi să le vorbeşti pre limba lor, nu pe cea a dinozaurilor. A! uitasem un amănunt. La început, nu pricepuseră că le voi oferi cărţile gratuit, astfel că una dintre eleve m-a întrebat dacă se poate să aducă  banii în ziua următoare. Aşadar, erau dispuşi să plătească – fie şi în avans! - pentru cărţi, să-şi dea bănuţul de covrig, pentru a citi. Oricum nu prea obişnuiesc eu să-mi vând cărţile, dar să le vând unor elevi nu cred că aş face-o nici dacă aş fi muritoare de foame. Chiar dacă ei sunt obişnuiţi să plătească (ştiu din experienţa de părinte) manuale şi culegeri peste culegeri. Educaţia, până la un anumit nivel, TREBUIE să fie şi să rămână gratuită! Ba încă tinerii ar trebui răsplătiţi ca să studieze şi să citească. Când vom pricepe cu toţii aceasta, poate vom avea şansa să îndreptăm cocoaşa acestui popor.

          După întâlnire, câţiva tineri din clasa a X-a C , coordonaţi de prof. Theodora Vild, mi-au luat un interviu care va fi publicat în revista şcolii – „Nota zece” – şi transmis la Radio Campus. Îi felicit din suflet pe tinerii care au astfel de preocupări, pe profesorii lor coordonatori şi le mulţumesc tuturor pentru prezenţa agreabilă de la întâlnirea noastră, pentru eroismul cu care au rezistat două ore, după ce, mai înainte, avuseseră oră de dans. Felicitări şi doamnei Director Adriana Dumitru, pentru implicarea în a oferi elevilor o şcoală… şi altfel.

          Am încheiat cu povestea (adevărată!) pe care le-o mai spusesem altor colegi de-ai lor, pentru a-i ajuta să tragă învăţămintele de rigoare din ea: să-şi urmeze talentul oricare ar fi, să aibă încredere în ei şi să nu stea departe de artă, fie şi numai ca spectatori. Redau mai jos povestea, pentru frumuseţea mesajului:

          Era un copil, căruia îi plăcea mult să cânte. Şi câta tot timpul: acasă, pe stradă, în pauze, la şcoală. Odată, învăţătoarea lui s-a enervat şi l-a sfătuit să înceteze cântatul, întrucât are o voce de măgar răguşit. Degeaba a încercat el cu argumente să o convingă că îşi doreşte mult să ajungă solist, ea s-a străduit să îl determine să creadă că e total lipsit de talent. Copilul s-a dus trist acasă şi i-a povestit mamei lui cele întâmplate. Mama l-a încurajat, sfătuindu-l să cânte în continuare, spunând că, pentru ea, vocea lui este cea mai frumoasă din lume. De la vârsta de 16 ani, a început să ia lecţii de muzică, împreună cu profesori buni, ajungând, astfel, după un timp, tenor celebru, cântând pe marile scene ale lumii. Numele acelui copil era… Enrico Caruso.

Slobozia, 03 aprilie  2013

Ananie Gagniuc şi ... păcălelile sale

Ananie Gagniuc, supranumit şi Amiralul umorului românesc (nu doar pentru că este amiral în rezervă, ci şi amiral activ... pe scena umorului), îmi mai trimite din când în când, să mă binedispună, din textele sale savuroase. Îl voi lăsa pe Preşedintele onorific al Clubului Constănţenilor Umorişti "Prăvălia cu umor" să se prezinte singur, în stilul său inconfundabil. Mulţumiri, Noni!

GAGNIUC ANANIE – AUTOBIOGRAFIE - ÎNTR-O VESELIE 

          Am văzut lumina zilei în noaptea de 8 spre 9 ianuarie 1955, în satul Comăneşti, judeţul Suceava şi dacă istoria va fi dreaptă în ceea ce priveşte talentul meu, acest sat... n-o să-şi schimbe numele. Şcoala generală am terminat-o în nici opt ani, împreună cu tata, care era buldozerist.

După clasa a 2-a, când am făcut primele bastonaşe, tata mi-a zis: „Gata cu şcoala, poţi să te faci poliţist!” Notele la clasele 1-4 au fost de 5-10, iar la clasele 5-10 au fost şi de 1-4...

       Am urmat apoi cursurile... Bistriţei, ajungând la C-lung Moldovenesc unde, la un concurs de sărituri la trambulină, fiind un schior cam chior, a trebuit să plutesc două ore în aer, negăsind pârtie de aterizare. Aşa am ajuns la Institutul de marină din Constanţa, contrazicând şi unii colegi, care spuneau că o să ajung eu la marină, când o zbura porcul!

          Cariera mea militară a fost umbrită de strălucirea literară, culminând cu înalta funcţie de director al Editurii Militare, de unde singura mea ieşire a fost... ieşirea la pensie, la care sunt condamnat şi astăzi.

Capete de acuzare: 11 cărţi de satiră şi umor; 5 comedii la teatre de revistă din ţară; peste 4000 de texte publicate (pe numărate!) în presa militară şi civilă, locală şi naţională; emisiuni radio-Tv.

    Am scris şi nenumărate reclamaţii şi anonime, care vor intra în istoria literaturii române, veşnic nepublicate.

          Mai vreau să scriu o carte, adică un singur exemplar, date fiind actualele preţuri, să fie cumpărată prin subscripţie publică.

  Scot cartea şi rog pe cei care au xeroxuri, imprimante, să mi-o tragă!

    Ziua în care va apărea „ANANIE  GAGNIUC – OPERE COMPLETE” va fi declarată zi de doliu. Mulţi susţin că sunt un scriitor de mare perspectivă. În două-trei sute de ani voi ajunge celebru.

Vom trăi şi vom vedea!   

Şi iată ce ne spune despre păcălelile dumnealui: 

                                                         Iar am fost păcălit !

        La noi, ziua de întâi aprilie este, demult, ziua păcălelilor. Dar anul acesta am fost păcălit mai mult ca oricând! Încă de dimineaţă, actuala mea soţie (şi, posibil, viitoarea mea văduvă) s-a trezit, s-a dus în baie şi m-a sunat de pe mobil. Mă scol, cu ochii cârpiţi şi dorinţa arzătoare de a înjura şi cârpi pe cine mă sună. Iau telefonul şi aud o voce suavă, şoptind „Iubitule, a plecat cotoroanţa aia de nevastă-ta?”  Fac o pauză (greşeala mea!), mă uit în jur şi rostesc: „Da…” „Cum, da!?” răsună baia. Îmi dreg vocea şi încerc s-o dreg: „Da’…cine e la telefon?” „Mă-ta!” tună, din hol consoarta, de reverberează apartamentul, vibrează lustra şi se aude ecoul, de undeva, din munţii Pădurea Neagră. Intră soaţa, furtună. Ce furtună, tzunami! „Nemernicule, voiam să te păcălesc, dar văd că tu eşti cel care mă păcăleşti şi mă înşeli!” Apoi începe să mă îngâne, cu voce baritonală: „Îţi sunt fidel, dragă, numai la peştera muierii mele stau, nici o (bip) nu mai dau, la niciuna!” Că tot voiam un calendar de perete, a luat calendarul de pe masă, mi-a arătat că e…1 aprilie şi-a dat cu el de perete!

      Cu greu am reuşit să mă strecor în baie, nici nu m-am uitat în oglindă, să nu-mi stric şi mai tare ziua, m-am spălat pe faţă,  m-am îmbrăcat pe dos şi-am plecat la serviciu. Sarabanda păcălelilor a continuat, la nesfârşit: Şeful mi-a spus să trec pe la caserie, să-mi ridic prima. Nu a fost prima, a fost a doua. A doua păcăleală. Un coleg de birou m-a atenţionat, arătându-mi puloverul: „Vezi că l-ai îmbrăcat  pe dos!” „Hai, că nu mai ţine, ştiu ce zi e astăzi!” Şi aşa era. Era pe dos. Pe masa de lucru, o gramadă de reviste răsfirate, cu coperte deocheate, femei pline, dar goale, dive în poziţii lascive. Iar mi-a făcut-o vreun coleg! Degeaba am încercat eu să le strâng, când a intrat directorul, întrebând, ca pentru sine: „Ia să văd, cu ce se mai ocupă  subalternii mei?” Nici nu mă mai interesa cine mi-a făcut-o, odată ce directorul m-a interogat feroce, cu degetul pe una din femei: „Asta cine e?!”, iar eu i-am răspuns, precum nevastă-mea: „Mă-ta!”

     Am plecat din birou, o să plec din funcţie, din serviciu, din oraş, dar rămân în ţară, dat fiind că, la noi, ziua păcălelilor e în fiecare zi…

                                                                                                      Ananie GAGNIUC   

Cu Ananie Gagniuc şi Aurel Lăzăroiu, Preşedintele Cenaclului "Mihail Sadoveanu", la lansarea cărţii mele "Scrisori netrimise", Constanţa, iunie, 2011, Cercul Militar