Florentina Loredana Dalian

duminică, 18 februarie 2024

ROMÂNIA FĂRĂ TATIANA

 


(ESEU de Sherzod Artikov)

 

Când, împreună cu prietenii mei apropiați, Dan Blebea și Florentina Dalian, în Renault-ul lui Dan, am mers să vizităm Transilvania, tărâmul legendarului conte Dracula, un ținut străvechi și fermecător, cu aspect misterios și istorie bogată, dorul după cățelușul prietenului meu, drăgălașul Bobiță care mi-a amintit cumva de Kashtanka lui Cehov prima dată când l-am văzut, îmi zdrobea inima, iar setea provocată de căldura toamnei românești, asemănătoare cu a noastră, în prima lună de vară, începuse deja să-mi irite gâtul. La fiecare zece-cincisprezece minute, îmi udam gâtul cu una dintre apele minerale oferite de generosul Dan și îmi lingeam buzele, gândind încă o dată că viața este o binecuvântare supremă, iar eu mă bucuram de ea. Nu încetam să-i spun prietenului meu: „Cățelul tău mă place.” El zâmbea ușor, cu calmul firii și vârstei lui luminate, învârtea de volanul mașinii, își îndrepta ochelarii negri pe nas și privea cu calm geolocația de pe ecranul telefonului din fața sa.

O altă prietenă a mea, Florentina, care călătorește pe locul din spatele meu, pe care o numesc cu afecțiune „mama mea română”, iar asta îi place și ei, uneori se adreseză cuiva în românește, la telefon, alteori îmi împărtășește informațiile necesare, fără a-și lua ochii de la fascinantul peisaj, despre maiestuoasa pădure a Argeșului, care ne înconjoară din ce în ce mai mult, despre care, până acum citisem numai în cărți, ca și despre pădurile Transilvaniei. Uneori, se așternea o lungă tăcere, toți eram tăcuți, iar în interiorul mașinii se auzea numai sunetul motorului mașinii, care rula la viteză moderată. Întrucât nu eram obișnuit cu asemenea tăceri, mi-am luat ochii de la drum și mi-am angajat, pe rând, ambii interlocutori, încercând să le vorbesc despre orice îmi trecea prin minte. Uneori îl distrăgeam pe Dan de la drum, întrebându-l despre orașul românesc cu acea varietate mare de struguri care îmi plăcuseră la masa lui, alteori mă întorceam către Florentina, întrebând-o rețeta mămăligii lor naționale sau despre literatura română modernă.

La un moment dat, un cântec frumos a început în CD-playerul mașinii. M-am gândit că e românesc. Cânta o femeie cu voce magică, un suflet viu pe care îl ascultam în absență, împărtășindu-și durerea cu toți.

„Tatiana Stepa cântă” – a spus Florentina, apropiindu-se de locul meu. „Cântecul se numește Copaci fără pădure.” După răspunsul ei, m-am uitat involuntar la copacii din jur care, deși era sfârșit de septembrie, nu își pierduseră încă verdeața, la măreția pădurii, unde începuse granița nesfârșită.

„Urs, urs!” – zise Dan, încetinind „Reno”-ul, trăgând pe marginea drumului și arătând spre partea cealaltă.

Mașinile din fața și din spatele nostru au oprit, iar pasagerii tuturor priveau la ursul mare de pe partea opusă a drumului. La marginea drumului însorit, ursul și-a deschis gura, și-a arătat dinții mari, lovind aerul cu labele uriașe, în joacă, ținându-și ochii fixați pe mașini și pe curioșii din interiorul acestora.

Și chiar, cu una din lăbuțe ridicate, părea să îi salute pe privitori. Toți trei ne-am amuzat de asta. „Ursul ăsta se crede star de Hollywood” – am zis râzând către Dan.

Sincer, până acum am văzut urs viu doar la grădina zoologică. A fost pentru prima dată când am întâlnit un urs în natură, în mediul său. După ce am stat câteva minute cu ursul, gândul mi s-a întors la același cântec, pe când ne continuam drumul. Cântecul nu se oprise. Durerile Tatianei, absorbite în cântec, mi-au pătruns tot mai mult în adâncul inimii. „Copaci cu pădure” am spus când am ieșit din tunel și am ajuns la barajul Lacului Vidraru, referindu-mă la copacii din jur, făcând un joc de cuvinte. Florentina a râs, iar Dan a zâmbit, după ea: „Ai dreptate.”

Pe pod, Dan a oprit. Cei trei mușchetari (cum ne-am numit eu, în glumă) au coborât. Am decis să ne odihnim puțin aici, să mâncăm în una dintre bucătăriile artificiale aliniate la capătul podului. Dan a adus niște știuleți de porumb copt, învelit în hârtie. Mie mi-a dat doi. M-am uitat la Lacul Vidraru timp de zece sau cincisprezece minute, cât mi-am mestecat porumbul. Îndrăgostindu-mă de măreția acestuia, mi-am atins fața rece ca gheața, acoperită de o ceață. Inima îmi bătea cu putere, întrucât vedeam pentru prima dată un lac atât de mare, fascinația mea pentru acesta crescând în fiecare secundă, foamea de frumusețe din inima mea era insațiabilă, indiferent cât de mult aș fi privit lacul, focul din priviri îmi ardea tot mai mult, mă simțeam de parcă nimerisem în Rai.

 Dar chiar și aici, cântecul Tatianei nu-mi dispărea din urechi. Pe când ne continuam drumul, aș fi pus melodia la CD iar și iar, de fiecare dată dorindu-mi să nu se termine, iar atunci când se termina l-aș fi pus imediat din nou. Dan și Florentina nu se împotriveau. Nu acordau atenție capriciilor mele, așa cum părinții suportă capriciile unui copil, dimpotrivă, amândoi erau fericiți că o descoperisem pe Tatiana.

„Spune-mi despre Tatiana Stepa!” – i-am zis Florentinei, în timp ce deschideam geamul mașinii, să simt respirația pădurii verzi.

Ea mi-a spus tot ce știa despre solista folk contemporană a României.

„Este moartă?” – am întrebat, simțindu-mă ciudat când am auzit de plecarea ei.

„Da” – zise Florentina, scuturându-și capul cu tristețe. „A murit de cancer, în 2009”.

Păreau să lipsească informații, sau motivul pentru care am devenit interesat de Tatiana lipsea. N-am fost mulțumit de ce am aflat, așa că am început imediat să o caut pe Tatiana Stepa pe Internet. Am aflat că se născuse în 1963 (aici, m-am gândit că era de aceeași vârstă cu mama mea), cântecele ei au devenit cunoscute în România de la o vârstă tânără, a creat în special muzică folk și a murit de cancer într-un spital militar în 2009. Pe Wikipedia scria că mormântul ei se află la Cimitirul Bellu.

             Îmi închid telefonul, aproape într-o stare de blocare și mai întâi șoptesc: „București”, „Spitalul Militar”, cu buze tremurânde. În ziua în care am mers la București, trecusem pe lângă magnificul Spital Militar, un exemplu de arhitectură de nedescris. La momentul acela, îl privisem uimit, admirându-i arhitectura. Acum, aș fi dorit să mă întorc acolo, să trec de ușă, pentru a căuta camera în care a murit Tatiana, să simt pereții, să mă întind pe patul pe care a stat întinsă, chiar să caut doctorul care a tratat-o și asistenta care a avut grijă de ea, să-i întreb despre ultimele zile ale solistei care mi-a cucerit inima. În câteva minute, eram într-o asemenea stare de extaz, încât n-am mai știut ce făceam sau ce gândeam. De parcă mi s-ar fi oprit inima și creierul, doar Tatiana și lucrurile legate de ea mi se învârteau în minte. 

„A fost înmormântată la Bellu, Florentina!”, am zis cu inima frântă.

„Așa e”, răspunse ea, cu voce stinsă. „Îmi pare rău că nu ți-am spus de Tatiana în ziua aceea.”

„Am găsit mormântul lui Eminescu, l-am fi putut găsi și pe al ei”, am continuat, regretând tot mai mult.

„Ai vizitat mormântul socrului ei, poetul Adrian Păunescu”, a încercat Florentina să mă consoleze. „Tatiana a compus în special pe versurile acestuia, chiar el este autorul poeziei Copaci fără pădure.”

          De fapt, am putut vizita mormintele multor poeți și scriitori români, inclusiv al unuia dintre poeții mei favoriți, Mihai Eminescu, al cărui mormânt l-am căutat special în Bellu, am înghețat ca o statuie și m-am rugat pentru ei. Printre acestea, se aflau mormitele lui Ion Luca Caragiale, Marin Preda, Alexandru Macedonski, Adrian Păunescu. Am rătăcit prin Bellu, care se află pe o mare întindere. Deci, mormântul Tatianei era în fața mea, dar neștiind-o, am ingnorat-o, am trecut indiferent.

          Acest gând m-a chinuit. Tatiana a intrat puternic în inima mea, cu melodia ei dureroasă, timp de câteva ore, iar de atunci și-a ocupat un loc sigur, iar acum vreau să cunosc absolut orice despre ea, neîncetând să-i întreb pe Dan și Florentina. „Ce fel de persoană era Tatiana pe când trăia?” „A creat în special folk?” „De ce a făcut cancer?” Nu i-aș fi slăbit nicio clipă cu întrebări ca acestea, iar dacă n-aș fi avut informație suficientă, aș fi devenit nervos și mi-ar fi explodat furia.

          Tatiana era de aceeași vârstă cu mama. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit șaizeci de ani zilele acestea, la fel ca mama. E interesant că am început să o iubesc așa cum îmi iubeam propria mamă. Deși CD-ul își continua cântecul, urechile mele nu l-au mai putut auzi. Deoarece ea începuse deja să cânte în inima mea, și chiar dacă vocea ei murea pe CD, nu va muri în inima mea ani de zile. Îi părea tot mai rău pentru copacii fără pădure și își înghițea durerea. Privind la copacii din jurul meu, care aveau pădure, aș fi strigat: „Îți pare rău pentru copacii fără pădure, dar ce spui de moartea prematură a Tatianei, care a cântat despre ei?” De parcă i-aș fi întrebat pe Dan, Florentina și acești copaci despre cum era tot pământul românesc rămas fără Tatiana, cum era atunci când era în viață. Aș fi vrut să îmi vorbească mai ales copacii care sunt înalți cât cerul, tăcerea copacilor mă rănea o dată, destinul Tatianei mă durea de două ori.

           Pe de altă parte, adăugarea Tatianei în rând cu Edith Piaf, Lara Fabian și Yasmin Levy, care mi-au făcut inima bucăți cu melodiile lor de fiecare dată, îmi arătau acum că durerea și suferința umană create de aceste reprezentante ale sexului frumos vor crește și vor deveni prea intense, încât mintea îmi amintea că era puțin probabil ca inima mea sensibilă să le poată suporta, că era imposibil să trăiești așa, adică să mori de un milion de ori.

          Chiar și atunci când „Renault”-ul a virat spre Voineasa, un oraș stațiune situat pe pantele pădurii argeșene, încă nu scăpasem de aceste sentimente ca de plumb, în cuvintele lui Somerset Maugham: „un vârtej de dureri și pasiuni omenești”. Voineasa este o localitate mică și liniștită, cu multe lumini stradale care amintesc de filmul lui Chaplin „Lights of the big city” (Luminile marelui oraș). Întrucât era noapte și ploua puternic când am ajuns, nu am putut vedea nimic pe stradă, nicio ființă nu se afla în fața ochilor noștri, aparent locuitorii dormeau profund. De asemenea, nu am putut acorda atenție orașului din pricina epuizării. În situația în care mă aflam, nu am putut decât să remarc faptul că, deși casele formau un ansamblu ciudat, mi-au adus aminte de colibe de basm a căror arhitectură vorbește de trecut. Chiar și atunci când mașina noastră s-a oprit în fața uneia dintre pensiuni în care urma să dormim (Dan făcuse rezervare anterior), în mintea mea se învârteau doar memoria Tatianei, soarta ei amară, oda poetului Păunescu dedicată copacilor ce nu aveau pădure, iar în cele din urmă, acel cântec mă omorâse într-o zi, uluitor. Fredonam melodia, involuntar. Cele trei cuvinte „Copaci fără pădure” erau singurele cuvinte ale versurilor aflate în memoria mea (Nu am reținut versurile în întregime). De cele mai multe ori, urmam tonul. Cum spuneam, afară ploua cu spume. În camera mică rezervată pentru mine, stăteam pe canapea și îmi încălzeam ochii dornici cu picăturile de ploaie care foșneau pe fereastră, cu prospețimea Voineasei peste care se întindea cortina întunecată a nopții, sclipind cu ajutorul nenumăratelor lumini, cu liniștea pădurii misterioase care acoperea împrejurimile și era colorată de cer. Mi-am simțit corpul cedând, din pricina unei zile grele (merseserăm cu mașina aproape 160 de kilometri) și o altă durere în inima mea fusese adăugată.

          Tatiana zăcea singură în cimitirul Bellu, în pământul rece și uscat, într-un coșciug aproape putrezit, iar eu stăteam întins pe o parte, pe canapea. Acum, ea nu mai cântă, nu mai vorbește, nu mai vede, nu miroase, nu râde, nu plânge. În afara scheletului ei, nu mai era în sicriu nicio urmă a ochilor ei blânzi ca de gazelă, a buzelor albe, subțiri, a părului blond, a mâinilor lungi și subțiri care învățaseră să țină chitara. Mintea mea nu putea să priceapă asta. Când ascultam sau îmi imaginam cântecul „Copaci fără pădure” în Voineasa, era ca și cum Tatiana stătea în fața mea, vorbind cu mine, în timp ce bea cappuccino. Cu cât mă uitam la pădure, cu atât îi invidiam mai mult pe copaci. Pe undeva, soarta copacilor fără pădure mă întrista (probabil Tatiana cântase despre copaci în Brașov, Sighișoara, Sinaia sau în alte orașe din România fără pădure, zăcând în pustiu și probabil, la vremea cuvenită ei s-au uscat și au devenit fără rost, exceptând lemnul de foc.)         

          În cele din urmă, aproape de zori, am adormit. Pe când închideam ochii, m-am gândit la ce spusese bunica odată. Obișnuia să spună că „adesea întâlnim oameni târziu sau care nu mai trăiesc, pe care-i căutăm o viață, cu care am vrea să vorbim ore în șir și pe care îi iubim.” Din păcate, am avut aceeași soartă și era târziu pentru Tatiana. 

 

2024, ianuarie

Sherzod Artikov

Traducere din engleză în română de Florentina Loredana Dalian

Traducere din uzbecă în engleză de Maftuna Abdurasulova

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu