Dacă știam, nu mă mai măritam

 

Mi-am luat bărbat tânăr, frumos, inteligent și cu bani. Credeam c-a dat norocul peste mine, dar în curând aveam să aflu ce fel de noroc. Am ales, până-am cules. Omul meu, deși pare c-ar avea toată țigla pe casă, mi-a venit la pachet și cu o zestre de superstiții de care nu l-am putut dezbăra nicicum.

Încă din ziua nunții, a stat bosumflat fiindcă plouase la nuntă și ăsta-i semn clar de ghinion pentru familie. Era atât de supărat, încât toată lumea-l întreba dacă a aflat cumva că mireasa nu-i fată mare.

Când m-am mutat la el, cu arme și bagaje, mi-am adus și pisica din dotare. Neagră. Nenorocire! Ca să nu divorțez la trei zile după nuntă și să împac și capra și... pisica, am vopsit bietul animal în nuanțe de blond-roșcat cu reflexe verzui fosforescente. Arată ca un girofar, dar măcar mi-am asigurat liniștea în familie. O vreme.

Când am vărsat prima dată sarea, atât a încercat să mă convingă că asta înseamnă ceartă, încât până seara chiar ne-am certat serios. Pe tema sării. De atunci am convenit să nu mai folosim sare, am azvârlit toată sarea din casă și măcar putem spune că mâncăm mai sănătos. Și leșinos, dar ce contează?

Văzând că nu-i chip să-i scot din cap grăgăunii, m-am decis să întorc beleaua asta cu superstițiile în favoarea mea. Am început să-i spun că mă tot mănâncă palma stângă și ăsta-i semn sigur că o să primesc bani. Dar el să se prindă – nici vorbă! Văzând că insist și sătul de văicărelile mele cu palma stângă, mai întâi m-a întrebat dacă nu cumva mă mănâncă și nasul, că ăsta-i semn sigur de bătaie, apoi mi-a zis că, dacă vreau să scap de mâncărimea din palmă, să-i cer șefului o mărire de salariu. Așa am făcut. A doua zi m-am dat subtil pe lângă șef, cu aceeași sugestie, dar când i-am spus că mă mănâncă palma stângă, mi-a zis că precis am râie și s-a oferit să-mi recomande un dermatolog bun.

Mai are soțul meu și altele, cum ar fi: nu duce niciodată gunoiul lunea, nici seara, că asta alungă norocul din casă. Dimineața și la prânz nu-i acasă decât duminica (Cineva mai trebuie și să muncească – mi-a spus), iar duminica nu duce gunoiul, că-i păcat să muncești în ziua Domnului. Așa că mi-am asumat eu și dusul gunoiului, dar trebuie s-o fac pe furiș, să nu mă vadă că îl duc în zilele și orele interzise.

Când mi-am făcut un amant, m-am bazat pe faptul că soțul meu nu se întoarce niciodată din drum, că altfel are ghinion toată ziua. Dar, spre surprinderea tuturor, o dată s-a întors. Ghinion, curat ghinion!

Florentina Loredana Dalian

Potcoava cu noroc

 

Mergea pe stradă cu capul plecat, ca un om amărât și cocoșat de toate grijile lumii, gândind că n-a avut și el noroc în viața asta și că-i mai mereu urmărit de ghinion, care se ține de el ca râia de om. Nu că n-ar fi avut și râie, dar pe asta o considerase oarecum un noroc, la vremea respectivă, că-l ajutase să scape de una urâtă care pusese ochii pe el și se ținea după trena lui tot cam ca râia.

Și cum se târa el așa cu ochii-n pământ, văzu deodată o potcoavă. De cal mort, de cal viu, nu mai conta, câtă vreme norocul i se arătase în cale tocmai lui care... Iată – își spunea – cum din toată lumea asta care trece pe stradă, tocmai pe el l-a ales potcoava să-i iasă în cale. Așa încât, fără să stea mult pe gânduri, se aplecă și o culese de jos.

Luă potcoava și-o azvârli în buzunarul de la piept, întrezărind o urmă de speranță prin mirosul de bălegar care se insinua tot mai insistent din buzunar. Nevasta îl boscorodi când îl simți așa înmiresmat, regina nopții, nu alta, dar lui puțin îi păsă de boscorodelile ei, câtă vreme azi îi ieșise norocu’nainte. Deja se visa prin palate de cleștar, cu zeci de cadâne în preajmă, înfulecând bucatele cele mai alese și ingurgitând cu sughițuri cele mai fine vinuri, de care nici măcar nu auzise, însă de bună seamă trebuia să existe, că doar potcoava nu minte.

O scoase din buzunar, o șterse de mânecă, dar nu prea tare, să nu șteargă și norocul odată cu rahatul de cal aferent, și o așeză la loc de cinste, într-un cui deasupra ușii, așa cum îi șade bine unei potcoave norocoase. Se dădu un pas înapoi și-o privi, zicându-și că viața se vede oleacă mai roz acum. Mă rog, dacă se uita mai bine, era mai mult maronie, dar ce mi-e roz, ce mi-e căcăniu.

Peste noapte, pământul s-a cutremurat. S-a trezit din somn speriat, în zgâlțâielile nevestei, care credea că au intrat rușii cu tancul sau cu bomba atomică până la ei în odaie. Dar el era un ins lucid, a priceput repede că nu războiul le bate la ușă, ci cutremurul și a-nceput să-i strige netoatei de femeie: „Repede, treci în toc, treci în toc!” Asta, amețită de-a binelea, își căuta singura pereche de pantofi cu toc pe care-i păstrase încă de la nuntă, dar nu-i găsea nici cu lumânarea. Atunci el își zise în sine: „N-ai decât să crăpi, dacă ești proastă! Unde mi-o fi fost mintea, când te-am luat? Vorba aia: am ales, pân-am cules!”

După aceste reflecții făcute cu obidă,  se așeză în tocul ușii, așa cum știa din moși strămoși că se face la cutremur, chiar dacă Inspectoratul Pentru Situații de Urgență avea, mai nou, cu totul alte recomandări în caz de seism.

Și cum stătea și se zgâia la nevastă-sa, căutând amețită după tocuri, deodată simți că-l pălește ceva în moalele capului. Crezu că se dărâmase casa pe el și murise, dar nevăzând niciun înger prin preajmă, nici vreun drac, exceptând-o pe diavolița de nevastă, și mai ales simțind un oarecare parfum de bălegar, înțelese. Potcoava, potcoava lui norocoasă îi făcuse un ditamai cucuiul. Se putea să aibă și el noroc măcar o dată-n viață? „La mine – gândi – chiar și norocul se transformă-n ghinion.” Și, mai mult decât atât, simțind încă durerea de la fierul dușmănos ce-i găurise inteligența, se lumină deodată și pricepu sensul profund al urării: „Bată-te-ar norocul să te bată!” Pe el îl bătuse. În cap.

Florentina Loredana Dalian