Saloanele Liviu Rebreanu 2024

 

O liniște neliniștită

 

 

Citind acest al treilea volum de poezii al poetului Romeo Aurelian Ilie, m-a încercat o stare de liniște neliniștită, stare ce mi se pare că străbate toate cele trei părți ale cărții.

Liniște - pentru că se simte o așezare a poetului în versuri matură și mai chibzuită (mie mi-a plăcut cel mai mult dintre volumele sale de până acum), neliniștită, pentru că n-ai cum să fii liniștit când ai de a face cu un potop.

Potopul este o temă recurentă ce apare ca un laitmotiv în versurile sale, de altfel prima parte se intitulează chiar așa – „Născut de ziua Potopului”. Iar această primă parte, dacă nu cumva întreaga construcție a volumului, mi se pare a fi un parcurs inițiatic al eului poetic, începând chiar de la ziua nașterii: „M-am născut în ziua în care a început Potopul.”  

Fără a fi o poezie religioasă în sensul restrâns al cuvântului, referințele religioase sunt nelipsite din majoritatea poeziilor, iar inserția acestora în structura poeziei mi se pare una atent meșteșugită, uneori mai subtilă, alteori mai evidentă, însă de fiecare dată bine plasată în context. De altfel, cartea începe cu un motto din „Facerea”. Iar personajele, și ele sunt din două spații: spațiul acesta tridimensional (mama, tata, iubita), însă ne „lovim” și de cele din supra-spațiu sau din relatările biblice: avem dialoguri cu îngerul, poezii în care apar sfinții – stâlpnicii, Saul, adică Sf. Pavel, întâlnim chiar și simbolul șarpelui. Iar la pag. 35, printr-un joc de cuvinte interesant, poetul face o inversare a vorbelor lui Iisus pe cruce, care îi spune Sf. Ap. Ioan „Fiule, iat-o pe mama ta!”. Poetul ne spune, prin vocea mamei: „Fiule, iată, tatăl tău!” Poezia se încheie cu niște versuri puperbe: „Mi-am deschis braţele

pentru îmbrăţișare

iar umbra mea

a desenat

pe pământ

întâia

cruce.” (Iată o măiastră și subtilă schițare a absenței absenței!)

Ordinea poeziilor este și ea interesantă, mi s-a părut deloc întâmplătoare, ci cu rost, astfel încât cititorul să-și desfășoare lectura mergând pe firul roșu al căutării de sine și așezării în rosturile lumii, pe care orice om ar trebui să o parcurgă, iar poetul face aceasta prin versurile sale.

Tema morții se înfățișează și ea cu umbra ei insidioasă, dar mai mult ca intenție de scurtă durată, fiind urmată mereu de readucerea la viață, fie printr-un glas apărut în vis, care îi șoptește: „Ai de ţesut o viaţă, o lume, o poveste.”, fie de parfumul unei flori „care se tălmăcește Floarea vieții”, parfum ce îl trezește din visul în care era „vânat de singurătate din toate părțile”. Tema singurătății apare și mai pregnant în partea a doua a volumului, mai cu seamă în poezia cu numărul 13: „Oamenii

sunt încă

prea departe.

Altfel,

m-ar fi auzit

în nopţile în care

am strigat

până mi-am pierdut

speranţa.”

 

Fiorul dragostei, căci da, avem și dragoste în aceste poezii, se împletește uneori cu cel al deznădejdii, alteori cu cel al speranței. Din nou visul, care este văzut și ca împlinitor al unei nădejdi ce nu își poate afla izbăvirea în realitate: „Mai lasă-mă,

îngere,

să dorm puţin,

poate se-ndură

și-mi apare în vis.”

 

Partea a doua este intitulată „Cruci și WC-uri” , un titlu ce se pare că unora le-a strânit indignarea. Mie nu, dar mărturisesc că nici nu îmi place această asociere, nu din motive de fanatism, ci pur estetice. Dar, dincolo de ce-mi place mie și ce nu, am înțeles sensul acestor două extreme între care se situează ființa umană, mai departe sau mai aproape de una dintre cele două extremități. Una dintre explicațiile titlului o regăsim în poezia „Stâlpnicii”, în care prin vorbele unui părinte-profesor ni se înfățișează perspectiva omului care cu cât e mai sus, mai aproape de cer, și mai desprins de cele omenești, cu atât e mai departe de locul acela unde trupul își varsă... mațele și neputințele.

Dar și poezia din acest capitol e cât se poate de profundă (în mod deosebit mi-au plăcut cele de la pagina 51 și 57), uneori străbătută de un zâmbet ironic și chiar autoironic, dar și de strigăte de revoltă, de neputință în fața războiului de ex. („Doamne,

fă să cadă

toate bombele

aiurea!”)

 

În poezia „Sincopă” avem de-a face cu un alt fel de fiu risipitor, dar care, spre deosebire de cel din pericopa evanghelică nu știa nici măcar unde fusese plecat și pentru cât timp. Sunbînțelegem că nu știa sau nu înțelegea nici măcar de ce.

Interesant de citit și „Confesiunile toaletei” care, biata de ea, își spală toate mizeriile cu niște lacrimi curate.

 

Asupra celei de-a treia părți nu voi insista. Este o poezie altfel, dar fără a rupe contextul. E practic o privire asupra viitorului, dar pornind din prezent, o lume care deja se arată, potențial stăpânită de Inteligența Artificială. Capitolul se intitulează I.A – R.A.I – făcând o bombinație între I.A și inițialele poetului. Am reținut poeziile: „Fișa tehnică” (pg. 80), „Confesiunile I.A” (pg. 91) și Epitaf (pg. 101). Este o poezie mai rece, cum era și normal, dar din care izvorăște cu putere un strigăt de ajutor: Ce ne facem, fraților, într-o lume artificială, fără emoții? Dar mai ales, ce se face poezia, ce se va alege de ea și de noi?

 

În sfârșit, partea a patra, care dă și titlul volumului – „Liniștea de a doua zi” –care a adunat câteva poezii de dragoste sau de nedragoste. Ori poate de „geneză amânată”, cum descoperim în versurile adunate sub acest titlu: „Să lenevim

și azi

singuri pe lume

crearea celorlalţi

să aștepte până mâine.”

 

Mai remarc o definiție originală a singurătății, la pag. 135 – vă las s-o descoperiți, precum și o întrebare legat de această singură viață urmată de viața de apoi, de veșnicia „îngerească și asexuată” (pg.148). Întrebare rămasă fără răspuns sau cu răspuns amânat: „Dar dacă s-a greșit la traducere?”

 

Ca să mă leg un pic și de formă, poezia acestui volum este una minimalistă, curățată de inutilități, fără cuvinte în plus, dar relevând esențialul, lăsând posibilitatea citiorului să pătrundă înțelesul tocmai pentru că nu se împiedică de zidul multor cuvinte.

Pentru mine, lectura a fost o reală bucurie, un festin poetic, ceea ce cred că va fi la fel și pentru ceilalți cititori. Felicitări autorului!

 

„Ia Pruncul acesta, mamă,

și aruncă-L în lume!

Ia Pruncul acesta, mamă,

și așează-mă pe mine

în locul Lui în iesle.

Dar mai întâi

dă la o parte paiele,

mamă,

și umple ieslea

cu lacrimile tale.

Căci prin potop se cuvine

să-mi încep nemurirea

cum tot prin potop

m-am născut.”

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 11 noiembrie 2024

 

* Romeo Aurelian Ilie - „Liniștea de a doua zi”, editura Charmides, 2024

 

 

„Frumusețe străină” la Maltezi

 

Astăzi a avut loc lansarea cărții mele de proză scurtă „Frumusețe străină” (proiect susținut financiar de Consiliul Județean Ialomița), la Biblioteca din Maltezi, comuna Stelnica.

Doamna bibliotecar, Ani Geanina, susținută de domnul primar Costel Brateș, a asigurat o atmosferă primitoare și propice unei întâlniri literare. Din partea Bibliotecii Județene Ialomița, au participat doamnele Mary Fâșie și Vali Șerban.

Prieteni scriitori și nescriitori mi-au fost aproape: Gheorghe Dobre, Florin Ciocea, Nicolae Tache, Romeo Aurelian Ilie, Radu Munteanu, Mircea Dumitrescu, Maria Iordache, Carmen Achios, dar și alți câțiva localnici care au dorit o întâlnire cu cartea.

Vă mulțumesc tuturor, cu recunoștință!

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 15 noiembrie 2024

 

 

„Frumusețe străină” la Stelnica

 

 

Tudor Cicu: „Frumusețe străină”... o carte venită din Slobozia.

Tudor Cicu: „Frumusețe străină”... o carte venită din Slobozia.:   Niște priviri în urmă spre alte orizonturi         În labirintul unor căutări după o „ frumusețe străină ” care să-i pună dinaintea ci...

 

Niște priviri în urmă spre alte orizonturi

     

În labirintul unor căutări după o „frumusețe străină” care să-i pună dinaintea cititorului acea vecinătate a iubirii niciodată atinse cu adevărat, Florentina Loredana Dalian găsește o cale de comunicare în proza scurtă, mult mai rapidă și mai convingătore decât poezia și filosofia. Prin aceste „priviri în urmă” spre orizonturi ale sufletului, care merită exploatate, în schițele și povestirile din cartea asupra căreia ne vom pronunța, autoarea ne vorbește despre: ființă, existență, fericire, frumusețe, gând, cuvânt, destin, iluzie, iubire, religie, speranță, vis etc; despre toate acestea, în texte prozo-poematice, moralizatoare, ce încorporează reflecții care-i deschid calea spre adevăruri, într-un stil concis și frumos, uneori înrudit cu umorul, cugetarea sau vorba cu tâlc. Totodată își provoacă și cititorul să se implice, să simtă emoțiile trăite de autoare. Trăiri surprinse acum într-o culegere de schițe-gânduri, povestiri care se dedublează în reprezentări a profilului moral al omului, al măreției naturii, al existenței umane în acest univers. 

      Atunci când adună uimirea și bucuria imaginației, în mici întâmplări, care o ajută: pe de o parte, să treacă mai ușor prin viață, pe de altă parte, să se descarce la nivel emoțional, Florentina Loredana Dalian, autoarea cărții de proză „Frumusețe străină” (apărută la ed. Metamorfosi-Slobozia/2024), în cele 21 de schițe-povestiri, își alege dinainte tărâmul imaginației și al scrierii cu tâlc, vorbindu-ne despre frumusețea umană și, firesc, în rostirea frazei, cititorului îi transpare lumina interioară a sufletului ei de poet, surprinsă sugestiv în crochiuri ale unui tablou de viață. Și asta, pentru că, spune ea: „Anii mei tineri, și ei, au fost atât de răniți când eu alergam după himere”. Dar, să încercăm și noi a răspunde la întrebarea ei: „Cu ce se vindecă, Doamne, frumusețea?” Cum vindecarea nu se face prin ocolire, prin a ne face că nu vedem că ființele umane sunt egoiste, sunt individualiste, înțelegem. Iar siguranța emoțională trebuie să fie acolo, în suflet, tot timpul și, cum uneori nu poți vindeca pe oricine, dar încă poți trata suferința, autoarea ține să ne dovedească, în aceste întâmplări de viață, că normalitatea este ceea ce este sănătos și normal. Suntem în fața unei autoare care te îndeamnă la meditație, prin punerea în antiteză a unor personaje aflate întâmplător într-un moment al vieții, dar care și stăpânește pe deplin această artă atât de complicată și fascinantă. Florentina Loredana Dalian crede în forța și tăria cuvântului și dovedește o profundă înțelegere a lumii. Are un farmec de poveste în gândire și, nu ne îndoim, percepția unui moralist: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate... Apoi țineți minte că singurătatea  cuiva e un templu în care se intră în genunchi”.

     Spuneam despre rostirea frazei, că în toate cele 21 de schițe-povestiri autoarea are o fire de poet. Fără doar și poate poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile altfel, sim­te altfel viața, oamenii, lumea... Cum oare? Să fi devenit scrisul (pentru toți) o himeră greu de atins și vor spune la unison: „nimeni nu mai crede povestea aceasta!” Uite că (deși mai rar) eu continui să cred, că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, nu văd de ce nu m-ar crede și pe mine cititorii care mai cred în magia prozei-poematice. Alta e dispozi­ția poetului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Iată cum m-a convins și pe mine, autoarea: „...legat de final? Pune finalul într-o lacrimă. O lacrimă, atât. Și lasă-l pe fiecare s-o interpreteze cum vrea! O lacrimă poate să curgă în mii de feluri, să răsară din mii de motive. O lacrimă grea cât o durere de viață...”. Și „pentru a face saltul în viața-viață”, cele câteva povești de dragoste din această carte, pesemne au fost scrise să te facă să nu mai vezi frunzele cum cad din copaci, luate de vânt, atunci când îți faci plimbarea pe alei, iar dacă totuși le vezi, creierul să-ți trimită multe semnale în inimă, ca într-un depozit de sentimente de tot felul. Adică acolo unde amintirile pot să ascundă la fel de bine și emoțiile că povestea ai trăit-o și tu. Sau chiar tu, ca cititor, să te trezești în calitate de martor-victimă al poveștii tocmai citite. O poveste în urma căreia cititorul se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul grav al naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă o dorință insațiabilă de comunicare cu cel de lângă tine: „Sunt ore în care trăiești bucuria pe care n-ai trăit-o în ani. Apoi vin alte ore, poate alți ani, în care plângi bucuria pierdută”. Părem a ne situa, în unele texte, la graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi neprevăzutul: „În păcătoasa asta de zgură a realității, tot ce rămâne pur și simplu e mirajul visului”. Astfel, Sorina, studenta din povestirea „Fotografia”, frumoasa îndrăgostită de profesorul Adam, i se mărturisește profesoarei ei (colegă de catedră cu proful de sculptură) că fructul dragostei ei va trebui să rămână tainic ascuns pentru a nu distruge o căsnicie, dar ivirea pruncului pe lume trebuie, cumva, adusă la cunoștința Don-Juanului nostru. La rândul ei profesoara confidentă e și ea îndrăgostită de acesta, dar e surprinsă de studentă taman când ofta în fața laptopului, având dinainte fotografia lui Adam. Surpriza neașteptată o determină pe studentă să renunțe la studii și să se piardă în lumea largă pentru a scăpa de suferință, prin uitare. Povestea nu rămâne fără urmări, întrucât taina studentei rămâne o povară prea mare pentru cea care va rămâne în preajma profului de sculptură și a-i plimba mai departe „dilema prin lume”. Aceeași povară, cu „atâtea întrebări fără răspuns”, o va purta și necunoscuta din trenul de noapte (într-o „noapte înșelătoare”), în povestirea „Visul unei nopți de primăvară”, acolo unde pare a se înfiripa o poveste de dragoste între pasagera naratoare și domnul M. militar de carieră, mult mai tânăr cu zece ani. Schița „Atingerea lui Horus” își are acțiunea în „încăperea destinată pentru SPA” de pe vasul de croazieră <Miss Sara>, și pe undeva firesc prin caricatura, anecdoticul, poanta și alte artificii literare ce atrag atenția cititorului către unda de umor ce pică mai bine la fiere decât rictusul înghețat în colțul gurii ca urmare a unei dezamăgiri care să-ți amărască ficații. Cu schița „Vania Pescarul” rămânem în sfera poveștilor ce aduc în viața celor două personaje ultimele confesiuni dureroase, tăioase, rostite fără menajamente. Piesa din carte, cea la care ne-am oprit mai mult, e povestirea „Deșertăciuni”; o poveste dintre o „ea” și „un bărbat tânăr și frumos” care îi spusese că îl chema Tariq, dintr-o noapte cu multe stele, pe puntea superioară a unui vas luxos. Ea spera „într-o seară romantică”, iar el doar să poarte o conversație care avea să o scoată din zona acelor „umbre ale tristeții”. Însă bucuria de a fi ascultat cu atenție și înțeles ar fi avut nevoie de un bilet de ieșire din acea lume, dar „orice ai alege, tot în lumea greșită te afli”. Pesemne dacă ar fi avut curajul zeiței Calypso, ce avea să-i aprindă în inimă flacăra iubirii lui Ulisse, altfel s-ar fi terminat povestea. Din păcate, în această confruntare cu autenticitatea, o lume fără nici un Dumnezeu e o lume lipsită de adevăr, și „saltul în viața-viață” rămâne o himeră după care alergăm cu toții. Dar, aici, într-o povste de dragoste ratată, absurdul ține atât de om cât și de lume. Spune undeva autoarea: „Viața e despre asta... să câștigi, să pierzi, să te bucuri, să te doară, să muște gelozia din tine, să te cutremure iubirea până la uitarea de sine, să plângi, să râzi, să plutești, să faci ce-oi face, dar să nu stai îngenuncheată pe un sacun, plângându-ți de milă”.

Alteori tabloul povestirilor din această carte e despre suflul timpului care se destramă, ori a  visului care se destramă, precum cel al lui Grigori, din „Donul liniştit”, care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul!” Adică la hotarele unde poți străbate numai cu gândul, cu autoritatea ficțiunii care îngăduie orice, până și visele ne vin, de cele mai multe ori pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Și „dacă tot pui fereastra între tine și viață, riști să crezi că viața e un vis”, spune autoarea în schița „Cenușa zăpezii”. Și e posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale omului-care-scrie, la masa de scris,  să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că autoarea îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Uneori în această lume a iubirii niciodată atinse cu adevărat se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări care se petrec pe tărâmul situat între fantastic şi absurd, omul-care-scrie împletind doar ghemul care ne/îl scoate pe cititor din labirint.

      Cartea este o piesă-puzzle scrisă cu o sinceritate și o concretețe a experienței și a trăirilor care te fac să o citești ca pe propria poveste, ori , ca și „când te privești în oglindă, că ai continuat să respiri”.     

Tudor Cicu 

(membru USR Filiala Dobrogea)