Vania, pescarul

 

Mânuia plasele cu o abilitate fascinantă, sucea și răsucea fire într-o lege doar a lui, dată de o știință parcă inaccesibilă multora. Cum stătea în picioare în barcă, cu pletele lui argintii în vânt, cu mâinile aspre și fața arsă de soare, Vania mi-a părut că seamănă cu bătrânul lui Hemingway. Doar că el era un învingător, cineva zisese despre el: „Iată un pescar adevărat”, lăsându-mă cu întrebarea: care trebuie să fie diferența dintre el, pescarul adevărat, și restul? La un moment dat, barca ce stătuse pe la mijlocul unuia dintre canalele Deltei se apropie de malul pe care eram, admirând acea frumusețe stranie și sălbatică.

Mi-a aruncat o privire aspră și indiferentă, cum te-ai uita la o vietate ce-ți stă în cale, apoi și-a văzut de manevrele de acostare la mal. Observându-i privirea, am realizat că nu era bătrân, cum părea, pletele încâlcite și barba neîngrijită, precum și hainele ponosite de pe el lăsau numai această impresie falsă. Părea, mai degrabă, un om fără vârstă, tânăr în fapte și bătrân în înțelepciune. Salutul meu și încercarea de zâmbet n-au făcut din el cel mai fericit om. A mormăit ceva în legea lui, ținând capul plecat, oarecum agasat, dându-mi impresia unui recul pe care trebuie să i-l fi transmis. Bre Vania, mă gândeam, ai ceva cu mine, sau cu femeile, în general? Un demon mic și neastâmpărat îmi dădea ghes să aflu. Am decis să fiu directă, el nu părea omul care să aibă chef ori timp de ocolișuri.

-        Mă plimbi și pe mine?

S-a uitat de parcă l-aș fi înjurat și mi-a mormăit un „Nu!” hotărât, apoi, văzând că aștept o explicație, a adăugat:

-        Barca asta nu ține doi oameni. Plimbă ursu’! – a mai zis cu accentul lui molatic, rusesc.

Dar eu n-aveam de gând să plimb niciun urs; nu știi tu, Vania, cu cine te pui, oi fi tu pescar profesionist, dar și eu mi-s vulpe, la o adică. Simțeam că poartă cu el o poveste și eram decisă s-o aflu cu orice preț. Acuma, dacă m-o păli cu vâsla, norocul meu! Arta cere sacrificii, parcă așa-i vorba. Sub acoperișul pe care și-l încropise din niște zdrențe legate de pari, s-a așezat calm și a început să desfacă un pachet cu mâncare.

-        Îmi dai și mie? Mi-e foame.

A rupt jumate din pâine și mi-a aruncat-o, luându-mă prin surprindere, dar și mai surprinsă am fost de faptul că reușisem s-o prind, un reflex ce trebuie să-mi fi rămas de pe vremuri, când jucam handbal. M-am apropiat cu precauție câțiva pași:

-        Lasă-mă să mănânc cu tine!

-        De obicei mănânc singur.

-        Și eu. Dar nu-mi place să văd oameni mâncând singuri. Te-am mințit, nu mi-e foame, dar vreau să stau cu tine.

A dat din cap de parcă ar fi zis „Te pui cu gustul omului?!” și mi-a indicat locul cel mai îndepărtat de el, să mă așez. Eram mulțumită, până la urmă obținusem o mică victorie. Mi-a întins și niște brânză și o bucată de pește sărat, iar la refuzul meu a adăugat:

-        Acuma, ia și mănâncă, dacă tot te-ai așezat, nu sta să-mi numeri dumicații!

Am mâncat în liniște amândoi, apoi a scos o sticlă de vin și mi-a întins-o. Am luat două guri, el a dus-o apoi la gură, ca și cum ar fi sărutat-o, și a gâlgâit zdravăn de câteva ori. Tocmai când mă aflam în încurcătură, neștiind ce să mai zic ori să mai fac, ce pretexte să mai găsesc să-i mai rămân în preajmă, m-a salvat el. Poate că vinul îi dezlegase limba, poate voia să schimbe și el două vorbe cu cineva...

-        N-am fost mereu o sălbăticiune.

A așteptat efectul asupra mea, apoi, văzând că îl încurajez din priviri și sunt numai urechi, a continuat:

-        Eram frumos ca un prinț, așa cum numai strămoșii mei din Rusia trebuie să fi fost, deștept, cât zece, bogat... dar nu mi-a folosit la nimic. Am iubit o femeie. Vechea poveste. Un fel de a zice iubire, un început, frumos ca toate începuturile, un foc, nestins, neterminat... Apoi, a trebuit să fug de ea. Asta-i o poveste care nu se spune. Mmm, ba da, acuma ce mai contează? Eram spion și când am simțit că treaba se-mpute, am tăiat-o. Ce-o fi înțeles ea din asta? Cât trebuie să mă fi așteptat? Am plecat noaptea, pe furiș, ca hoții, fără o vorbă, fără un semn, nimic. Apoi m-am întors, peste zece ani, sub altă identitate, și am ales să duc viața asta sălbatică, ferită de ochii lumii; oamenii, doi, trei barcagii cu care mă mai salut, mă știu de Ivan, îmi spun Vania, dar numele meu e altul, aproape că l-am uitat și eu. Te-ai putea întreba de ce tocmai aici. Fiindcă aici am cunoscut-o prima dată, pe Dunăre, aici am regăsit spiritul ei, liber, sălbatic, cum sunt caii ăia din pădurea de la Letea.

A tăcut o vreme și n-am îndrăznit să-i tulbur tăcerea. Dar pentru că părea că nu are vreun gând să mai zică ceva, l-am întrebat timid:

-        Ai căutat-o vreodată?

-        Nu! Ce prostie! Cum s-o caut și ce să-i spun? Ce vezi aici e tot ce am. Ce femeie ar veni să trăiască cu mine în atâta sărăcie și-n miros de baltă? O singură dorință am mai avut în viața asta: s-o mai văd o dată, atât, s-o mai văd. Și uite că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea.

Când am făcut ochii mari, de parcă tocmai văzusem un dinozaur întrupându-se din apa Dunării, a zâmbit larg și părea că abia își ține râsul. Atunci l-am recunoscut. I-am rostit numele real și el a confirmat din cap. Eram năucită. De-atâtea ori îmi imaginasem o revedere, dar niciodată astfel. N-ar fi avut niciun rost să-i spun despre întrebările mele, despre contradicțiile care se ciocniseră în mintea mea atâta timp, despre dor, despre vindecarea care a venit atât de greu. Știa.  

Mi-a sărutat mâna, apoi a ținut-o strâns, îndelung, în mâinile sale crăpate, mirosind a pește, adăugând, cu voce stinsă:

-        Îți mulțumesc că ai venit, fără să știi la cine vii, și că ai insistat să rămâi! Te-am recunoscut de prima dată și, deși îmi dorisem atât să te revăd, acum nu mai voiam, nu voiam să mă vezi în mizeria asta. Apoi am realizat că asta e șansa mea să îți ofer explicația pe care nu putusem să ți-o dau atunci. Pentru că, de fapt, meritai să știi. Iartă-mă!

Un stârc cenușiu își luase zborul către înalt de undeva din apropiere, ierburile au foșnit, iar apa își continua nestingherită clipocitul la mal. Eu și Vania tăceam. Tăceam și ne aminteam. Vedeam cu ochii minții vaporul pe care îl zărisem prima dată, frumos ca un prinț, sigur de el, puntea de pe care priviserăm împreună soarele la asfințit, coborându-se, roșiatic, printre copaci, ca și acum.

-        Acum, du-te! Ai tăi te-or fi așteptând. Pleacă... și să nu te mai întorci!

 

Florentina Loredana Dalian                

Slobozia, 01 octombrie 2023

 

Apărut în revista „Vatra Veche”, septembrie 2024

Din volumul „Frumusețe străină”

 

 

Lumea, prin apă și foc

 

 

Ieșisem bulversată din Muzeul Național al Alexandriei Egiptului. Acum admiram din exterior noua bibliotecă ce a fost construită recent, cu un aspect futurist, parcă picată acolo de pe altă planetă, cum stătea cu acoperișul ei înclinat, gata să-și ia zborul. Din cea veche, distrusă în condiții neelucidate, cu o veșnicie în urmă, rămăseseră doar întrebările.

Nu-mi puteam lua ochii de la Mediterana, întinzându-și apele chiar începând de la doi pași, dincolo de șosea. Acolo, în adânc, în apropiere de locul de vărsare a Nilului, zăcea vechiul oraș Heracleion, scufundat în urmă cu o mie două sute de ani. Nu artefactele văzute în muzeu atentaseră la echilibrul meu, ci tocmai această poveste, pe care arheologii subacvatici au dovedit-o ca fiind adevărată. De-a lungul pereților muzeului se afișau fotografii stranii, cu statui uriașe imersate în apă, în jurul cărora uneori pluteau pești, acoperite de o liniște în albastru, de parcă ar fi dorit să fugă dincolo de lumea văzută. Învârtindu-mă printre ele, aveam impresia că sunt și eu acolo, pe fundul mării, căutând urme ale unei civilizații bătrâne cât lumea. Ieșisem din acest uriaș acvariu în care parcă nu eu eram cea care privește, ci eram privită de oameni împietriți, vechi de peste o mie de ani, simțind nevoia de aer, de cer.

„Obama”, Ahmedul sau Mohamedul polițist însărcinat cu paza noastră, căruia eu îi spuneam astfel în sinea mea, fiindcă aducea cu fostul președinte american, se așezase pe marginea de piatră dincolo de care clipocea Mediterana și își aprinsese o țigară. Și chiar dacă lăsase pistolul de la brâu ostentativ la vedere, părea mai relaxat decât în restul călătoriei noastre, mai cu seamă în zona Cairo cu platoul Giza al renumitelor piramide. Era prima oară când îl vedeam așezându-se, exceptând cazul când stătea pe scaunul autocarului. În rest, stătuse numai în picioare, încordat, în poziție de luptă, rotindu-și permanent capul, precum girofarul, cu ochii pe noi ca pe butelie. Am dedus, după poziția lui ceva mai relaxată, chiar dacă permanent în gardă, că aici, în zona Alexandriei, pericolele erau mai puține. Umbla în haine civile, într-un costum negru care-i venea perfect și parcă mereu proaspăt scos de sub fierul de călcat, purtând cămașă albă cu mânecă lungă și cravată la gât, vestă regulamentară care făcea parte din costum, dar putea să fie și antiglonț, arăta foarte „profi”, mai degrabă ca un manechin pe podium, dar îl compătimeam pentru disconfortul pe care trebuie să-l fi simțit îmbrăcat astfel la temperaturi de peste 40 de grade Celsius. El, însă, părea să nu aibă nicio problemă.

M-a văzut chinuind o brichetă care nu voia să se aprindă, s-a ridicat și mi-a dat un foc, apoi și-a reluat locul la postul de observație. Odihna nu i-a fost de lungă durată, fiind nevoit să se ridice iar, atunci când trei localnice trăgeau de zor de o companioană de-a noastră, o tânără blondă, cu ochi albaștri, cu părul împletit în niște codițe roz. Nu părea agitat, știa ce vor acelea și i-a explicat fetei că o roagă să facă o poză cu ele. Diana era deja obișnuită, toți egiptenii voiau să se pozeze cu ea, pentru ei, o astfel de apariție diafană părea venită din cer, extraterestră, sau poate chiar din adâncul mării, transformată din sirenă, în om. Le-am înțeles copilăreala, și noi ne pozaserăm cu beduinele din deșert, care și ele, pentru noi, păreau extraterestre. Singura diferență era că acestea așteptau și chiar primeau bani pentru asta. Cum să nu le fi dat, când foamea și sărăcia li se citeau pe față?

Priveam Mediterana și mă gândeam la rosturile lumii. Mi se învârteau în minte nu doar orașul dispărut, dar și fosta vestită bibliotecă, având peste cinci sute de mii de exemplare rare, cărți care adunaseră cândva toată știința și filosofia lumii, dar și grădinile regelui Farouk, devenite acum grădini publice. Ce rămăsese din tot acest clocot de viață, din toată această forță care dusese lumea înainte? Heracleion, construit cu opt secole înainte de Hristos, fusese cândva centrul vamal principal prin care se făceau toate schimburile comerciale provenite din Grecia și din alte zone mediteraneene și care intrau în Egipt. Zeci de nave zăceau acum îngropate în nisip, mii de monede din aur, statui uriașe de peste cinci metri, toate acestea fuseseră semnul unei bogății, unei bunăstări din care acum nu se mai cunoșteau urmele. Pe de altă parte, sutele de mii de cărți rare fuseseră date focului, dacă ar fi să ne luăm după unele ipoteze, ori poate tot mării ori, cine știe, ofrandă zeilor hapsâni? De ce fusese nevoie ca toată această măreție să dispară, făcând loc unei lumi mici, chinuindu-se să-și afle rostul și locul, să-și câștige cu amar bucata de pâine? Ce zeu ar fi putut să vrea asta și ce mare supărare pe lume trebuie să fi avut? Și de ce noi, oamenii, de ieri și de azi, nu știm să ne apărăm lumea care ne-a fost lăsată, cu tot mirajul, cu toată înțelepciunea ei, dând-o în mod consecvent pieirii, printr-o metodă sau alta?

Iată întrebări la care nimeni nu avea vreun răspuns. O frumusețe pierdută pentru totdeauna, dată apelor, rămasă acolo ca o dovadă a existenței dintotdeauna a tumultului vieții, cu toate ale sale, dată focului, împrăștiată în cele patru zări, dusă pe veci. Artistul care va fi lucrat imensele statui se va fi crezut un mic zeu; ar fi gândit el în orele, zilele, săptămânile în care se zdrobea să îmblânzească piatra, că toată truda lui va fi pentru nimic? Dar gânditorii care se adunau în sălile marii biblioteci alexandrine, credeau ei vreun moment că toată energia lor și tot ceea ce dezbăteau vor arde într-o clipă? Și-atunci noi, furnicile, ăștia care credem că împărățim lumea cu două vorbe răsucite, ce speranță am mai avea că vom pune un grăunte la înflorirea ei? De ce trebuia să mă păzească pe mine Obama, când nu valoram nici cât praful așternut pe uitarea măreției de ieri?

Frământată de astfel de gânduri, mi-am întors ușor privirea spre el, copleșită de  preaplinul albastrului mării care înghițise o lume. Crezând că vreau să-mi aprind o nouă țigară, și-a arătat intenția să-mi ofere din nou ajutorul. L-am oprit printr-un gest.

-        Nu e nevoie, mulțumesc! Mă gândeam.

-        La ce, madam?

-        Mă întrebam, sir, ... de ce trebuie să mă păziți?

-        Pentru că asta mi-e meseria! – răspunse profesional, după ce m-a măsurat scurt, mutându-și apoi privirea în altă parte, vânând potențiale pericole care ar fi putut atenta la integritatea ființei mele mărunte și a altora ca mine.

Fără să știe, Obama, acest Ahmed sau Mahomed al securității mele, îmi restabilise echilibrul pierdut, dând răspuns întrebărilor negative care mă frământau: de ce ar trebui să mă mai zdrobesc cu munca, de ce să mai scriu, de ce să mai..., când, oricum, de toate acestea se va alege praful într-o zi? Pentru că asta mi-e meseria! Sau poate menirea. Dacă fiecare dintre cei care au construit ceva în lumea asta și-ar fi pus astfel de întrebări, lumea n-ar mai fi existat nici măcar în forma aceasta a ei, imperfectă. Ce contează că peste timp nu va mai rămâne nimic? Parcă un filozof spunea că nimic nu se pierde, totul se transformă. Dar o spusese și un om de știință, chimistul Lavoisier, chit că el se referise la natură: „În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.” Așa cum se transformase și gândul meu pesimist într-unul care avea să-mi îmblânzească existența.

I-am zâmbit larg lui Obama, deși habar n-aveam dacă era indicat să-i zâmbești unui Ahmed cu pistolul la brâu, ce-i drept, pus în slujba ta, și mi-am recăpătat energia și pofta de viață.

-        Mulțumesc, domnule!

 

Florentina Loredana Dalian             

Slobozia, 15 septembrie 2023

Publicat în revista „Helis”, septembrie 2024