Început de august (3 sau 4, adică sâmbătă sau duminică), zi cu soare, cu aer curat de munte. Pe străzile Slănicului Aninoasei de Argeș, doar vacile și poeții/ poetele merg în cârduri, înșirați pe strada mare (n-o fi ea mare, dar eu așa-i zic, fiindcă acolo s-au adunat oameni mari, unii de-ai locului, alții adoptați, oameni generoși care ne-au găzduit și pe noi, veniții de prin lume, cât stăturăm la tabăra de creație Aris). Și unii și alții – văcuțele și poeții – trag de pași înspre/ dinspre locul hranei lor. „Doamnele” patrupede la izlaz, colo, prin dreptul stânei de care vigilenții câini nu te prea lasă să te apropii, doamnele și domnii bipezi – în partea astălaltă, la cârciumioara din sat, un restaurant frumos amenajat, curat și cu mâncare bună.
Eram câțiva întorcându-ne alene, cu pas mai puțin vioi ca la ducere (că, vorba aia – la plăcinte, înainte!), bucurându-ne de miracolul dimineții spre prânz deja, de liniștea domnind peste sat. Restul oamenilor nu se vedeau, acolo lumea are treabă, fiecare în locul său, munca nu se termină niciodată și cineva trebuie s-o facă și pe aia. Sporovăiam, ne mai opream, ori pur și simplu tăceam, meditând sau doar mimând, ca unii care – cel puțin în momentul acela – n-au nicio treabă.
Dintr-o curte de pe stânga, ne-a ieșit în întâmpinare un bărbat care ținea în mâini o strachină cu prune mari, frumoase, coapte și spălate. A venit firesc înspre noi, întinzându-ne-o, zâmbind, explicându-și gestul: „V-am văzut mai devreme, când treceați, că v-ați întins la prune, și m-am gândit să vă dau mai multe.” Alegem prunele, ne bucurăm ca niște copii, mâncăm, vorbim cu gura plină, mulțumind. Am mâncat prune și mai bune în viața mea. Dar niciodată cu atâta bucurie. Bucuria gestului, nu a mâncatului. Omul acela simplu, dar atât de mare și el (și, Doamne, nici nu l-am întrebat cum îl cheamă, dar Tu știi!) a răscolit în mine amintirea neamului meu primitor și pașnic, a țăranului de altădată care, din multul sau mai ales puținul lui știe cum și când să ofere străinilor ce-i calcă pământul, strada, satul... Omul acela, prin măreția gestului său, ne-a pus tuturor nodul în gât.
Cu siguranță își dăduse seama că nu suntem niște nemâncați, că nu eram gravide poftind la prune, și totuși nu s-a supărat că am atentat la roadele muncii lui, ba dimpotrivă, ne-a ieșit în întâmpinare cu mai mult. Bărbatul acela, cu strachina lui cu prune, mi-a amintit de o femeie de demult de la țară care, în simplitatea ei de femeie neșcolită, dar dusă (cu rost) la biserică, învățase bine lecția milosteniei și care spunea tuturor că, dacă un om îți apare în poartă, să-l privești ca pe trimisul lui Dumnezeu, indiferent dacă-i bogat sau sărac, dacă-i curat ori murdar, dacă-i din neam cu tine ori din alt neam, tu să-i dai tot ce ai mai bun. Omul acela, cu strachina lui cu prune, oferindu-le unora care păreau că n-au niciun rost pe acolo, târând de pași fără treabă, în sus și în jos, mi-a readus speranța că nu e totul pierdut, într-o lume ce pare să-și fi pierdut busola.
Restul vorbelor sunt de prisos. Pentru oameni ca acesta eu mă trezesc dimineața, urc în mașină și parcurg sute de kilometri. Că, dacă la capătul drumului, dai de un astfel de om, totul capătă sens. Și viața, și munca, și existența noastră atât de trecătoare pe acest pământ.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 10 august 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu