Amărăciuni din Epoca de Aur (16)

 

Săniușul

 

 

Că tot e vremea zăpezilor și a frigului, mi-am amintit săniușul.

Ne dădeam chiar pe strada mea, care avea (are) o pantă oarecare, ajungeam cu sania direct în șosea, dar cum mașinile erau puține pe atunci, ăsta nu era un pericol (ori nu îl percepeam noi). Uneori ne duceam la derdeluș, undeva în dreapta Luncii.

Plus lacul, aflat de-a dreapta șoselei, cum te duceai către școală, și care iarna îngheța, spre bucuria noastră. Când era gheață pe lac, nu ne-am fi dus pe șosea nici picați cu ceară. Pe lac, la dus, pe lac, la întors. Ne dădeam direct cu ghetele, ori cu patinele improvizate (care avea) dintr-un lemn peste care era trecută o sârmă groasă de aluminiu. Ori, care se-ndura, cu ghiozdanul, transformat miraculos în sanie.

O dată, mă întorceam cu Irina de la școală și mi-am luat un avânt teribil la intrarea pe lacul înghețat. Atât de mare era avântul, că n-am mai nimerit cu picioarele pe gheață, ci direct cu capul, lată am rămas, nu știu câtă vreme, că „adormisem” nițel. Ea s-a tot dus înainte, neobservând absența mea. M-am trezit amețită și așa am și ajuns acasă. Noroc că aveam pe cap și fesul și gluga îmblănită. Dar n-am spus. Mamaia, când m-a văzut, a crezut că sunt deocheată și m-a tot descântat.

Altădată, cu Claudia, care venise la mine să mă ia la film. Urma să vedem „Dimitrie Cantemir”. N-am mai apucat să ajungem la film, să ne umplem de istoria neamului, că eu, curajoasă nevoie mare, încercam să-i demonstrez că nu e niciun pericol să te dai pe pojghița aia transparentă care se formase pe suprafața gheții într-un anumit loc. Prima și a doua oară m-a ținut. La a treia demonstrație de curaj tembel, gheața s-a spart și m-am tot dus cu un picior în interiorul gheții, dădeam din mâini ca broasca pe suprafața alunecoasă din jur și, până la urmă, am ieșit, dar eram leoarcă și am mers acasă la ea, să-mi zvânt nădragii, că la mine n-aveam curaj.

 

Și-o amintire, de prin 80. Într-a șaptea, directoarea școlii m-a luat la un concurs de săniuș la Sinaia. Trebuia să meargă un elev de la Școala1 și unul de la Școala 2. De la 2, fusese desemnat Costel, dintr-a opta. Cu o seară înainte de plecare, neisprăvitul a spart, din greșeală, cu mingea, un geam de la un vecin, iar părinții l-au pedepsit, nemailăsându-l să plece (imbecilă „pedagogie” părintească, dar asta e!). A mers un altul. Peste ani, Costel îmi mărturisea amuzat că încă se mai oftică pentru nenorocitul ăla de geam. Adică nu pentru geam, ci pentru că nu mersese împreună cu mine. Era îndrăgostit. Peste și mai mulți ani, un prieten de-al lui mi-a spus: „M-a uns pe suflet când am auzit că nu mai merge. A fost după dorința mea, că prea mă ofticam că l-a ales pe el, și nu pe mine.” Și ăsta era îndrăgostit. Păi bine, măi, acuma spuneți?  Așa e când nu e (să fie)!

Prezența mea la concursul de sanie s-a dovedit un mare fiasco. În prima zi, la proba de cursă lungă, abia m-am ținut pe sania aia și alunecam ca o lebădă pe lac. Directoarea se făcuse roșie de rușine și de nervi și, când m-am întors complet lipsită de glorie, mi-a aruncat ca pe o concluzie: „Loredana, hai să mâncăm!” (Domnul Goe al săniilor trebuia hrănit). O fi crezut că de nemâncată, nu de neîndemânatică mă umplusem de succes. Și ne-am dus. Am mers mult pe jos, prin zona aia muntoasă, la un moment dat aveam munte în dreapta și prăpastie în stânga. Începuse să se însereze. Ea era mândră, cocoțată pe tocuri. Și-mi zice: „Loredana, ține-mă bine, dacă nu vrei să mă cauți prin râpe, ca Victoria Lipan!” Nu cred că citisem „Baltagul” pe atunci (știu sigur că era lectură de clasa a IX-a, l-am citit într-o noapte stând pe calorifer în internat, cu geaca pe mine, suflându-mi nasul; evident că am urât Baltagul de atunci), deci nu știam cine-i Victoria Lipan (deși e posibil să fi văzut filmul), dar nu m-ar fi deranjat să-i dau un brânci în răpa aia, la cât îmi mânca sufletul la școală. Evident, nu m-am îndurat. Am ajuns, în cele din urmă, la restaurant și ne-am răzbunat pe mâncare.

A doua zi, la proba de viteză, am fost și mai profi, m-am înțepenit direct într-un morman de zăpadă, pus acolo ca să-l ocolești – se-nțelege – ba încă mi s-au mai și rupt nădragii într-un loc în care n-ar trebui să se rupă niciodată. M-am mai consolat când l-am văzut pe Ioan Luchian Mihalea (nu-ș ce căuta și el pe-acolo) cu pantalonii tot rupți, dar măcar ai lui erau sfâșiați cumva de la genunchi în jos.

Eșecul meu nu înseamnă că, de-a lungul vieții,  nu m-am mai încumetat cu sania (dar niciodată la un concurs!). M-am săniit și într-o excursie la Poiana Brașov, prin clasa a X-a (vezi foto) și, ulterior, când eram studentă. Asta până când am dat de Andrei, un student coleg cu fostul-viitorul-meu-fost-soț, care era și instructor de schi și măcar el ne-a învățat prima dată cum să cădem profesionist și să ne ridicăm întregi de pe pârtie. După care, cu un curaj nebun (că deh, doar la 20 de ani, câtă minte aveam?!), ne-a urcat pe pârtia de la Predeal, plină cu gheață. Prima dată, normal că am venit mai mult pe burtă, dar aveam picioarele frumos ridicate și aliniate paralel, să nu încalec schiurile și să-mi provoc ceva rupturi de oase. Și am luat-o de la capăt, iar și iar și iar, până am reușit să cobor aproximativ în picioare. Când, mai târziu, am dat de pârtie cu zăpadă, am crezut că nu-i adevărat. Eu voiam gheață, că așa învățasem!

Da, și m-aș urca și acum pe sanie și pe schiuri, chiar dacă probabil aș fi mai precaută. Mai mult, aș învăța să patinez, pentru mine, nu pentru campionatele mondiale. La Slobozia s-a deschis un patinoar, dar nu știu dacă sunt și instructori pentru oldies (but goldies!). Că sunt bucurii ce nu pot fi înlocuite cu nimic. Senzația de zbor combinată cu albul zăpezii din unele zile te ajută să uiți de cenușiul altor zile. Mai ales al zilelor de atunci, cenușiul zilelor din Epoca de Aur.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 10 ianuarie 2024