Amărăciuni din Epoca de Aur (15)

 

Icoana Botezului

 

Se cam terminase „Epoca de aur”, sau cel puțin noi așa credeam, începuse alta, nu știam cum să-i spunem, la școală ne învățaseră că platina e mai prețioasă, dar nimeni nu definise ceea ce avea să urmeze ca „epoca de platină”; i se spunea democrație.     Acum îmi dau seama că cel mai nimerit ar fi fost „epoca fierului vechi”.  Eram atât de tineri, de neștiutori, Revoluția (sau lovitura armată, conform specialiștilor) ne prinsese la jumătatea facultății, în anul al III-lea. Nu urmăream evenimentele de pe scena politică, îmi ajunsese că mă crezusem revoluționară, prin Bucureștiul acela sinistru al sfârșitului de an 1989, mă prinsesem repede că lucrurile îmi depășesc puterea de înțelegere, cu logica inginerească de care nu mai puteam scăpa înțelesesem că lucrurile nu se leagă, dar nu știam de ce și mai ales cum ar putea fi legate, dar văzând că sunt atâtea necunoscute, am abandonat repede „lupta” aceasta și, la fel ca majoritatea colegilor mei, ne-am întors la „cărămizile” noastre din care învățam, la interminabilele cursuri, la intoxicația de prin laboratoare, studiam pe brânci, cu ferma convingere că acum, în lumea cea nouă, va fi multă nevoie de noi și de știința noastră, țara avea fabrici, multe fabrici în care era nevoie de ingineri chimiști. Nu aveam de unde să știm că acestea vor avea altă soartă, despre această sortită destinație nu vreau să vorbesc, e mult prea trist, prea revoltător. Și probabil ar fi nevoie de romane întregi.

Dar iată că venise și vacanța de vară de după anul IV, vara lui 1991, tulbure an, ca și 1990, ca o ceață coborâtă peste oameni, peste destine, peste mirările noastre tinere, dar, totodată, aducătoare de speranță, speranța unui soare ce se va arăta la risipirea ceții. Unele lucruri încă se mai păstrau, din inerție. Astfel că, înainte de vacanță, am fost trimiși în practica industrială, îmbarcați în trenul care ne-a oprit la Făgăraș, unde urma să ne deslușim în ale practicii inginerești, la binecunoscutul combinat de îngrășăminte chimice, dar și de explozivi – Nitramonia - un mastodont industrial, prin curtea căruia se circula pe bicicletă, distanțele între fabrici fiind mari, ajuns acum o biată ruină.  Ne-au cazat la un internat, câte opt sau zece în cameră. Îmi amintesc că eram două secții: noi, de la Tehnologie Chimică Anorganică, și cei de la Tehnologia Reactoarelor Chimice. Practica noastră nu era cine știe ce, sau în niciun caz ceea ce sperasem. Nimeni nu avea încredere prea multă în noi, dar a fost ceva mai mult decât în anii anteriori, la Cesarom sau Dudești, unde ni se dădeau misiuni importante cum ar fi lipitul cutiilor de carton pentru ambalaje sau aruncatul cu privirea de la distanță. După ce ne-au făcut instructajul de protecția muncii, un inginer mai zelos ne-a luat și ne-a plimbat prin fabrici. Explicațiile sale s-au pierdut în mare parte din pricina zgomotului de la compresoare, pompe și alte utilaje. În afară de asta, chiar nu-mi aduc aminte ce am tot făcut în practica aia, timp de o lună, în afară de a scrie și a completa așa numitul caiet de practică. De scris și de teorie eram noi sătui din facultate, acum speram să avem parte de ceva mai mult, dar n-a fost să fie.

Evident, dacă așa stăteau lucrurile, pe noi nu ne deranja foarte tare să tăiem frunză la câini prin combinat, după care să avem program de voie la internat. Eram ca într-o tabără, seara ne adunam, ciripeam vrute și nevrute, spuneam bancuri, om fi băut și vreun ceai sau ceva mai alcoolizat, nu mai știu, și fumam. Cumva, ni se părea că suntem importanți, căci tot mai credeam că țara are nevoie de noi.

În același internat, erau cazați și niște elevi de școală generală, constituiți într-o trupă de mandoline. Asta a dat un farmec aparte șederii noastre la Făgăraș, întrucât copiii, împreună cu profesorul lor coordonator, se adunau în fiecare seară în curtea căminului și cântau. Noi, pe lângă ei, ascultam și, dacă ne pricepeam, ne și alăturam vocal muzicii respective. O singură dată am mers în oraș cu câteva colege, voiam în principal să vizităm Cetatea Făgărașului. La intrare, ne-au întâmpinat grătare cu mici (doar luptaserăm pentru liberate, nu?) care făceau un fum de iad, în acordurile unor muzici zăltate și deocheate. Am refuzat cu înverșunare să trec prin acel purgatoriu ca să ajung la Cetate, deși mi s-a explicat că, odată depășită zona, voi avea posibilitatea să vizitez ce mi-am propus. Căpoasă cum sunt, m-am întors la cazare, măcar acolo ascultam mandolinele. Când mergi în locuri istorice, vrei să te umpli de energia locului, nu de fumul micilor altora și de bașii trecuți de limita dureroasă în decibeli, de la boxele unor neamuri proaste.

Toată perioada practicii, am rămas acolo, nu plecam nici în weekend, întrucât ar fi însemnat doar să mă duc și să mă întorc și nu sunt sigură că, la mijloacele de transport de atunci, aș fi reușit să fiu lunea la prima oră în fabrică. De chiul, nu se punea problema. Colegele care stăteau mai aproape, mergeau pe la casele lor, uneori mai luau și pe altele cu ele. Așa s-a făcut că într-o sâmbătă, din toată seria noastră de Anorganică, am rămas numai eu și Dana Coman, o studentă blândă și tăcută din Drobeta Turnu-Severin. Ne cam plictiseam la sfârșit de săptămână, că nu era nici televizor, doar citeam (dar cât să și citești zi și noapte?) și îmi dădeam la pasențe până aproape am tocit pachetul ăla de cărți pe care pusesem mâna nu știu cum și de nu știu unde. În ziua aceea, salvarea ne-a venit de la instructorul de mandoline, care, văzându-ne pe noi două plimbându-ne prin curte cam amețite, precum caii în manej, ne-a întrebat dacă nu vrem să-i însoțim într-o excursie la Sâmbăta. Bineînțeles că n-am stat pe gânduri și ne-am dus. A fost frumos, era și o zi cu mult soare, mi-a rămas întipărită excursia aia, deși fără prea multe amănunte. Am vizitat Herghelia de la Sâmbăta, apoi Mănăstirea și, la urmă, am mâncat pachețelele de la cantină într-o pădure, stând pe jos. N-aveam cine știe ce bani la vremea aia, dar am vrut o amintire. Și din tot ce puteam cumpăra, am ales Icoana cu Botezul Domnului, de la Mănăstirea Sâmbăta. E mică, simplă, o hârtie tipărită, așezată pe un carton pe spatele căruia se află o ștampilă pe care e menționat că e sfințită și de către cine (tușul se mai observă doar vag), într-o ramă neagră.

Icoana aceea m-a însoțit de atunci peste tot, am plimbat-o prin casele prin care am stat - și n-au fost puține -  și printr-o minune (că am tot făcut/ desfăcut la bagaje când plecam de pe undeva) - se află și acum sprijinită de un perete din casa mea.

O văd în fiecare zi, dar astăzi am avut starea să-i scriu povestea. Sunt 33 de ani de când am cumpărat-o (prima icoană cumpărată de mine) și, de câte ori o privesc, îmi amintesc contextul în care am ajuns în posesia ei. Contextul acela tulbure, dar și plin de speranță, exuberanța tinereții, dar și credința pe care o purtam cumva ca pe ceva ce făcuse parte dintotdeauna din mine, chiar și în acele vremuri preponderent ateiste. Icoana aceea reprezintă un semn al stabilității de-a lungul celor peste trei decenii, în ciuda atâtor lucruri instabile care mi-au presărat viața.

Practica din combinatul chimic de la Făgăraș mă ajutase să-mi definesc foarte clar ideea că nu voi dori să lucrez niciodată într-un combinat chimic, voi căuta un laborator, voi merge în învățământ, voi face, voi drege. Nici asta n-a fost să fie. Credința că țara are nevoie de mine s-a spulberat și ea, precum puful păpădiei. Când am absolvit, deja nu mai erau repartiții, plecai unde vedeai cu ochii, dacă vedeai ceva. Dar, până la urmă, un drum tot am avut, chiar dacă n-a fost cel imaginat de mine.

Privind astăzi Icoana Botezului Domnului, luată de la Mănăstirea Sâmbăta cu 33 de ani în urmă, mi-am amintit că drumul e, până la urmă, tot pe acolo pe unde ne duce El.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 06 ianuarie 2024