4 mai 2023
Toți am auzit de șezătoare, dar
nu toți am avut ocazia să participăm la una. Îmi exprimam acest regret câteva
luni în urmă, după lansarea monografiei Gimbășanilor alcătuită de ziaristul
Nicolae Tache și lansată la biserica din sat. Tanti Mariana, numai ochi, urechi
și viață, auzindu-mă, a prins-o din zbor: „Dacă vreți, vă fac și șezătoare.”
Vrem, vrem! Dar am crezut că e o vorbă cum multe vorbe se aruncă în vânt, chit
că ne aflam încă în biserică și acolo poate suntem ceva mai atenți la cuvintele
noastre, la promisiuni.
N-a fost doar vorbă și am
aflat-o azi. Nicolae Tache (alintat de toată lumea Tic) a pus niscai forțe
în mișcare și doamna Mariana, cu alte
frumoase femei din Gimbășani, ne-au organizat o șezătoare cu de toate. Am fost
profund emoționată de strădania lor. Câtă muncă trebuie să fi presupus numai
gătirea căminului cultural cu scoarțe, macaturi, preșuri și alte obiecte
lucrate manual, dar și pregătirea atâtor bucate, una mai bună decât alta! Femeile
au venit cu lucrul, așa cum se întâmpla odinioară, când mâinile nu stăteau
decât în somn. Dar mai presus de orice au fost poveștile, veselia, umorul și
bunăvoința acestor minunate femei (dar și vreo câțiva bărbați, să nu fim
nedrepți).
Câțiva dintre cei veniți de la
oraș (dar care, în realitate, „venim” tot de la țară) am luat cuvântul, dar
numai pentru a ne exprima bucuria și curiozitatea. Apoi am dat cuvântul celor
pe care veniserăm să-i ascultăm.
Auzind-o pe doamna Elena Pacală – directoarea direcției
județene de cultură, vorbind despre complexul inițial al copilului de la țară
față de copiii de la oraș, asupra căruia a revenit, prin conștientizarea
adevăratelor valori, ceea ce a condus la creșterea stimei de sine, mi-am
amintit de același complex pe care îl trăisem și eu în perioada adolescenței și
primei tinereți, de care însă am scăpat mai târziu când mi-am dat seama cât de
binecuvântată am fost petrecându-mi copilăria la țară. Sunt lucruri care s-au
adăugat în noi fără să știm, care ne-au ajutat să fim puternici, dar și
sensibili în același timp, să avem o cumpănă dreaptă în aproape orice situație
și o raportare echilibrată la sensul vieții.
Mai presus de orice, traiul la țară ne-a conferit acea
legătură indestructibilă cu autenticitatea oamenilor, cu credința, cu umorul
sănătos, cu înțelegerea superioară a vieții, inclusiv sau mai ales atunci când
vine vorba de moarte (căci n-am văzut țăran autentic în copilăria mea care să
se teamă de moarte).
De lucrurile acestea ni se face dor uneori și pentru
asta ne-am dus la șezătoarea de la Gimbășani. Știm că șezătorile se fac (se
făceau) iarna, căci numai atunci mai era timp și de odihnă, dar oamenii se
bucură de întâlniri în orice anotimp.
Cred că dintre toate lucrurile pierdute de-a lungul
vremii, cea mai grea pierdere e aceea că oamenii nu se mai bucură de întâlniri.
Noi, astăzi, ne-am bucurat.
Doamna Dorina Sandu a venit cu
un adevărat chestionar privind lumea satului de odinioară, menit să dezlege
limbile și să încurajeze destăinuirile. A pus întrebări despre toate
obiceiurile de la naștere (mai bine zis încă de la sarcină) și până la moarte
și dincolo de ea. N-am să redau răspunsurile, ci doar câteva „esențe tari”.
Auzind întrebarea legată de
practicile care se recomandau pentru a face nașterea mai ușoară, tanti Mariana
a răspuns prompt: „La câmp! Munca! Cinci copii am, și la fiecare, am muncit
până în clipa când am născut.” Ce mai ședință de psihoterapie ar putea ține
aceste femei viitoarelor mămici! Alte doamne au adăugat povești despre
propriile nașteri, despre cum nășteau atât de ușor, că nici n-aveau timp de
vreo pregătire.
Cel mai impresionant în
filosofia oamenilor de la țară este firescul cu care e privită viața, de la
naștere, până la moarte. În copilăria mea, am fost foarte intrigată de obiceiul
bătrânelor de a-și orândui cele necesare înmormântării, de parcă și-ar fi
pregătit bagajul pentru o lungă și frumoasă excursie. Fugeam cât puteam atunci
când eram solicitată să mi se arate acele lucruri și să mi se explice ce-i cu
ele. Cu înțelegerea de acum, pricep câtă senină acceptare indică această
practică, dublată de o organizare desăvâșită și de grija ca, și după ce nu mai
ești, să lași lucrurile în bună orânduială. Și un firesc al lucrurilor, pe care
Mihail Sebastian l-a exprimat atât de frumos: „Iar moartea, când vine, vine şi ea ca o rudă.” Căci – spune tanti Mariana
râzând – omul mai trebuie să și moară. Nu?” Ba da. Deși, când o vezi, atât de
vie, n-ai zice că și ea ar putea muri vreodată.
Preferatul doamnelor din
Gimbășani a fost domnul Daniel Trifu – directorul Centrului pentru păstrarea și
promovarea tradițiilor – care ne-a cântat și ne-a încântat. Au cântat și
dumnealor, mai timid, așa, dar poate cu altă ocazie vom prinde toți mai mult curaj.
Scriitorul Gheorghe Dobre, tace, simte, fotografiază și
se bucură. Tic se bucură și el, pozează, înregistrează. Norocel, aflat la post,
cu aparatul de filmat, se mai implică și în discuții, căci e greu să nu te
implici. De fapt, noi toți ne-am încărcat de o energie binefăcătoare, ca atunci
când umbli desculț prin iarbă și simți cum deodată capeți puteri nebănuite.
Ne-au onorat cu prezența și domnii
primar și vice-primar. Au fost și câțiva copilași de la școală, care au
săvârșit obiceiul Caloianului, păpușa din lut pregătită de doamne dinainte și căreia ei i-au cântat și recitat.
Unul dintre copii, mai mic, nepotul doamnei Maria, însoțit de părinții lui,
gătit cu ie și vestă tradițională, cum stătea lângă mine, m-a întrebat, după
plecarea elevilor: „Eu cu cine mă joc?” Neavând un răspuns mai bun la îndemână,
am replicat: „Cu mine.” Oferta mi-a fost refuzată cu argumentul: „Dar tu nu
ești copil!”. „Nu sunt, dar știu să mă joc.” M-a privit cu neîncredere și s-a
lecuit de întrebări.
„Să luați florile astea acasă!”, îmi zice una dintre
doamne. „Liliacul și bulgărașii i-am adus din grădina mea, iar spicele verzi de
grâu și rapița le-am luat de pe marginea drumului, când mergeam cu bicicleta.” Tanti
Mariana ne pune și plăcinte la pachet. După ce ne-au îndestulat acolo cu
plăcinte, prăjituri, floricele și alte bunătăți.
Am luat acasă de toate, dar mai ales am luat acea
senzație de întoarcere în copilăria mea, când oamenii erau buni, blânzi,
zâmbitori, generoși, simpli, firești, necontrafăcuți, cu alte cuvinte veșnici. Căci
„nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit.”
Florentina
Loredana DALIAN
Slobozia, 04
mai 2023
Un sat trăitor în lume
