Lista mea de obiective pe anul acesta e una foarte lungă și motivantă. Cele mai multe încep cu „să nu”: să nu mai pierd la păcănele, să nu mă mai împiedic pe scări, să nu mă mai las păcălită de toți nejutorații lumii, să nu calc în vreun noroc mirositor etc. Printre atâtea sănumisme, am găsit și o ciudățenie, pe care nu-mi amintesc să o fi pus cu mâna mea pe listă, dar cine știe cine mi-a spart parola laptopului și a strecurat-o viclean acolo: să devin mai cultă. Cum nu prea știam de unde ar putea fi apucată cu simț de răspundere problema culturalizării, mi-am contactat un prieten renumit pentru vasta sa cultură și preocuparea permanentă în cauză. Prietenul m-a sfătuit să încep neapărat cu vizitarea Muzeului Artei Invizibile care tocmai s-a deschis la noi în urbe, și face mare vâlvă. Mi-am exprimat surpriza și indignarea, replicând că așa ceva nu există, doar dacă nu s-a schimbat între timp sensul cuvântului „invizibil”, de când n-am mai consultat eu DEX-ul, adică de pe vremea când mă jucam la groapa cu nisip a grădiniței. Prietenul mi-a răspuns foarte revoltat și sigur pe el că numai un incult sadea ar putea afirma despre arta invizibilă că nu există. Am dat să mă apăr cu o logică oarecum inginerească:
- Păi cum să existe ceva ce nu poate fi văzut?
M-a lovit înapoi cu povestea arhicunoscută că nici Dumnezeu nu poate fi văzut, nici curentul electric, dar vezi de-ți bagă deștele-n priză și ai să afli pe cordul tău că există, n-ar mai fi existat (electricitatea).
- Și dacă tu nu o vezi, că atâta te duce putința, înseamnă că alții n-au ochi pentru așa ceva? Lasă întrebările stupide și mergi de te lămurește, altfel nu mă mai deranja, că timpul meu e mai prețios decât al unora ca tine care despică firul în patru și invizibilul în paișpe!
Așa că iată-mă pășind timid pragul acestui muzeu minune și încercând să nu par proastă, fiindcă nu doar că nu pricep ce văd, dar nici măcar nu văd. Spre surprinderea mea, nu eram singura râvnitoare spre marea culturalizare, în sala imensă a muzeului, o grămadă de oameni se zgâiau interesați la niște pereți proaspăt văruiți în alb, pe care cădeau cu efect niște lumini când albe când galbene (măcar alea vizibile, totuși), spre ciuda madamei Ursula von der cum o mai chema-o, apărătoarea resurselor naturale ale planetei. Într-un colț, se odihnea un omuleț pe un fel de ladă – invizibilă și ea – adică stătea pe vine, în poziția gânditorului care se screme fără efect. Probabil e curatorul sau artisul sau muzeograful – mi-am zis.
Ca să nu dau buzna în intimitatea artistică a altora, m-am așezat și eu în fața unui perete, de care restul privitorilor nu prea păreau interesați, admirând zugrăveala și vreo doi rahați de muscă aflați pesemne din greșeală pe-acolo, dar care mi-au produs un extaz artistic frate cu orgasmul, bucuroasă că, în sfârșit, nu pot fi considerată chiar o dusă cu pluta care se uită la un perete gol, mimând entuziasmul. Omulețul din colț a sărit amabil de pe lada lui invizibilă, întrebându-mă dacă am nevoie de ajutor. L-am acceptat bucuroasă, rugându-l să-mi sugereze ce ar trebui să văd pe acei pereți pe care varul încă nu se uscase bine. Mi-a replicat doct, cu răbdarea ce-i caracterizează pe criticii de artă (că, până la urmă, asta era):
- Depinde din ce unghi priviți.
- Păi, din orice unghi m-aș uita, nu văd absolut nimic. Pot numai să-mi imaginez niște nuduri foarte nude și foarte pudice care nu se arată vederii obișnuite.
Scârbit de lipsa mea de educație plastică și de vocabular elevat, a continuat totuși să mă lumineze, explicându-mi ca la proști:
- Păi, acest gen de artă nici nu este accesibil privirii obișnuite. Aceste lucrări excepționale ale noului curent care a revoluționat arta plastică contemporană pot fi privite numai cu inima, înțelegeți, cu inima și cu ochii minții.
Bulversată, că nu știam nici că mintea are ochi, nici că inima e organul vederii, am prins curaj arătând spre o zonă la întâmplare a peretelui alb:
- De exemplu, aici ce aș putea vedea?
- O mulțime de lucruri: o puteți vedea pe bunica dumneavoastră, călare pe calul lui Napoleon, pictată de Picasso.
Să mori tu?! Sau să moară calul lui Napoleon?!
- Aha! O pot vedea și pe Mona Lisa pictată de Leonardo da Vinci?
- A, nu, credeam că v-ați dat seama: arta renascentistă se află pe peretele celălalt. Iar impresioniștii sunt expuși la etaj, unde este mai multă lumină, care avantajează reflexia, intriga, paradigma, semiotica și hermeneutica exhaustivă a lucrărilor.
Îhî! – a fost răspunsul meu inteligent la toate indicațiile sale de specialitate, gândindu-mă ce mult am pierdut în ultima vreme, nefiind la curent cu evoluțiile cele mai recente ale artei. Frământam în minte cu amărăciune gândul că, dacă acest curent al artei invizibile s-a răspândit în toate artele, voi avea mult de recuperat. Totuși am decis să merg și la etaj, măcar acolo poate pereții aveau altă culoare.
La vreo săptămână, când m-am întâlnit cu prietenul, i-am spus că am vizitat muzeul, că am aflat cum se privește cu inima și cel mai mult m-a impresionat tabloul cu mine pictat de Michelangelo, în chip de regina Cleopatra.
- Te-ai tâmpit? – mi-a răspuns. Chiar m-ai luat în serios? Arta invizibilă nu e pentru neinițiați, ci pentru cunoscători.
Apoi s-a tirat și m-a lăsat în drum cu o mare perplexitate pe față. Vizibilă!
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 14 martie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu