În oglinda realității (Valeria Manta Tăicuțu despre „Hanul dintre vii”)

 

 

Revista „Acolada”, septembrie 2022 

 

 

 

În oglinda realității

 

Poetă, dar, mai ales, prozatoare de primă mână, Florentina Loredana Dalian își demonstrează, cu volumul „Hanul dintre vii”, și imaginația, și acuitatea analitică, și capacitatea de a privi obiectiv o lume supusă destrămării, bolnavă și dezamăgită de viață. Ca să scrii proză scurtă de calitate ai nevoie, în primul rând, de talentul de a decupa secvențele esențiale din existența unui personaj, fie că este vorba despre o decizie care îi poate influența traiectoria, fie că este un fapt, o întâmplare, o întâlnire ș.a.m.d. în măsură să schimbe perspectiva asupra vieții și a relației cu ceilalți. Copii, adulți, bătrâni, femei sau bărbați, personajele conturate de Florentina Loredana Dalian experimentează suferința, boala, sentimentul eșecului, sărăcia și coșmarul unei existențe care ar fi putut fi altfel, dacă mediul și momentul nu s-ar fi opus.

Remarcabile sunt paginile de reconstituire a universului celor mici și trebuie spus că scriitoarea ialomițeană, dincolo de empatia pe care i-o bănuim (și care nu alterează obiectivitatea perspectivei), are un mod aparte de a strecura elementele de analiză psihologică în cronotopul ficțional pe care-l construiește. Copiii - cei mai mulți provenind din familii nevoiașe - învață de mici să renunțe la iluzii, să-și accepte destinul de ființe neajutorate, fiindcă „Sărăcia e cea mai bună școală a smereniei, dar și cel mai mare dușman al demnității umane” (pag. 10). Suferința lor este reală, dar fără exagerări de tip naturalist, fără îngroșarea tușelor, așa cum se întâmplă atunci când autorul vrea să-și convingă și să-și emoționeze cititorul. Vulnerabili, fragili, dezorientați de atitudinea părinților (leneși câteodată, nesimțiți, iresponsabili, învinși de alcool și sărăcie, dar mereu gata să-și mărească familia cu un nou copil, o nouă victimă), copiii din prozele Florentinei Loredana Dalian învață lecția renunțării, își acceptă marginalizarea (v. „La noi de ce nu vine Moș Crăciun?”) și se apără nu prin adaptare mimetică,  ci prin evadări care nu fac decât să schimbe un iad cu altul. „Făcătură! Iluzii! Așa cum e cam totul în viața noastră” reprezintă concluzia amară a experiențelor prin care trec copiii, în drumul lor spre maturizare, iar în retorica unui personaj (Cătălina, din „Jucării”) este cuprinsă resemnarea unei întregi categorii de învinși: „De ce trebuie să-i mințim pe bieții copii? Ca să-și înceapă viața cu o deziluzie măreață. Când am aflat că nu există Moșul acesta inventat, am zăcut o săptămână” (pag. 17). Lumea dură a copiilor abandonați (v. „Ceasul din gară”) nu este însă, în totalitate, una a dezumanizării, a lecțiilor despre cruzime și nepăsare: nea Mișu, cel care-l primește în căsuța lui săracă pe copilul alungat de tatăl alcoolic și incapabil să-și exercite responsabilitățile parentale demonstrează nu numai solidaritatea celor săraci, ci și uriașa lor capacitate de a înțelege și de a sări în ajutor în situații limită, de a rămâne oameni, dincolo de necazuri și dezamăgiri.

Că o scrisoare (v. „Balerina”) ori o prezență umană (v. „Lidia”) pot scoate personajele din rutină, pentru a le înscrie pe o altă traiectorie, imprevizibilă și, uneori, de succes (Lidia își părăsește satul și reușește să ajungă o mezzosoprană apreciată în străinătate) nu reprezintă regula, ci excepția. De altfel, proza din final, „Hanul dintre vii”, care pune laolaltă personajele din „Balerina” și „Lidia”, întărește concluzia că nimeni, niciodată, nu poate scăpa de nefericirea în care a crescut, de sentimentul ratării, al neîmplinirii, traumele îngropate oricât de adânc reușind, cumva, să iasă la suprafață în cele mai nepotrivite momente.

Un subiect interesant în prozele Florentinei Loredana Dalian îl reprezintă relația dintre adulți; femeile sunt, în general, dominate, manevrate ca niște obiecte (v. „Rochia de bal”), sfâșiate între două lumi (cea din care au plecat și cea în care au intrat): „Lidia privea, sfâșiată, spre cele două lumi. Una, cu tot ce-și poate dori un om normal de la viață, material, în profesie, în căsnicie, pe culmile succesului, cu sclipirea, cu bogăția ei, cu promisiunile de mai bine, alături de faimosul și râvnitul dirijor Richard Robinson. Cealaltă, o lume a simplității, a anonimatului, a traiului la limita decenței, împreună cu un profesor de muzică de la țară, într-un sat în care încă n-ajunsese asfaltul. Dar o lume a bogăției interioare, a dragostei depline și a unei adevărate înțelegeri” (pag. 59). Frumoase ori urâte, tinere sau bătrâne, descurcărețe sau învinse de realitate, femeile din volum nu-și pierd nicio secundă umanitatea. Chiar și când par să se adapteze într-un mediu ostil, există o retragere într-o lume interioară, construită altfel decât cea reală, unde suferința în tăcere este o față a normalității. Elina, din „Conacul”, renunță la iubire, pentru a-și petrece tinerețea în singurătate, printre obiecte de artă care nu-i aparțin, într-un muzeu prăfuit, încărcat de amintirile și ecourile din viața foștilor proprietari; finalul optimist (iubitul din tinerețe, ajuns foarte bogat, cumpără clădirea și i-o dăruiește), cumva în stilul filmelor cu priză la public, are rolul de a sugera că viața este complexă și poate oferi inclusiv surprize plăcute, nu doar dezastre și resemnări.

Fie că vorbesc despre război, despre momentele de instalare feroce a comunismului, despre bătrâni care nu-și mai găsesc locul într-o societate nemiloasă, despre dragoste, înțelegere, singurătate și crize existențiale, fie că surprind mișcări grațioase ale sufletului mereu dornic de frumusețe și împăcare, prozele Florentinei Loredana Dalian își cuceresc cititorul prin prospețime și vigoarea analizei psihologice.

 

*Florentina Loredana Dalian, „Hanul dintre vii”, Ed. Universitară, 2022

 

Valeria Manta Tăicuțu „Acolada” SEPTEMBRIE 2022