de Sherzod Artikov (Uzbekistan)
Traducere: F. L. Dalian
Text apărut în revista „Ateneu”, iunie 2022
În sfârșit, acum va putea cânta cu ușurință celebra sonată în Re-minor a lui Rahmaninov, fără partitură, într-un îndelung așteptat concert. La această sonată, nu mai are nevoie de partitură. Gândidu-se la asta, era extrem de fericită și emoționată. Uneori se ducea la pianul ei roșu, alteori se holba la picturile compozitorilor, atârnate pe pereții camerei, și se tot fâțâia înainte și-napoi.
Îi venea chiar să danseze pe vârfuri, ca o balerină. Dar se răzgândea, rușinându-se. Dacă gemenii ei ar fi fost acolo, fără îndoială i-ar fi îmbrățișat, i-ar fi pupat pe față, împărtășindu-și bucuria cu ei. Însă, din păcate, ei se află într-un internat de fotbal. Sosesc abia în weekend. Îi părea rău. I-ar fi plăcut să-și împărtășească bucuria cuiva, în timp ce pregătea cina. Nu se putea stăpâni. De-aceea, probabil, se tot uita la telefonul negru de pe raftul din hol. După un timp, s-a dus la telefon. A ridicat receptorul și a format numărul. Odată conexiunea făcută, în receptor s-a auzit o voce cunoscută:
„Sunt într-o ședință.”
„Vii devreme azi acasă?” a întrebat entuziasmată, fără să-i pese vreun pic de faptul că soțul ei se afla în ședință.
„Ce-i? Ce s-a întâmplat?” a întrebat el, surprins.
„Totu-i în regulă”, a continuat, încercând să se calmeze. „Îți spun când vii. S-a întâmplat ceva minunat.”
„Bine, voi pleca.”
Vocea soțului nu s-a mai auzit. A presupus că s-a întrerupt legătura. Deși situația a cam indispus-o, punând telefonul în furcă un pic cam frustrată, amintindu-și din nou succesul ei, buna dispoziție i-a revenit. Zâmbi mulțumită, privind în oglinda din hol.
Nimeni și nimic n-ar putea-o răni în momentul acesta. Asta fiindcă obținuse un succes uriaș pentru ea însăși. Până în ziua aceea, putuse cânta fără partitură doar sonata lui Beethoven dedicată Elisei, valsurile lui Brahms și vreo două-trei nocturne scurte de Chopin. Dar acestea erau compoziții muzicale scurte pe care orice pianist amator le-ar fi putut interpreta. Nu cereau nici instruire prea multă, nici mare talent. Pe când sonata lui Rahmaninov era și foarte lungă și foarte complexă structural, iar dacă aceste două aspecte ar fi neglijate, interpretul ar putea lesne fi derutat și forțat să greșească. Fie și atunci când interpretează după partitură.
„Ce s-a întâmplat?”, a întrebat-o soțul.
Își ținuse promisiunea și se întorsese mai devreme de la lucru. Când l-a văzut, Nilufar a aplaudat bucuroasă. Și-a imaginat că în ziua concertului va veni la fel - frumos îmbrăcat și cu un buchet în mâini. Și era peste măsură de încântată gândindu-se că acest vis va deveni foarte curând realitate. Cu astfel de gânduri, i-a luat cu blândețe mâna soțului său, îndreptându-se către camera cu pianul. I-a cerut soțului să se așeze. Acesta, neînțelegând nimic, stătea cam neputincios pe scaun. Ea s-a oprit în fața pianului. „Voi cânta sonata în Re-minor de Rahmaninov, fără partitură”, zise ea, așezându-se pe scăunel. „Ascultă cu atenție!” Și își îndreptă arătătorul către soțul ei, ca un copil, cu obrajii roșii de emoție. Apoi și-a pus degetul în fața nasului făcând în glumă către soțul său: „șșșșș!”. Începu să interpreteze sonata fără partitură. Misterul muzicii, care de secole a zdruncinat inima omului, a mângâiat-o și a făcut-o fericită, și-a întruchipat iubirea pură și ura dureroasă, s-a răspândit în liniște prin încăpere prin intermediul pianului. De data aceasta, melodia a adus amintirile trecutului în inima omului. Sonata îi amintea întotdeauna de propria copilărie. Când era elevă la conservator, când era inclusă în programul personal la diverse concursuri, oricând și oriunde a evoluat, și-a amintit de copilărie. Era la fel atunci, ca și ieri. Și este la fel acum. Își mișca degetele lungi și subțiri peste clapele negre și albe. Și amintiri dragi dintr-o copilărie de demult, fericită și fără griji, îi veneau în minte una câte una. Înfășurând o batistă albă în jurul frunții mamei, făcând pâine fierbinte în cuptor, inima i s-a cufundat pentru o clipă ca un preludiu al amintirilor. În copilărie, mama cocea mereu pâine în cuptor duminica. Purta un coș mai mare decât ea și nu se putea mișca pe lângă el. După ce pâinile erau rumene și umflate, mama le tăia și le arunca în coș. Apoi, le întindea, pentru a se răci mai repede. Între timp, ea avea să-și pună în buzunarul jachetei colăceii fierbinți și secreți. După aceea, ea înmuia colăceii în apa pârâului care curgea pe străzi și se bucura să mănânce prăjiturile sprijinită de cais.Când sonata a ajuns la jumătate, amintirea copilăriei a prins viață și mai abitir. Iat-o pe stradă, numărând. E cât o veveriță de mică. Are părul blond. Chiar și atunci toată lumea o numea „blonda”. Număra întruna, iar în acest timp, prietenii ei se ascundeau în diferite locuri. După un timp, se apuca să-i caute peste tot. „Berkinmachoq”,* oftă ea, iar mâinile care se mișcau neîncetat pe clape slăbiră brusc. În zilele de vară, nu venea de pe stradă, ignorând cireșele atârnate de tatăl ei de urechi și fluturându-și părul, care era împletit ca niște crenguțe de salcie de mama ei. Era mult mai jucăușă. Iarna, dacă ningea, era ca o vacanță pentru ea. Împreună cu ceilalți copii, făceau un om de zăpadă în mijlocul drumului și se îmbulgăreau la nesfârșit. Până seara, avea să conducă sania pe care o adusese tatăl ei.
După o vreme, „merse” la unchiul din capul străzii, care vindea nisholda*. În copilărie, în lunile de Ramadan, unchiul îi umplea mereu ceșcuța cu nisholda. Până ajungea acasă, aduna moțul nisholdei cu degetele. Parcă avea în brațe o păpușă murdară și pantofi plini cu apă. „Ce bună și dulce ar fi fost o nisholda”, își zise. Apoi și-a amintit de zilele în care mergea în fiecare casă cu copiii pe străzi în serile lunii sfinte și cânta cântecul Ramadanului.
Am venit la casa voastră să vă urăm de Ramadan Domnul să vă binecuvânteze cu un fiu în leagăn….Ar cânta cântecul acela. Cântecul era lung. Din păcate, de-abia își amintea începutul. Așa începea. Îl cânta împreună cu copiii. Băieți și fete cântau cântecul Ramadanului la unison, întinzând în mâini o față de masă lungă. În pragul fiecărei case... chiuieli. Vecinii dădeau uneori bani, alteori dulciuri, fructe, iar fața de masă se umplea repede cu bunătăți. Apoi, așezați pe o piatră la capătul străzii, copiii își împărțeau egal ce primiseră. Ea primea adesea prăjituri cu mere și ciocolată. Monedele erau luate de băieți.Când a terminat sonata, îi curgeau lacrimile. Realizase că ea fusese un copil părăsit și îi era atât de dor de părinții ei morți. Nu muriseră de mult. De fapt, ceea ce a ajutat-o să memoreze sonata nu a fost capacitatea ei, ci nostalgia copilăriei. Așa credea. Interpretase mult această sonată în ultima vreme și cu pasiune pentru că îi era dor de copilărie. Acesta a fost și motivul pentru care a decis să susțină un concert ca artist independent. Probabil și lui Serghei Rahmaninov îi fusese dor de copilărie în Statele Unite, pe durata exilului său. De aceea și cântase probabil atât de mult sonata în turneele din orașele americane și fusese atât de aplaudat. Merita recunoaștere. După ce cântă sonata, îl privi întrebătoare pe soțul ei. Era o întrebare în ochii ei. Întrebarea nu era: „Am cântat bine?”, ci „Îți amintești și tu copilăria?” Ar fi vrut, de asemenea, să-i spună despre primul ei concert de săptămâna viitoare la Casa de Cultură a orașului. Soțul său, însă, o ignora. În ochii lui nu era niciun interes. Fie sonata îi adusese în minte amintirile sale, fie capul îi stătea la altele, gândind cu îngrijorare.
„Am cântat sonata fără partitură”, zise ea uimită fiindcă soțul ei nu vorbea. „Am vrut să-ți spun asta. De asemenea, vreau să știi că săptămâna viitoare voi avea propriul meu concert. La casa de Cultură.”
Auzind cuvintele ei, soțul ei s-a ridicat ca un bărbat în deznădejde. A venit la ea, scărpinându-se pe frunte și slăbindu-și cravata.
„Urăsc acest obicei”, a spus el, apăsând tastele pianului o dată sau de două ori, ca pentru a se distra. „Mereu mă deranjezi pentru lucruri banale. Ca și astăzi. Din pricina acestei povești, nu voi putea participa la prezentarea noului nostru produs de diseară. Chiar îmi e dor de un astfel de eveniment, din păcate.”
Nilufar oftă și își mușcă buzele cu putere. „Mi-aș fi dorit să sângereze” își zise. Apoi râse sarcastic în minte și închise pianul indiferentă. Mâinile și buzele aproape însângerate îi tremurau. Soțul clătină din cap, când văzu că ea tace, și se îndreptă către ușă.
„A propos”, zise el în drum, „Trebuie să plec dimineață. Va fi o nuntă acasă la directorul nostru general. Calcă-mi, așadar, costumul gri. A stat multă vreme pe raft, fără a fi purtat. Pesemne că-i șifonat.”
Involuntar, Nilufar și-a privit soțul cu tristețe. Nu mai era nicio urmă din bucuria care-i umpluse inima. Nu voia să se ridice, nu-și putea mișca picioarele, de parcă avea legată o piatră de ele.
„Îl voi călca până ce termini de mâncat”, zise cu voce spartă.
Și-a închis bine urechile, încercând să ignore sunetele pe care le tot auzea. Dar era degeaba. Vocile fericite, fără pată și fără griji ale ei și ale copiilor, care îi rămăseseră în urechea de copil, nu au dispărut. Am venit la casa voastră să vă urăm de Ramadan Domnul să vă binecuvânteze cu un fiu în leagăn….
Definiții:
*Berkinmachoq – Jocul de-a v-ați ascunselea
*Nisholda- un dulce care se prepară în luna Ramadanului
Sherzod Artikov
2020, iulie
Traducere din engleză în română: Florentina Loredana Dalian
Traducere din uzbecă în engleză: Nigora Mukhammad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu