En garde! Cu oiștea-n gard! (5)
Ați observat? Există indivizi și individe care consideră că lumea asta s-a inventat cu scopul precis de a le sta lor la picioare, că zânele din basme și zânii aferenți (spre a nu se considera că facem discriminare) nu sunt niște personaje fantastice din povești, ci chiar unele reale, având aceeași preocupare majoră: să-i servească pe ei. N-ar fi aceasta o problemă, câtă vreme ipochimenii în cauză ar fi învățat să spună „mulțumesc!”. Mulțumesc, atât, un singur cuvânt, nu prea lung ori prea greu de rostit, fără să provoace pagube majore gâtlejului emițător; nu doare, nu frige, nu zgârie. Cei care îl rostesc adeseori știu asta.
Deunăzi, ne aflam într-un taxi în București, patru persoane: trei clienți plus șoferul. La unul dintre semafoare, opriți, observ cum unei amețite care se pregătea de traversare îi cade ditamai portmoneul pe trotuar, iar ea se tot ducea în treaba ei. Nimeni în spate care s-o avertizeze. Ar fi putut să-și ia adio de la tot ce va fi avut în acel portofel, inclusiv cheile casei, acte de identitate, carduri, că de bani nu mai zicem. Văzând aceasta și gândind că în curând se va face verde și ne vom prelinge pe străzile supra-aglomerate ale capitalei, dimpreună cu alții ca noi, am început să mă agit, să dau alarma, la fel și companionii mei, zicându-i șoferului să claxoneze. A claxonat, sărmanul, însă claxonul în București la semafor e muzică obișnuită și n-o mai ia nimeni în seamă. Și atunci tânărul de la volan, cu prezență de spirit, riscând să-și ia înjurături pentru că nu pleacă la timp, a deschis ușa, a coborât din mașină și a strigat în vuietul străzii: „Doamnă, doamnă, v-a căzut portofelul!”, agitându-și mâinile, până ce amețita balului a priceput că de ea e vorba și, în cele din urmă, s-a întors să-și recupereze pierderea, stârnind un oftat de ușurare în interiorul confortabil al taxiului Bolt.
Am urmărit cu atenție (des)păgubita să văd dacă aruncă măcar o privire spre direcția din care fusese avertizată, dacă face un semn de mulțumire față de băiatul care o salvase, un semn din mână, din cap, din ochi, din urechi, din buric... Nimic! S-a întors, s-a aplecat și și-a luat obiectul pierdut, cu un zâmbet uimit și tâmp, și a plecat, liniștită, mai departe.
Asta mi-a amintit o întâmplare similară de acum mai mulți ani, când mă aflam la Predeal, la schi, împreună cu fiul meu de 11 ani. Stând noi în șir, aliniați cu schiurile paralele, la coadă la teleschi, Florin îmi arată un portmoneu negru căzut în zăpadă (se afundase cam vreo 10 cm) și îmi spune că crede că e al tipului de lângă el. Tipul n-avea nicio treabă, era cu zâna lui, se giugiuleau și se hlizeau de parcă toată lumea era a lor. Un pic a lipsit să nu călcăm cu schiurile peste el, noi, zecile de inși aflați la coada aceea, să-l îngropăm de tot în zăpadă, de unde va mai fi fost recuperat (de cine știe cine) la topirea acesteia. Îi spun copilului să-l întrebe pe domnul dacă nu cumva obiectul pierdut îi aparținea, ceea ce și face. Domnul, oleacă deranjat din treburile lui importante și care cu greu suportau amânare, se pipăie pe la buzunare, constată că iaca, nu-i, și confirmă cu un aer regal că, da, al lui e! Dar fiindcă pesemne suferea de fobia aplecării, tot fiul meu a fost cel care a cules corpul delict din zăpadă și i l-a înmânat. Și gata! Zâna botoxată și-a lățit gura până la ruperea silicoanelor și a rostit către sponsorul ei: „Îți dai seama, dragă, am fi rămas goi!” La care barosanul confirmă și el că da, ce chestie! Noroc că suntem atât de deștepți și de puternici, că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău. Asta-i de la mine, nu cred că el ar fi putut să rostească atâtea cuvinte la rând fără să i se scrântească limba. De mulțumesc, nu mai vorbim! Nu că am fi avut nevoie. Dar, cum fiul meu se afla încă în perioada educației dată de părinți, m-am simțit datoare să-i spun (ce-i drept cu voce cam tare și cu dicție apăsată) că, dacă vreodată s-ar afla, Doamne ferește, în locul norocosului de alături, să nu care cumva să uite să mulțumească.
Băi, peizane koklyt, și făi, peizanco răskoklytă, nimeni care face o faptă bună pentru că vrea el și pentru că așa consideră că-i normal - nu așteaptă mulțumiri de la tine, dar tu ești obligat să o faci! Dacă părinții tăi nu te-au învățat (sau te-au învățat, dar s-a lipit de tine ca apa de gâscă), dacă profesorii tăi nu te-au tras de urechi pentru proastă purtare (sau te-au tras, dar a fost în zadar), dacă dicționarul a ascuns de tine cuvântul „Mulțumesc” (a propos, îl găsești la litera M), învață și tu măcar de la cei de-a stânga și de-a dreapta pe care-i mai auzi câteodată rostindu-l! Să te mai întreb dacă măcar din când în când îi spui „mulțumesc” lui Dumnezeu, fiindcă îți trimite în preajmă oameni care te scot din rahat - ar însemna pesemne să-mi răcesc gura degeaba și aș nimeri cu întrebarea mea ca Ieremia cu oiștea-n gard. En gard!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 19 mai 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu