Dr. Iulian Dumitru - dirijorul Coralei „Armonia”

 15 aprilie 2022

Visul unei nopți de primăvară

 Proză scurtă

       

          Trenul pleacă din gară cu exactitate de ceas. Nu știu cum o fi aia, ceasul nu pleacă nicăieri. Eu plec. Într-un capăt de țară, am de parcurs un drum de 8-9 ore. Nu eu, trenul. Eu m-am instalat confortabil într-un compartiment-vagon, luminat, încălzit corespunzător, iar legănarea trenului în noapte mă predispune la povești. La povești imaginate.

          Sunt puțini oameni, liniștiți, lângă mine nu stă nimeni, am locul de la fereastră și mă bucur de fiecare clipă. Deocamdată, citesc. Mai târziu, pe la vreo 1-2 noaptea, poate voi dormi. La prima oprire, îmi dau geanta jos, să iau din ea sticla cu apă. Lângă mine, apare un bărbat care mă așteaptă, politicos, să termin, ca să se poată așeza pe locul lui, în stânga mea. Mergem o vreme așa, legănați, eu - citind, el - cu ochii în telefon. Sună pe cineva, dă niște indicații pentru când va ajunge, apoi tace. Îl ascult, atât cât să-mi dau seama că e om civilizat, care n-o să mă deranjeze.

          La un moment dat, când luasem o scurtă pauză pentru a privi pe fereastră, pe care oricum nu vedeam nimic, decât o imensitate întunecată, îndrăznește: „Citiți ceva nou, sau din clasici?” Îi arăt coperta, adăugând: „De fapt, e o carte de istorie, povestea unui maior, din captivitate la nemți, în Primul Război Mondial.” Conversația se leagă. Domnul M pare citit, fără să facă un caz din asta, destul de atent cu cuvintele, cu gesturile. Fără să ne dăm seama, treptat, interacțiunea noastră se transformă într-un joc tandru de cucerire, ceva ce nu mi s-a mai întâmplat atât de rapid și mai ales într-un tren. Detectez în el tipul cuceritorului prin excelență.

          Râdem, îl ascult, uneori vorbesc, mă ține în brațe, atât de firesc, de parcă am fi făcut asta de multă vreme. Îmi masează umerii, îmi mângâie fața, mă ține de mână. Iar eu, ca niciodată, nu opun rezistență, mă las în voia unor senzații cu gust de cireșe amare, de parcă atât aș fi așteptat, de parcă de aceea plecasem de acasă, cu scopul precis de a-l întâlni; iar pe el parcă îl trimisese cineva nevăzut din mintea mea, să-mi împlinească nevoia de tandrețe îndelung așteptată, adeseori reprimată. Ne vorbim cu „dumneavoastră”, iar trecerea la „tu” se face într-un mod atât de firesc, așa cum firești mi se păreau toate în noaptea aceea nefirească, de trecere dintre două luni de primăvară. Poate să fie păcăleală de 1 aprilie, poate să fie un vis, nici măcar nu contează, câtă vreme totul pare atât de real.

          Pe la o vreme, când călătorii s-au mai rărit, mai bine zis când se răriseră de tot, de parcă întreg Universul ar fi conspirat așa încât să rămânem singuri în vagonul luminat străbătând noaptea neagră, domnul M îndrăznește mai mult. Nu-l las să treacă granița, dar pun granița destul de departe. Sărutul lui are gust de praf de pușcă amestecat cu traume rămase ascunse. Nu-l întreb. Doar citesc printre cuvinte: domnul M e militar, hârșit în teatre de operații. Îmi explic de ce adoră să trăiască clipa. Dar eu? Poate doar le-am permis traumelor mele să trăiască și ele, într-o îmbrățișare, atâtea clipe netrăite. E bine. Și nu mai am de gând să-mi pun întrebări. La ce bun întrebările, câtă vreme nu afli răspunsul?

          Are mâini frumoase, cu degete lungi și subțiri. Dacă ar fi fost să-i ghicesc profesia, m-aș fi gândit, mai degrabă, la un pianist. Ce paradox, cum de mâinile învățate să mânuiască arme se pricep la astfel de mângâieri! O bătrână doamnă îmi spusese cândva: „Mâinile obișnuite să țină arma știu să mângâie mai bine decât cele care țin Potirul. Un fel de lege a compensației.”

          La un moment dat, când trenul face o pauză destul de generoasă, ieșim să fumăm. El stă pe treapta de jos, sprijinind ușa care-l tot lovește în spate, dând să se închidă, acționată de un senzor. Mă tem pentru el. Râde. Își încordează mușchii și convinge ușa să rămână blocată. Cu o mână, mă prinde de talie. Îi sugerez să se prindă de bară, că, la o adică, aș prefera să cadă singur, nu cu mine grămadă. Râsul lui răsună în noaptea adâncă, iar brațu-i accentuează strânsoarea.

          La etajul unei clădiri din fața noastră, e o lumină palidă aprinsă, iar în cadrul ferestrei zăresc o siluetă. Imaginația mă duce la „Nevasta Șefului de Gară”. Când revenim pe locuri, caut poezia și i-o citesc, inclusiv adăugirea lui Cincinat. Prin cine știe ce asociere, își amintește de o alta: „Sunt tânăr, doamnă!” Nu știa că a scris-o Dinescu și nu și l-ar fi imaginat pe el autorul. I-am spus că, după ea, s-au scris mai multe parodii. „Nu vreau să citesc nicio parodie, poezia e perfectă așa!”

          „Sun tânăr, doamnă!” Domnul M e, cu adevărat, tânăr. Are vârsta la care bărbații sunt în deplinătatea înfloririi și puterii lor masculine. E cu zece ani mai tânăr decât mine. I-o spun, ca să-l sperii. Pare să nu-i pese. Oricum, ce poate să te mai sperie, când vezi atâtea nevăzute?

          Îl simt din ce în ce mai plin de dorință. Își dă și el seama că nu e nici locul, nici momentul. Și poate nu va fi niciodată. „Fugit irreparabile tempus.” Și trenul nostru ajunge în gara finală. Scurta și ciudata noastră poveste - și ea. Nu înainte de a-mi spune că ochii... „Dacă nu ai fi avut ochii ăștia, nu m-ai fi interesat. Mai uită-te o dată la mine!” Filosofez ieftin pe tema ochilor-oglinda sufletului. Același om pe care-l vezi cu ochii închiși este altul decât cel pe care-l privești în ochi. Devin banală, mai bine tac, mai bine las enigma. Oricum, dimineață, vraja va dispărea și totul va fi la fel cum a fost.

          Pentru prima dată nu mă doare efemerul unei frumuseți atât de trecătoare. Ăsta e semn că am crescut, că m-am vindecat, orice o fi vrând să mai însemne și asta. Dimpotrivă, mă simt recunoscătoare. Mi se pare că și bâigui niște mulțumiri. Nu-i spun pentru ce. Pentru faptul de a mă fi făcut să mă simt femeie, într-un mod aproape regal. Ascund profunzimea în spatele unor cuvinte banale.

          Trenul a oprit. Cap de linie. Eu cobor mai întâi. El rămâne ultimul, probabil pentru a-și reveni, ca s-o întâmpine cum se cuvine pe cea care-l va aștepta în gară, trezită cu noaptea-n cap.

          Ne luăm la revedere aproape ca doi străini. Ca doi călători cumsecade care au respirat un timp același aer, care au privit prin aceeași fereastră o noapte înșelătoare de martie-aprilie. O noapte înșelătoare de la granița dintre luni, ori poate dintre lumi: lumea-lume și lumea dintr-un tren de noapte ducând spre nicăieri. În urmă rămân atâtea cuvinte nespuse, atâtea gesturi nefăcute, atâtea întrebări fără răspuns din visul unei nopți de primăvară.

Florentina Loredana DALIAN

Când personajele au viață

 Prefață la volumul de proză scurtă „Cartea de Garcia Marquez” de Sherzod Artikov (Uzbekistan), apărută în India

 

         

Unul dintre marile beneficii pe care mi le-a adus internetul a fost acela de a putea „întâlni” oameni (în spațiul virtual) cu care altfel nu mi-aș fi intersectat drumul niciodată. Dintre acești oameni, cei mai de preț sunt scriitorii, pentru că, citindu-le opera, am putut pătrunde mai bine esența ființei lor (Cum altfel mai bine poți cunoaște un om decât prin trăirile și gândurile sale?). Iar dintre scriitorii străini, cel mai aproape de mine este tânărul prozator uzbec Sherzod Artikov, pentru faptul că, traducându-i textele în limba română, am putut să le înțeleg mult mai bine. Totul a început într-o joacă, la inițiativa lui, și, în cele din urmă, sperăm că se va concretiza chiar într-o carte publicată în România. Probabil aceeași carte despre care facem vorbire aici și care va apărea în fabuloasa Indie.

          Fiind, la rândul meu prozatoare, ca traducător, am fost nevoită să renunț la tendința firească de a-mi pune amprenta stilistică pe textele sale, lucru care nu a fost foarte greu, tocmai fiindcă stilul literar al lui Sherzod Artikov se potrivește întrucâtva celui abordat de mine: destul de laconic, dar care transmite o imensă trăire prin cuvinte puține. În plus, fiind scrise la persoana I, toată această trăire are un impact mult mai mare asupra cititorului și o notă de veridicitate avansată.

          Personajele sale sunt vii, ai impresia că le poți atinge. Relația dintre acestea și narator e una prietenoasă, indiferent că e vorba de cele care ne plac ori de cele care ne plac mai puțin. Construcția textului e una interesantă, aproape cinematografică. Narațiunea începe de la un fapt banal (o masă în familie, o călătorie cu mașina, deșteptarea de dimineață, descrierea unui peisaj, călătoria cu metroul către locul de muncă etc) și apoi te poartă din aproape în aproape către profunzimi nebănuite ale sufletului omenesc, uneori chiar către lucruri grave ce s-au întâmplat în trecut, în istorie, cum este cazul prozei „The spring day”, una dintre preferatele mele. Construcția este rotundă, totul parcă se închide în cerc, iar finalul te lasă pe gânduri și te predispune la filosofie ori la meditare privind condiția umană.

          Citind prozele lui Sherzod Artikov, e greu să ai un personaj preferat, căci fiecare are ceva de spus în felul său: tatăl care a fost în lagăr și care a rămas cu obsesia de a nu risipi nicio firimitură de pâine, actorul ratat care trăiește într-o iluzie chiar și la anii senectuții, tânăra ingenuă care împrumută cărți ori bărbatul care, fără să-și dea seama și fără să înțeleagă de ce, îi simte lipsa când o dată se întâmplă să întârzie cu înapoierea cărții lui Marquez, studenta întâlnită întâmplător la Berlin, despre care personajul narator află că provenea din țara bunicilor săi, tatăl bolnav căruia îi e dor de porumbeii săi, eleva de pian care își iubește atât de mult profesorul încât preferă ca, la un concurs, să riște un premiu mai mic, mizând pe o compoziție a profesorului, în locul mult mai celebrului Beethoven, pe care îl interpreta atât de bine,verișoara înstrăinată de țară care, deși o duce bine în țara de adopție, a rămas cu nostalgia locurilor natale.

          Toate aceste personaje sunt creionate din tușe puține, dar ferme, și în aceasta cred că stă marea artă a scriitorului. În plus, personajele au un numitor comun, indiferent cum s-ar numi și care sunt condițiile în care se desfășoară: personajul-narator și empatia acestuia cu fiecare dintre ele. Dar lucrul care face în mod esențial diferența dintre o proză bună și una mediocră, dintre literatură și o poveste oarecare, este emoția care străbate textul, ceea ce schimbă în cititor pe parcursul lecturii sau după terminarea acesteia. Iar prozele lui Sherzod Artikov abundă în emoție, deși mijloacele literare de care face uz sunt mai degrabă discursul laconic și descrierea „zgârcită”. Dar cred că tocmai aici este farmecul prozelor sale: personajele vorbesc mai mult prin tăceri, decât prin cuvinte. Emoția se transmite la cote maxime, iar lecția de viață care se desprinde îți crează senzația că afli despre ea prima oară.

          Recomand cu toată căldura această carte care te plimbă, geografic, prin alte lumi, dar care te aduce mereu într-un loc: acasă. Acasă însemnând atât tărâmul natal, cât și „acasa sufletului”, adică acolo unde între oameni nu există deosebiri, ci numai asemănări: în orice limbă și peste tot în lume, cu sau fără cuvinte, oamenii plâng la fel, zâmbesc la fel, îi doare la fel, urăsc și iubesc la fel. Fie și numai pentru a ne aminti aceasta mai des, citiți cartea prietenului meu, scriitorul Sherzod Artikov!

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 10 aprilie 2022

 

English version here (Sindhcourier India):

When characters come to life

Published in Egypt 

 

Curs opțional de literatură română

 

Despre cursul opțional de literatură română, în revista „Animus” a Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Slobozia, coordonată de doamna profesoară Loredana Stan.

Revista poate fi citită aici: https://drive.google.com/.../1dK.../view