Proza unui nou început sau În căutarea timpului nepierdut

 Prefață la cartea de proză scurtă „Hanul dintre vii”, în curs de apariție la Editura Universitară

Proza Florentinei Dalian are profilul perfect al vieții trăite și ficționalizate: zâmbitoare si timidă, fragilă, ca o figurină de porţelan, dar foarte sigură pe sine în clipele de „criză”, de climax, umorul inserat fiind adevarata supapă de ieșire din măruntaiele existenței. Volumul Hanul dintre vii este bine închegat şi ritmat, lucrat în detaliu și cu un parfum stilistic din vremuri trecute și contemporane.

 

Dacă acesta ar fi fost volumul de debut, atunci sentința critică ar fi fost invariabilă și decisivă: o operă care te prinde, care naște imagini vii, care iți rămâne pe retina imaginației, generozitatea fiind cheia de boltă a lumilor descrise în atâtea medalioane de existențe fugare. Cum, însă, autoarea are deja un univers de creație confirmat, complex la nivel de scriitor, alternând între genuri - epigramă, poezie și proză -, atunci tot ceea ce rezultă este o confirmare a unei valori literare aflate de fiecare dată la inceput, fara să se suprapună cu alte scrieri anterioare, printr-o  prospețime întotdeauna bine temperată.

 

Corpusul de bucăți de proză, adunate într-o perioadă de șase ani (2014-2020), reflectă șantierul în care prozatoarea s-a aflat vreme indelungată, în căutarea unui timp nepierdut. Nu avem aici o teamă față de timpul pierdut, de ceea ce a experimentat, de pildă, Proust prin amintirea involuntară a unui fapt din copilărie când a gustat o pâine coaptă de două ori, înmuiată în ceai, și care în romanul său a devenit o madeleină eternă. De fapt, în cazul Florentinei Dalian avem un filon extra-biografic pe care îl explorează inteligent și meticulos, extrăgând din trecut imagini și secvențe autentice, nu atât în sensul că episoadele și întâmplările s-au petrecut aievea și aidoma, că sunt reale ori nu.

 

La Florentina Dalian, tehnica folosită este cea a „jurnalului” și „fotografiei” memoriei (fluxul memoriei), asociată cu umorul personal, ponderat și interstițial, ce ascunde mesajul tainic, miezos care este adevarata matrice a prezentului volum de excepție, ca stil și compoziție:

 

Mda, am înlocuit lumina taborică... am înlocuit-o cu lumini artificiale. Peste tot lumini şi luminiţe, globuri, globuri, globuri, vitrine colorate. Ce sperăm? Să facem mai multă lumină în noi? (Jucării)

A trecut, dar numai aparent, lucrurile profunde și adevărate nu trec. (Hanul dintre vii)

 

Plecase poate şi ca să mai apuce să vadă ceva din lumea pe care urma să o părăsească nu peste mult timp. Ce ciudat!  Cât de greu ne dezlipim de lumea asta, cât am vrea să o simţim de a noastră, cât ne-am dori s-o putem căra după noi prin buzunare! Ni se promite o lume mai bună şi credem în ea, dar tot ne pare rău după cea de aici. După munţi, după râuri, după roua dimineţii, după mare...  (Dolmabahce Sarayi)

 

Natură serenă, lucidă, dar nu lipsită de complicaţii existenţiale, generate de o acută conştiinţă morală individuală în oglinda realității personale și înconjurătoare, Florentina Dalian își instrumentalizează direcțiile narative spre o viziune hermeneutică largă, în proximitatea unui univers ce îi aparține și în care se regasește integral, fără a apela la alte resorturi stilistice superflue. Proza care deschide acest volum plin de bijutierii descriptive confirmă cunoașterea acestei lumi trăite, nu imaginate, din motive transficționale, cum se întamplă la alți autori calofili. Fraza curge și învăluie simțirea cititorului, creându-se astfel o magie în text, un univers de personaje și de relații care arată că valoarea autoarei nu este o sforțare, ci dovada artei de a fi naturală, autentică.

 

„Începuse ninsoarea. În lumina becurilor, fulgii căpătau un dans amețitor, pe care se opri o clipă în loc să-l privească. Bătăile inimii nu i se potoliseră. Orașul era luminat feeric și toată această feerie vorbea despre o fericire artificală, dar care îți dădea o stare de bine. Viscolea și prin sufletul ei și deodată îi veniseră lacrimile. I se amestecau pe obraji cu fulgii topiți, dar ea nu mai simțea nici frigul, nici fulgii, ci doar inima bătându-i a tristețe, a regrete, dar și a bucurie. În seara asta va veni Moș Crăciun și la ei. Pentru prima dată de când se știu.” (La noi, de ce nu vine Moș Crăciun?)

 

Când umorul apare în decor grecesc, acesta este irumptiv, stârnind hohote de râs, de vezi ca în niște cadre de film ceea ce se „intamplă” printre cuvinte, în aceste falduri frastice. Lumea lui Zorba este readusă la viață în cateva notații ce farmecă și se acumulează ca într-o cascadă de imagini și de replici. Din această ultimă perspectivă, dialogul este una din armele forte ale prozatoarei, care stăpânește aproape dramaturgic, nu mai puțin vivace, „arta conversației”.

 

- Ai văzut delfinul? Așa-i că-i frumos?

- Da, căpitane, răspund topită.

Nu mă privește, stă cu ochii lipiți de mare.

- Ești frumoasă, lady, și m-am prins că mă placi. Dar eu sunt logodit.

- E frumoasă logodnica ta?, mormăi, cu inima cât un purice.

- Tu ce spui, e frumoasă?, întreabă, arătând cu mâna în larg.

- Ești... logodit cu delfinul?

 
(Delfinul)

 

Piesa de rezistență și de sinteză stilistică a volumului, proză care dă titlul volumului, ne surprinde prin vastitate și desfășurare, povestind, în racursi, o intamplare fascinantă despre o reîntâlnire într-un decor potrivnic, de viscol, („....a fost demult și a fost degeaba”),  dar intr-o vibrație afectivă cu un efect liric aparte. De aceea, putem afirma că „le style c'est l'homme même”, dupa celebra expresie aparţinând lui Buffon, și adaptând aici ca „stilul este Florentina Dalian insăși”.

 

Nicolae Florentin Streche

București, 21 octombrie 2021