Gânduri
(graseiate) dulci-amărui
Îmi
plac șansonetele, parfumurile franțuzești, scrima și limba ei oficială,
castelele de odinioară, literatura și poate multe altele. Nu-mi plac
revoluțiile, căci toate se fac cu violență și vărsare de sânge (de multe ori,
nevinovat). Mi-am bucurat și eu copilăria cu scrierile lui Alexandre Dumas și am
trăit aventurile mușchetarilor. Însă, dincolo de cum mi s-a arătat Franța din
literatură și alte arte, am avut ocazia să o cunosc - parțial, desigur - la ea
acasă. Am vizitat Paris și Rouen, într-o delegație din 2000.
La
Rouen am văzut o fabrică de acid azotic Grand
Paroisse și una de amoniac, unde italienii de la Ammonia Casale făcuseră o modernizare pe care voiau să o
implementeze și la noi. Ne chemaseră la Roma, dar întrucât vizele se obțineau
atât de greu, s-a ales soluția întâlnirii pe teren neutru. Se pare că Parisul
era mai dispus să ne primească. După o zi de stat pe la ușile Consulatului, am
obținut mult râvnitele vize. Eu am cam fost supărată, îmi intrase în cap că
vreau să văd Roma, nu Parisul. De fapt, treaba noastră s-a desfășurat în Rouen,
dar am locuit la Paris.
Am
plecat într-un început de octombrie, când la noi era foarte cald, dar pe toată
perioada șederii în Franța (5 zile parcă) a fost un vânt dușmănos, un cer
plumburiu și un frig care m-a determinat să umblu tot timpul cu aceleași
singure haine mai groase, pe care mi le luasem ca să le port „în casă”. Cărasem
după mine o grămadă de rochițe, bluzulici și fustulițe, pe care le-am plimbat
și le-am adus înapoi nedesfăcute. Bărbații fuseseră mai orientați, aveau chiar
și paltoane, drept care, în plimbările noastre (fiindcă nu concepusem să rămân
în hotel din pricina frigului) mi le împrumutau cu schimbul, câte 30 de minute
fiecare, până ce începeau și ei să se învinețească de frig.
Au
trecut 21 de ani și nu-mi vine să cred că nu mi-am notat nimic atunci. Ce mai
jurnal de călătorie ar fi ieșit. Încă nu mă pretindeam scriitoare și nici prin
cap nu mi-ar fi trecut că voi ajunge. Abia de prin 2003 am început timid...
Totuși, faptul de a nu-mi fi notat nu are nicio scuză acum în ochii mei. Am
rămas cu vreo două fotografii, CD-ul cu Pavarotti și câteva amintiri din cea
mai romantică - zice-se - capitală a lumii, deși treaba cu care mă dusesem
n-avea de-a face cu romantismul. Și uite că azi, de ziua Franței, m-am hotărât.
Că peste alți 21 de ani, cine știe dacă îmi voi mai aminti măcar jumătate.
Delegația
noastră era formată din patru persoane: în afară de mine, pe post de translator
de engleză, pe care o vorbeau atât italienii cât și francezii, mai erau 3
bărbați, pe care îi voi numi generic: bătrânul inginer, tânărul inginer și
bătrânul economist. Se înțelege că „bătrânii” nu erau bătrâni. Dar eu aveam 32
de ani și mi se părea normal că toți cei trecuți de 45 puteau fi încadrați,
fără teama de a greși, la „oldies”. Acum, dacă aș ști că cineva m-ar considera
bătrână, l-aș gratula cu celebrul și deloc elegantul „ba pe-a mă-tii!”
Eu
zburam prima dată cu avionul. N-am avut niciun fel de emoții. Evident, am pretins
locul de la geam, am tot privit, să văd lumea de sus, bucurându-mă ca un copil,
am ascultat muzică la căștile din dotarea avionului, am mâncat tot ce mi-au
dat, ba cred că am și dormit puțin, deși nu prea mă înduram să pierd
spectacolul dormind. Din câte-mi amintesc, am zburat cu Tarom-ul. Am aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle, unde ne aștepta domnul A, cel care avea să ne cazeze
și să ne descurce la hotel. Nu avea nicio obligație, dar, fiind ruda prin
alianță a unui coleg de-al nostru, fusese înștiințat, el și soția sa, O, că vin
niște țărani care n-au mai fost la Paris și ar fi bine să-i facă cineva să se
simtă ca acasă. Ceea ce s-a și întâmplat. A era negru, de prin una dintre
provinciile franceze, făcuse facultatea în România, unde o cunoscuse pe O și
„fugiseră” împreună în Franța încă de pe vremea împușcatului. A e singurul
negru pe care l-am cunoscut mai de aproape, iar impresia pe care ne-a lăsat-o
tuturor a fost una extrem de favorabilă: foarte simpatic, amabil și cu
disponibilitate de a ne sta la dispoziție, de parcă ne știa de când lumea și
eram prieteni tot de atunci. Ne-a făcut și un tur al Parisului, în înghesuiala
de mașini. Era inginer cu specializare termodinamică și ne-a spus că răspunde
de încălzirea tuturor piscinelor din zona I a Parisului. Când l-am întrebat cum
de îi permite timpul să ne stea la dispoziție, ne-a spus că job-ul lui presupune
să îți faci treaba, te privește când și cum, nu să stai la un anumit program.
Atunci am aflat prima dată ce înseamnă program flexibil de lucru și mi s-a
părut o „chestie cool”. A vorbea bine românește, era un tip foarte volubil și
ne făcea să râdem foarte des. Într-una din zile, am fost invitați la ei la
masă, în cartierul nou La Defence. O
ne pregătise niște specialități franțuzești, că „sarmale mâncați și acasă”. Am
dus o luptă teribilă cu langustinele și, după ce îmi umplusem farfuria de
resturi (credeam eu), rămânând mai flămândă decât mă așezasem la masă, O,
dându-și seama cât eram de expertă în a mânca felul cu pricina, mi-a arătat ce
anume trebuie mâncat de la ele, cu indicația precisă: „Mai mănâncă-le o dată!”
Cu melcii a fost mai ușor. Chiar mi-au plăcut foarte mult. Numai brânza aia
împuțită n-am reușit nici măcar s-o gust, deși s-a insistat îndelung. De obicei
mănânc cam orice și n-am nicio problemă nici dacă se vorbește scârbos la masă
(am experiența internatelor și căminelor, cantinelor, așadar, unde băieții
foloseau tot felul de metode „grețoase” pentru a ne determina să lăsăm mâncarea
în farfurie, ca, mai apoi, s-o mănânce ei; m-am hârșit bine de tot în asta,
poți să-mi zici ce-oi vrea, am învățat să supraviețuiesc), îți mănânc și talpa
de la cizmă, dacă n-am altceva, numai să nu-mi miroasă rău! Aș fi încercat dacă
aș fi fost total lipsită de miros, dar pe atunci nu se inventase Covidul, însă,
în condițiile astea, probabil nici gustul n-ar mai fi fost pe măsură. Am ratat
așadar specialitatea franțuzească numărul 1, dar m-am dedulcit la vinurile
franțuzești, deși mi s-a spus că un cu totul alt gust, mult superior, ar fi
avut dacă erau băute după împuțiciunea aia. Păi cred și eu, după așa miros, și
mătrăguna ți s-ar fi părut delicatesă! Pesemne de aia nu m-or fi dat pe spate,
cel puțin comparativ cu cele ale noastre. Ori nu m-oi fi priceput să le beau,
cum nu mă pricepusem nici să mănânc langustinele.
La
fabrica din Rouen, am rămas puțin cam perplecși, că nu semăna deloc a ce știam
noi de prin România (era anul 2000 și la noi nici vorbă nu era încă de metode
serioase aplicate de protecția mediului). Acolo, cea mai mare supriză a fost că
pe coșul fabricii de acid azotic nu se vedea bine-cunoscuta „coadă de vulpe”
formată din oxizi de azot ce dau acea culoare roșiatică până la brun (în
funcție de concentrație). La ei, fumul era complet alb. Eu învățasem la
facultate că există posbilitatea reținerii oxizilor de azot pe un catalizator
de paladiu, dar credeam că asta e doar teorie. De cum am intrat, ne-au trecut
pe la compartimentul de SSM (Sănătate și Securitate în Muncă), ne-au dotat cu
niște măști pe care a fost nevoie să ne învețe să le folosim, că nu erau
masive, ca ale noastre, ci plate, pliate și oricum cam degeaba, că nu erau
scăpări. Ne-au dat și ochelari de protecție, obligatoriu de purtat, deși de pe
nicăieri nu curgea, nu pica. Și, bineînțeles, căști. Când am mai intrat și în
Tabloul de Comandă, am fost convinși că nimerisem într-un SF. Nici vorbă de
imensele panouri sinoptice cu alarme înșirate pe trei pereți, acolo tot
procesul se conducea dintr-un laptop. Atunci am văzut pentru prima dată conducerea
unui proces prin DCS (Distributed Control System). Și ca totul
să fie și mai de necrezut, mai cu seamă pentru bătrânul, scepticul și misoginul
inginer, acesta (procesul) era condus de o ingineriță care, după ce că era
femeie, mai era și foarte tânără. Că era și foarte pricepută la ceea ce avea de
făcut avea să se convingă bietul bătrân inginer, spre disperrea lui de om cu
prejudecăți, după ce a supus-o unui tir de întrebări încrucișate, la care s-a
alăturat curând și tânărul inginer. Că unde citești presiunea din oxidare, cât
ai deltap-ul pe site, dar debitul de gaze arse, dar concentrația, că aia, că
ailaltă... Tânăra ingineriță apăsa niște butoane din tastatură, făcea niște
vrăji cu degetele pe monitor și toate apăreau atât de clare și precise, încât,
după multiple încercări de a o pune încurcătură (pentru mine era evident că
întrebările nu erau determinate strict de curiozitatea profesională),
bătrânului inginer i s-a înmuiat de tot elanul, ca pușca lui Tom din desene
animate, renunțând, în cele din urmă, obosit și asudat, în timp ce tinerica era
tot zâmbitoare și gata de o nouă rundă de explicații. Eu traduceam totul în
engleză/ română și mă bucuram de fiecare dată când aia mică dădea răspunsurile,
de parcă aș fi avut eu însămi o victorie personală. La final, i-am privit triumfător,
de parcă triumful chiar fusese al meu. Mi se pare că le-am și zis, la ieșire
din Tablou: „Na-vă, să vă săturați!” După această lecție, bătrânul inginer a
stat morocănos bună parte din timp, de-abia când am vizitat Catedrala din Rouen
parcă și-a mai revenit, cât să se minuneze de alte realizări mărețe, de altă
factură însă.
Desigur,
Catedrala e impresionantă prin dimensiuni și stil arhitectonic. Dar ca loc de
rugăciune, pe mine cel puțin, nu m-a inspirat. Tot o piatră, tot un gri. Sunt
obișnuită cu căldura bisericilor noastre, unde picturile de pe pereți parcă îți
vorbesc și te îndeamnă la meditație. Mai mult mi-au plăcut Sacre Coeur și Notre Dame.
În Paris, am vizitat ce s-a putut vizita, în timpul avut la dispoziție; mergeam
cu autobuzul de la hotel, apoi pe jos, căci în zona I nu e voie cu mașini, foloseam
o hartă tipărită (no waze, no maps!) și ne-am bucurat puțin din toate: și la
Luvru, în galeriile imense în care te rătăcești, salutând-o pe Gioconda cea
încuiată cu șapte lacăte monitorizate cu alarme, și la Domul invalizilor și în celebra
Place Pigale, cunoscută mai ales în trecut pentru atelierele de pictură și
cafenelele literare. Ce viață boemă trebuie să fi fost! Dar unde, cum se știe,
celebritatea e datorată și de la fel de cunoscutul Moulin Rouge și numeroaselor sex-shop-uri care au luat locul
cafenelelor și atelierelor, ce atâta artă, domnule! Cei doi ingineri au avut
curiozitatea să intre, eu am rămas pe trotuar (era făcut deja!) cu bâtrânul
economist, acum îmi pare rău că n-am intrat, nu ca să-mi iau bici (cum m-a
întrebat A, glumind. Ce nevoie aveam? - i-am răspuns - avem noi unele
sănătoase, la țară, d-alea de se îndeamnă cu ele boii la jug, de... n-a văzut
Parisul!), ci din pură curiozitate scriitoricească, că de-aș vrea vreodată să
descriu un sex-shop, mi-ar fi fost utilă vizita aia, dar, cum spuneam, nici
vorbă de un asemenea gând înalt la vremea aceea. De la cei doi ingineri n-am
priceput dacă au înțeles ce au văzut și mai ales dacă le-a plăcut. Cred că, de
fapt, am evitat întrebările. Așadar, două lucruri mi-au rămas nefăcute ca
lumea: brânza împuțită și sex-shop-ul. Pierderea mea să fie! Ne-am mai plimbat
pe lângă Sena și pe multiplele sale poduri, evident ne-am învinețit și mai tare
de frig în moțul Turnului Eiffel, apoi la pas pe Champs-Elisee. La Versailles,
din păcate, era închis în ziua când am trecut pe acolo. Am fost, desigur, și la
mici cumpărăuri, iar O, inginer chimist, care lucra de-a dreptul la „Chanelle” ne-a
aprovizionat cu parfumuri la prețuri de fabrică, pe care ea avea privilegiul să
le cumpere astfel.
Am
văzut atât de puțin dintr-o țară fabuloasă și care are atâtea locuri demne de
vizitat, încât îmi doresc să revin cândva, cumva, și să mai pot vedea măcar o
mică parte. Însă „tabloul”, fie și doar parțial, cu care am rămas, este unul străbătut
de o flușturatică bucurie de a trăi, iar pe fundalul plumburiu al cerului
înnorat, se întrevăd culorile unei „vie en rose”, culori pe care le-am admirat
și în multiplele stampe care se vindeau de-a lungul Senei. Vive la France!
Florentina
Loredana DALIAN
Slobozia, 14
iulie 2021
