„Ostrov” - lansare de carte la Slobozia

Va astept in ostrovul meu unde, pe lângă poezie, va vom întâmpina și cu o frumoasă surpriză muzicală. Împreună cu domnul Gigi Constantin, organizator, și cu alți invitați, sperăm sa ne bucurăm impreună de magia poeziei și a muzicii.

Ruine

„Ce ruină de lux!” – îi venise să strige, când deschise ușa apartamentului recent bombardat. Toate erau la locul lor, chiar și inima: mobilierul alb din lemn prețios, draperiile grele, patefonul cu ultimul disc ascultat atunci, demult, când încă toate erau stabile, sau măcar așa păreau. Ce fină-i granița dintre lumi, dintre părerile tale de ieri despre ceea ce credeai că ești și părerile de astăzi, când cauți cu înfrigurare să afli dacă chiar ai existat în forma aceea perfectă, puternică și de neînvins. Toate erau la locul lor, da, numai că urmele dezastrului erau atât de vizibile: bucăți din tencuiala căzută, cioburi din geamurile sparte de suflu, praful gros. Și, cumva, toate acestea îi păruseră similare cu ruina din viața lui, avea exact sentimentul acela când, intrând pe ușă în dormitorul lor somptuos, într-o zi oarecare, când nu părea să se anunțe nimic nefiresc, găsise biletul Anastasiei, pe măsuța de toaletă, rezemat de oglindă, de oglinda în care își revărsase de atâtea ori frumusețea, iar el o admira – ce privilegiu! – din vârful patului, trăgând din pipa din lemn de cireș, așteptând înfrigurat ca ea să-și termine gătelile și să i se așeze alături, s-o cuprindă și să se piardă în viața de noapte, cea care îi conferea echilibrul atât de necesar zilei următoare.

          Anastasia! Ce rezonanță, ce nume frumos, tradus în greacă prin „înviere”. Așa fusese pentru el, ca o înviere, ca o altă viață, nemaisperată, nemaiașteptată, dar atât de binevenită. După relații care fuseseră ori mult prea pasionale, ori nelalocul lor, păguboase, ridicole chiar pe alocuri, în sfârșit aflase acea armonie după care tânjea poate fără să-și fi dat seama. Trăiseră ani de iubire calmă, pe care nimic nu părea s-o zdruncine, nicio fisură, niciun război. Și culmea e că, atunci când a venit războiul, nu mai rămăsese nimic de zdruncinat, cu excepția pereților. Și-o amintea iubitoare, caldă, dedicată, mișcându-se lejer printre obiecte și oameni, poate un pic teatral (meseria, deh!), dar niciodată de o teatralitate forțată, studiată. Ar fi părut femeia perfectă dacă... Bineînțeles că așa ceva nu există. Cu un singur lucru nu se putuse obișnui Anastasia: cu amestecul altora în viața lor. Dar tocmai amestecul acesta el nu putea să-l ignore, era medic, și nu unul oarecare. Când ai o meserie ca asta, te cunoaște jumătate de țară, toate neamurile își aduc aminte de tine, toți vor câte ceva, fiecare se consideră îndreptățit să-ți mănânce bucăți din viață, unii cu lingurița, alții cu polonicul, se consideră stăpâni pe tine, pe viața ta, pe orele tale de liniște. Ca niște dobitoci care nu pricep că și tu ești om, și tu ai nevoie de sănătate, de odihnă, de intimitate, ba mai mult, că fără să te bucuri de toate acestea, nu vei mai putea, în curând, să le oferi nici lor grija și atenția de care se consideră îndreptățiți. El, da, se obișnuise, pentru că așa îi fusese toată viața, nu-și amintea să fi trăit altfel, mereu careva din preajmă avea să-i ceară un serviciu, atenția, priceperea, chiar și dacă acestea nu țineau neapărat de calitatea lui de medic. Poate la început l-or fi deranjat și pe el, dar cum nimeni nu s-a sinchisit de problema asta, acum după atâția ani, deranjul de către alții chiar la orele cele mai ciudate părea un lucru la care el trebuia să răspundă ca la o obligație, un fel de cruce pe care trebuie s-o porți, n-ai ce-i face, dacă te-ai pricopsit cu ea. Anastasia, în schimb, nu se învățase cu asta. Parțial din dragoste pentru el, parțial din amorul propriu deranjat, că se simțea neglijată, riposta, răbufnea sau numai se întrista uneori, dar e clar că aceste invazii ale hoardelor din viața lor aveau darul de a eroda, încet dar sigur, o relație ce părea de nedesfăcut. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă.

          „Plec. Știi de ce. Nu mă răzgândesc, nu încerca! M-am săturat de termitele astea care mănâncă din tine și din nervii mei și-așa obosiți. Te iubesc!” Încercase, desigur. Dar fără rezultat. Anastasia îl prevenise cumva de mai multe ori. El luase totul în glumă. I se părea că exagerează. Și, de când plecase ea, nemaisuportând să vină zilnic în casa care-i amintea de ea în fiecare colț, Anastasia fiind singura motivație pentru care mai părăsea spitalul, se mutase cu arme și bagaje la clinică. Avea o cămăruță a lui, cu mobilier minim, în care patul era obiectul principal, unde cădea lat după vreo operație mai grea sau după câte-o zi infernală. Nu mai trecuse pe-acasă de-atunci, să fi fost jumătate de an, și astfel, despărțirea îi fusese mai ușoară. Aproape credea că s-a vindecat. Dar azi cu bombardamentul... a trebuit să treacă, să vadă ce-a mai rămas, dacă a mai rămas.

          Dezastrul nu era atât de mare pe cât își imaginase. Și, cumva, parcă era o continuare a stării lui de după plecarea Anastasiei. Și el voise atunci să fărâme, să spargă, să deființeze. Acum se întreba înfrigurat: oare puterea gândului, dorința să fi fost atât de mare încât să se fi materializat șase luni mai târziu? Dar dacă este adevărat că gândurile au atâta forță, de ce oare numai forță distructivă? Tot cu ardoare își dorise și să revină ea, și-o imaginase de atâtea ori materializată... de ce forța acestui gând nu reușise să o-ntrupeze în fața lui, să i-o redea ca pe o altă înviere? Dar cine știe, poate că gândul acela nu fusese destul de puternic. Poți reconstitui pe cineva din ruine de gând?

          Ridică un colț al cuverturii prăfuite, pe care se instalaseră câteva rămășite de zid, se așeză, își aprinse pipa și puse acul patefonului să meargă. Muzica lui Chopin învălui camera, căzând ca o ceață peste ruine, invizibilă binecuvântare, prieten de nădejde cu care se însoțise în toate momentele lui, fie bune, fie dezastruoase, de singurătate, de oboseală, de tristețe... „Pădurea misterioasă” îl încânta ca și alte dăți, îl atrăgea prin fire nevăzute cu magia ei și, mai mult ca oricând, îi lăsa întrebări. Întrebări al căror răspuns poate nu-l va afla niciodată. Se așezase cu spatele către oglindă, singurul loc spre care nu putea și nici nu voia să privească. În rest, lăsa privirea să-i alunece cu oarecare nedumerire în jur. Asta fusese? În acordurile muzicii, i se revelă adevărul care acum punea stăpânire pe el: viața lui fusese o ruină, dar nu una oarecare. O ruină de lux, un lux pe care nu și-l permit mulți. Ar trebui să mulțumească pentru ruina aceasta, câți au parte de ea, câți privilegiați pe lumea asta? Realiză că așa cum era, bombardată, cu bolovani împrăștiați cum picaseră, fără geamuri, cu draperiile sfâșiate, camera aceasta tot își păstra măreția de odinioară, tot părea somptuoasă, demnă, cumva neatinsă și nemânjită de mizeria din preajmă. Nu-i totuna cu a vedea ruina unei case sărăcăcioase, care nu cunoscuse nicicând frumusețea și armonia.

          Aproape că se simțea bine în dezastrul acesta aparent regizat de un artist și își zise că și ruina lui de viață seamănă casei acesteia, se aseamănă măreției ei, o ruină demnă, frumoasă, grandioasă.

          Își aruncă un ochi prin rama ferestrei rămasă fără geam, văzu alte ruine, parcă mai jalnice, mai căzute, mai de plâns. Și asta îi confirmă că nici între dărâmături nu există egalitate, unele sunt mai cu moț decât altele, deci cum ar putea fi oamenii egali? Nu putem fi egali în nimic, nici în frumusețe, nici în inteligență, nici în simțul datoriei. Ceea ce i se părea totuși de neînțeles era un gând pe care încerca să-l deslușească acum prin fumul pipei: viața lui fusese ruinată (o ruină frumoasă, da!) nu de oameni mai inteligenți decât el, ori superiori în vreun punct, ci tocmai de niște iluștri mediocri, majoritatea inși care n-au realizat nimic prin ei înșiși, dar care au știut să se agațe și să se cațere la timp, s-au orientat întotdeauna după colacul de salvare, după mâna întinsă, i-au sufocat pe alții cu pretențiile lor absurde, i-au tocat până când și-au văzut scopurile împlinite. Cel mai trist dintre toate i se păruse faptul că unul dintre acești oameni-hiene fusese chiar mama lui. Care, sub umbrela „dragostei de mamă”, profitând de slăbiciunea lui, poate specifică oricărui fiu pentru mama sa, îl obosea cel mai tare cu tot soiul de pretenții, ea îi trimitea cele mai multe cereri, cei mai mulți „amărâți” care aveau nevoie de ajutor, de la ea auzise cei mai mulți „trebuie”... N-avusese pic de milă, când poate tocmai ea ar fi trebuit să fie prima care să-l menajeze, dacă tot era musai să i se bage în viață și nu putea sta deoparte să-și vadă de ale ei. Ce ciudat înțelegem uneori dragostea! Sigur că ea făcea toate acestea cu bune intenții, dar unde au dus? Îi părea rău că o judecă acum când nu mai e, dar parcă pentru prima dată i se luase acel văl de pe ochi, lăsându-l să vadă liber și nealterat lucrurile în lumina lor reală. Fusese nevoie de acest bombardament ca să-și vadă și el bolovanii aruncați în suflet și – culmea! – nu de cei mai străini sau mai indiferenți. Bolovanii lui fuseseră aruncați de cei care pretinseseră că l-au iubit: și mamă și soră și tot „haremul”...

          Singură Anastasia îl iubise cu adevărat, cu acea iubire generoasă, nu egoistă, care oferă, nu care cere, pretinde și tot pretinde, bate din picior, se vaită, răcnește și dă ochii peste cap. Anastasia plecase pentru că nu suportase să-i vadă ruina desăvârșindu-se, preferase să-și înfigă singură pumnalul printr-o mișcare bruscă și rapidă, decât să i-l înfigă alții lent și chinuitor. Acum, abia acum o înțelege deplin, acum pricepe că, în locul ei, și el ar fi plecat și s-ar fi lepădat de tot. Așa cum el ar fi trebuit să se lepede cât nu era prea târziu de viața lui transformată în ruină. Mda, rămânea totuși această consolare, că măcar fusese o ruină de lux!

            Privi iar prin gaura din perete care fusese cândva o fereastră, fereastra la care o zărise de atâtea ori de jos, privind pe geam, așteptându-l, bucurându-se cu bucuria unui copil ori de câte ori el ajungea acasă. Primii fulgi din an începuseră să cadă mari, voluptuoși, ningând alb peste ruina casei și peste ruinele din gând...

_____

Slobozia, 18 decembrie 2018

Fotografia care mi-a inspirat textul (sursa:  internet)

OSTROV-ul Florentinei Dalian

Mărgăritare de la cititori: scriitorul Valentin Nicolițov despre „Ostrov”

Ed.Detectiv literar, Buc.2019

Florentina Dalian scrie proză scurtă, dar şi roman, scrie poezie în stil clasic, dar şi poezie de sorginte niponă. Am cunoscut multe din realizările sale şi de fiecare dată mi s-a confirmat existenţa  unui talent deosebit de povestitor, atât în proză, dar şi în versuri.

De această dată poemele cuprinse în  volumul Ostrov mă surprind în  mod deosebit.

Dar trebuie să încep cu o comparaţie. Comparând-o cu alte volume de versuri citite de mine în ultimii ani, cartea Loredanei Dănila reprezintă  un cert succes literar. Şi când spun asta am în vedere mai ales două elemente:

-Există poeţi adevăraţi, dar şi o sumedenie de poeţi falşi. Poeţii falşi realizează poeziiile ca pe o înşiruire de metafore care curg fără sens fiindcă  nu se referă şi nu se leagă de nimic din sufletul nostru, mai bine spus acele poezii nu conţin niciun mesaj adresat cititorului şi nu există în ele niciun fir călăuzitor de la început şi până la sfârsitul poemului. În ultimii ani am citit multe astfel de volume de versuri care nu au fost în stare să-mi  comunice nimic deosebit, niciun sentiment, doar o înşiruire de vorbe,  o lungă vorbărie.  Unii din aceşti autori de poezie, din lipsă de talent şi pentru a fi competitivi în faţa cititorilor, au mai introdus în aşa-zisele lor poezii unele  texte cu   sexualitate exprimată făţiş sau chiar cu un erotism vulgar. Când nu ai talent trebuie să atragi şi tu cu ceva.

-Există însă şi altfel de poeţi, printre care se numără şi Florentina Dalian care au o bunăcuviinţă, o pudoare în rostire, deoarece poezia ţine de partea intimă a fiinţei lor. La aceşti poeţi poeziile de iubire au o  sinceritate deosebită a  sentimentelor. Dacă ar fi să-mi amintesc  zicala că Un om valorează atât cât iubeşte aş putea completa că Un poet valorează atât cât iubeşte, iar versurile lui valorează doar atunci cînd exprimă cu limpezime  acest sentiment. Să vedem ce ne spune Florentina Dalian în poeziile sale.

Amintesc ce spunea scoţianul David Hume: Frumuseţea nu este un atribut al lucrurilor în sine. Există doar în mintea celor care le contemplă. Dar pentru a descoperi frumusetea din suflet poetul trebuie să dea dovada de talent fiindcă partea intimă a fiinţei umane nu se poate dezvălui usor, este nevoie de inspiratie şi talent. Poezia se naşte din meditaţie, dar şi din inspiraţie. Multi oameni pot să mediteze, dar puţini sunt inspiraţi, spunea Victor Hugo.

În poezia Asediul cuvintelor poeta aşteaptă să asculte ce-i spune iubirea:

Îmbrăţişează-mă în cuvinte!/ Iar eu voi tăcea...

Uneori cere un simplu gest de iubire şi  crede că acesta ar fi suficient (Secretul zamblei roz):

Atât de puţin ne trebuie uneori,/atât de puţin ca sufletului să-i crească aripi?/ e de ajuns o zambilă roz...

Fiecare poem din acest volum are un cadru propriu, un moment de desfăşurare şi în final impune o anumită concluzie. Poeta visează un loc departe de lume şi de timp un Ostrov, un tărâm unde, deşi este singură, îşi poate reanaliza visele şi melancoliile, aşteptările.  

În secvenţa 19 din Ostrov poeta defineşte simplu modul în care se izolează de lume:

Se făcea că plecasem pe o insulă pustie./...îmi luasem zborul fluturilor din satul copilăriei-/ pentru zi/ cântecul greierilor şi mirosul Reginei Nopţii-/pentru seară/ şi amintirea ta –pentru totdeauna.

În secvenţa 28 din Ostrov poeta suferă de un sentiment  de zădărnicie:

În visul acela zburam către tine,/erau nişte trepte dar,/nici una nu urca, nici alta nu cobora, /nişte oameni  îmi zâmbeau parşiv,/ dar nicio mână nu mi se întindea.

Aşa că în poemul Gustul cireşelor amare poeta va  concluziona firesc:

Dintr-o iubire imposibilă, / tot ce rămâne e gustul / cireşelor amare.

În poemul Nimic   poeta  simte scurgerea inevitabilă a timpului:

Nu, nu se întâmplse nimic!/ Atâta doar că venise toamna/ (dar asta ştiam deja)/ şi tu/ trecuseşi ca un vis frumos prin dreptul geamului.

Melancolia sa parcă izvorăşte şi din neputinţa de a găsi sau regăsi o iubire secretă şi îndelung aşteptată. Pe acest Ostrov doar Dumnezeu este o entitate ce conduce destinele noastre, deşi nu ştim care sunt acestea. Ostrovul poetei poate fi asemuit  chiar cu sufletul ei în care se petrec  toate aşteptările, chiar dacă multe sunt la doar la nivel de vis şi nu par să aibă o realizare concretă.

Dar aşa sunt majoritatea poeţilor , preferă să viseze la o lume a lor în care să iubească şi să fie iubiţi.

Pentru final  redau o concluzie din secvenţa 14 din Ostrov:

...închizi cartea, o aşezi alături,/ tragi cortina peste osteneala zilei, peste aşteptări.../ Pesemne şi mâine va mai fi o zi.

Este aceeaşi concluzie la care ajunge şi Scarlett O Hara, în ultima scenă din filmul Pe aripile vîntului:

Şi mâine va mai fi o zi.

Dacă aş fi fost întrebat eu aş fi pus această poezie la finalul ciclului Ostrov după secvenţa 37.

..........................................................................................................................................................

P.S. E foarte frumoasă poza  de pe coperta IV  cu umbrela japoneză. Şi nu se aseamănă cu a gheişelor deşi şi ele cîntă, dansează şi spun poezii!

P.P.S. În locul pianistului mexican  Cortazar eu îl prefer mai mult pe polonezul Frederic Chopin. Am nişte CD-uri cu muzica lui la casa de la ţară unde merg să-l pot asculta în linişte, departe de lumea dezlănţuită! Felicitări pentru cartea aceasta atât de frumoasă! Văd că şi dl Firiţă Carp a făcut-o frumoasă!

Valentin Nicolițov

București, 17 mai 2019

Virgil Țuican, „mesagerul florii de salcâm”, omagiat de Biblioteca Vlădeni

Am participat ieri seară la Ziua Bibliotecii din Vlădeni, Ialomița, alături de alți scriitori ialomițeni: Costel Bunoaica, Florin Ciocea, Gheorghe Dobre, Ilie Comănița și Radu Munteanu. Bibliotecara, doamna Mariana Alexandru, a realizat o activitate frumoasă, în care a implicat și elevi din comună, precum și alți invitați: poetul Mihăiță Macoveanu și cântăreața Mădălina Mantu. A fost prezentă și doamna Elena Balog, director al Bibliotecii Județene Ialomița, care a adresat un cuvânt frumos privind importanța bibliotecilor sătești în viața comunității, precum și doamna Ionelia Șerban, bibliotecară la Stelnica. Scopul principal al acestei întâlniri a fost omagierea unei personalități a Vlădeniului, la 72 de ani de la naștere: Virgil Țuican, medic militar dentist și poet, plecat dintre noi la numai 59 de ani.

Printre cei prezenți au fost și educatoarea sa, precum și o doamnă profesoară de istorie care l-a evocat într-un discurs emoționant, spunând despre acesta că multă vreme a crezut că face parte din familie, că este și el unul dintre fii bunicilor săi. Aceasta întrucât bunicii doamnei (familia preotului pe care și poetul o evocă în scrierile sale) îl adoptaseră cumva pe cel care rămăsese fără părinți de la o vârstă fragedă (tata - când poetul avea 1 an, iar mama - la 14 ani). Un destin impresionant al unui om care ar fi putut ajunge pe drumuri sau pe un drum nu tocmai frumos, dar care, dimpotrivă, a ales unul bun, urmând sfaturile mamei și dragostea de carte pe care aceasta i-o insuflase.

Punând pe facebook afișul evenimentului realizat de bibliotecă, am avut supriza ca un domn, Mircea Ardeleanu, fost medic militar, de asemenea, să-și amintească faptul că l-a cunoscut și să-l evoce astfel: „Ani buni treceam pe la Spitalul Militar Central și-l întâlneam în timp ce efectuam controlul medical anual. Era glumeț, hâtru, cu simț al pedagogiei medicale, sincer și sufletist.” Descriere care întregește portretul întrezărit din scrierile sale: un om sensibil, care-și amintește cu mare emoție de câmpie, de lunca Borcei, de mama sa și de salcâmii Vlădeniului:

„Niciodată nu e mai frumos la Vlădeni, decât în luna mai, când înfloresc salcâmii.”

„Amintirile copilăriei mele sunt multe. Dar câmpia cea mare, lunca Borcei, mama și salcâmii îi port de atunci în inima mea care tânjește mereu după acel limpede loc, cu cel mai albastru cer din lume, Vlădenii copilăriei mele”.

„Seară de seară, înainte să adorm, mă plimb în gând prin străzile din Vlădeni, pe sub salcâmii în floare.” (col. med. dr. Virgil Țuican)

Din poezia caldă și impresionantă a lui Virgil Țuican am spicuit la repezeală dintr-o carte pe care o adusese Costel Bunoaica, de apariția căreia s-a ocupat:

„Există un limpede loc

Cu cerdac și lapte bătut;

În locul acela mă-ntorc

Să-mbrac în tăcere haina de lut”

(„Există un limpede loc”)

„Plouă cu timp peste inima mamei”

„Inima mamei din sufletul gliei

Bate să iasă de sub iia câmpiei”

(„Plouă”)

„Ea, mama, m-a-nvățat că, dintre toate,

E doar cuvântul zid de netrecut”

(„Ars poetica”)

Citind aceste versuri, dar și altele pe care le-am găsit într-o revistă „Helis” din mai 2013, acul detectorului meu de poezie s-a mișcat către maxim și cred, fără a avea aroganța că mă pricep, că Virgil Țuican este unul dintre acei Poeți care se scriu cu majusculă. Într-una dintre frumoasele sale poezii, Virgil Țuican se autointitulează „Mesagerul florii de salcâm”. Piticul umoristic din mine i-a dedicat un catren, pornind de la acest titlu, legat și de numele său - Țuican. 

Poetului Virgil ȚUICAN, „mesagerul florii de salcâm”

Ești mesageru-acestei flori

De pe-al Vlădenilor tărâm;

Și-o întrebare-mi dă fiori:

Țuica se face din salcâm?

Mi-a răspuns domnul primar din Vlădeni, inginer agronom de profesie, care zice că da, țuica se poate face și din salcâm.

Mulțumesc pentru această invitație care, pentru mine, a însemnat, mai presus de toate, descoperirea cu bucurie și emoție, a încă unui poet ialomițean și a poeziei sale!

Eram convinsă că biblioteca paortă numele său, dar am aflat cu uimire că nu. Poate nu-i târziu, cine știe...

Mai spun doar că acțiunea s-a desfășurat într-o frumoasă expoziție muzeală, un mini-muzeu al satului în care s-au adunat mărturii documentare, precum și obiecte specifice. Zice-se doar că nu poate să-și capete adevărata destinație de muzeu, întrucât în trecut a fost școală, iar Ministerul Educației se tot opune de cinci ani. Suntem normali?!

Dar ca să nu închei într-o notă pesimistă, las tot poezia să vorbească:

„Sunt mesagerul florii de salcâm,

Născut aici din liniștea câmpiei,

Îmi port mereu țărâna într-un pumn

Și-n inimă simt zborul ciocârliei.”

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 18 mai 2019