Domnișoara Cineva

Hei, Domnișoară Nimeni,

ai ajuns și tu Cineva...

nu contează cât de mult te-a durut,

câți spini ți-au înțepat visurile,

câte iluzii ți-au rămas de căruță,

câte spaime ți-au cutremurat nopțile fără lună...

Ah, Domnișoară Cineva,

aș vrea să știu dacă acum ești fericită.

Bărbații nu te mai iubesc pe la colț de stradă,

poeții nu-ți mai dedică nu versuri, nici vorbă,

nici măcar o nebună partidă de amor,

romanticii nu-ți mai oferă orhidee,

iar sculptorii - eheeei, sculptorii

nici gând nu mai au să-ți dedice domnișoare.

Toate acestea s-au dus pe apa Sâmbetei - ducă-se! -

când ai oferit în dar o piatră în formă de inimă imperfectă.

Dar... ce păcat, Domnișoară Cineva,

că nu-i nimeni să înțeleagă

cum tu ai crescut dintr-odată

când piatra aceea ți s-a întors

de parcă nimeni n-ar fi avut nevoie de ea

(Chiar așa, cine să aibă nevoie de o inimă imperfectă,

fie ea și din piatră... dar nu, nu de piatră?)

Știu că ți-e dor de vremea când purtai conversații cu oglinda,

dar nu purtai grija numelui tău.

Erai Nimeni și asta îți era de ajuns,

Nimeni, dar numele tău, ca și dragostea ta,

erau purtate pe brațe de armurierii cuvintelor.

Erai Nimeni și erai fericită.

Căci nimeni nu reușise să te numească vreodată.

Astfel, umblai anonimă prin lume,

iar lumea ți se așternea la picioare

ca unei Domnișoare Cineva.

FLD, Slobozia, 28 mai 2018

„Echipa cu care trecem prin lume”

„Și buni, și răi, și mai puțin buni, și mai puțin răi, toți laolaltă - toată echipa cu care, vrem, nu vrem, trecem prin lume... [...] Dar senzația, senzația vie că face parte dintr-un tot; că e un însoțitor al tuturor celorlalți și că toți din jurul lui sunt, vor fi, și nu vor mai fi într-o zi pe pământ - dar, și fiind, și nemaifiind, ei vor fi de fapt legați, pe veci, legați laolaltă în cronica complicată a unei istorii nescrise, imposibil de scris, sau de fixat, ea fiind însăși trecerea aceea sfâșietor de unică și de irepetabilă, în care nu atât moartea apropie, înrudindu-i pe toți, cât - și tocmai acest lucru oamenii îl uitau - întâmplarea, șansa, fericită ori nu, de a călători împreună o singură dată și pentru totdeauna, o anumită bucată de drum, unic și el, sub o anumită conjunctură a stelelor, de nerepetat și ea...” (Constantin Țoiu, „Galeria cu viță sălbatică”)

Sub o anumită conjunctură a stelelor, de nerepetat și ea... am fost și noi o galerie trecătoare prin lume, încă fiind, înrudiți de pasiunea pentru lectură, „călătorind” ca-ntr-un tramvai prin Galeria cu viță sălbatică, adunați într-o seară de vineri, 22 iunie 2018, în Casa Cărților (ce nume frumos!) din Slobozia, la inițiativa domnului Mihai Stăncescu, cel care păstorește minunata casă. Iată ce poate face cartea! Oameni cu profesii diferite, din zone de acțiune diferite, de vârste diverse, aparent fără legătură unii cu alții, și totuși „legați” prin firele nevăzute ale literaturii, strânși laolaltă la Clubul de Lectură, plecați de acasă sub amenințarea ploii ori furtunii ce părea să vină, lăsându-și, fiecare, treburile ce nu se termină niciodată. Greu de înțeles pentru unii, dar atât de firesc pentru cei care încă mai simt bucuria de a ține o carte în mâini, de a-i răsfoi paginile, de a savura cuvintele măiestrite care te duc într-o altă lume, dar fără a te desprinde de aceasta. 

Oameni frumoși de toate categoriile (elevi, profesori, ingineri, economiști, asistente medicale, educatoare, fotografi) s-au adunat în jurul cărților, le-au răsfoit, le-au luat acasă și m-au ascultat pe mine, nepriceputa, vorbind despre o carte. Eu care nu știu a vorbi despre cărți (mai degrabă le scriu), dar pentru că am primit cu bucurie provocarea (de dragul acestui minunat eveniment - Clubul de lectură - pe care Mihai Stăncescu îl organizează cu regularitate, în lumea asta ce pare că nu mai vrea să știe de cele ale sufletului), m-am străduit să spun câteva vorbe cu simțire despre autorul ialomițean (ialomițean prin naștere, național prin afirmare) și despre cartea care i-a adus consacrarea, vorbe ce se pare că au atins mințile și inimile celor prezenți, cărora le mulțumesc, cu reverență, că au primit darul cărții și au ales ca într-un final de săptămână lucrătoare să facă parte din echipa trecătoare prin lume, printr-o întâmplare (sau nu) fericită, pe o bucată de drum, unic și el...

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 24 iunie 2018

Clubul de lectură

Onorată de invitația domnului Mihai Stăncescu la Casa Cărților (Librarium) din Slobozia, în cadrul Clubului de lectură. Am ales pentru acest prilej un autor ialomițean semnificativ: Constantin Țoiu și al său roman „Galeria cu viță sălbatică”. 

„Domnișoara Nimeni” la Axis Libri

Galați, 16 iunie 2018

 

Axis Libri 2018

Festivalul de carte „Axis Libri”, Galați, 16 iunie 2018

Editura „Eikon”, Valentin Ajder, Christian Crăciun și alți autori eikoniști, în cadrul unui moment ce a cuprins recitaluri și lansări de carte, în prezența unui public numeros și interesat, ascultând de-ale literaturii pe aleea cu tei din apropierea falezei. Și eu pe-acolo, cu un scurt recital din „Domnișoara Nimeni”. Mulțumesc, Eikon!

Sunt liber, doamnă

Pub „Universitate”, la terasă. Câteva mese, ocupate de tineri. Studenți, zglobii, frumoși. Poate inconștienți de frumusețea anilor pe care-i trăiesc acum. Își vor aminti și ei de anii aceștia cu aceeași bucurie și strângere de inimă care mă încercă pe mine la mai bine de 30 de ani? Desigur, altele erau vremurile. N-aveam pub-uri, n-aveam mai de niciunele, dar aveam anii aceștia tineri și lipsiți de asperități. Cum s-au dus! Dar cum există - urmă neștearsă în noi!

Spre masa noastră se îndreaptă un om al străzii, genul pașnic, cunoscut: tot o zdreanță, tot o nepăsare (cel puțin aparentă). Cere o țigară. O scot pe ultima din pachet și i-o aprind, după ce-i cer acordul. Mulțumește, urează de sănătate și se depărtează. Îl văd dansând fericit, cu ochii într-o vitrină. Nu știu de unde îi vine fericirea aceea, dar gestul comic (era mai mult scălâmbăială, decât dans) îmi stârnește zâmbetul larg și îmi induce o stare de mai bine. „Iată un om liber!” îmi spun. Nu depinde de nimeni și de nimic. Nu se teme: că și-ar putea pierde slujba, casa, banii, pe cei dragi... Dacă vrei să-i dai o țigară, bine, dacă nu, nu. Dacă cineva îi azvârle un os, bun ce-o fi. Dacă nu, ce-am avut și ce-am pierdut? Ca să poți trăi astfel, pesemne ai nevoie de detașarea unui sfânt.

După ce ne ridicăm de la masă, bărbatul care mă însoțește îi oferă 10 lei (fără ca el să-i fi cerut). Omul străzii îi primește cu o bunăvoință regească. Face un gest din mână, ca și când i-ar face un hatâr celui care oferă: Bine, fie, îi iau, te salvez de ei, nu cumva să pice pe jos, să te-apleci și să te doară coloana. Ne amuzăm de „favoarea” care i s-a făcut. Și iar mă gândesc: câtă libertate în gestul acesta! Și - conștient sau nu - omul străzii are dreptate. Căci binele pe care îl faci, ți-l faci în primul rând ție. Ni s-a spus clar că se întoarce însutit.

Nu mi-am permis niciodată libertatea de a mă strâmba într-o vitrină din moțul capitalei. E drept că nici n-aș fi dispusă să plătesc prețul pentru a mi-o permite. Pesemne, dacă l-aș întreba pe omul străzii, răspunsul lui ar veni firesc: „Sunt liber, doamnă!” La extrema cealaltă, se află aceia legați cu o mie de lanțuri (și mă gândesc îndeobște la cei care au participat ieri la mitingul absurdului): lanțul ignoranței, al prostiei, al fricii, al coloanei îndoite, al cerșetoriei deșănțate, al hoției și al nesimțirii. Multe, prea multe lanțuri.

Că tot veni vorba: unde să mai încapă lanțul poeziei? Ieri a fost o zi în care românii au avut două preocupări majore: să se uite la miting și la meciul lui Halep. Două extreme, două efuziuni aflate la poli opuși, două fericiri iluzorii... unde mama zmeilor să mai încapă și poezia?! Unde echilibrul sufletesc, acest fragil mers pe sârmă? Nu-mi plac extremele, așa că nu m-am uitat la niciuna. Dar, evident, mi-au apărut pe facebook imagini și comentarii de la ambele. Mi-a ajuns. (Aici, știu c-o să mi-o iau, dar abțineți-vă! Înjurați doar în gând, eu n-am înjurat pe nimeni). Și nu mă pot împiedica să mă întreb de ce au coincis cele două evenimente? Cine a stabilit data mitingului a știut bine ce face. Un fel de: „Stați liniștiți la locurili voastre!” (Și uitați-vă la tenis!). Dormiți! Cineva lucrează pentru dumneavoastră! Și, evident, ne lucrează pe noi toți.

Ferice de omul străzii care se scălâmbăie în vitrina de la Universitate! El n-are habar de toate astea. Nici nu-l interesează și nici n-ar avea de ce. Atâta doar, din când în când, mai adresează câte o-ntrebare: „Dai și tu o țigară?”

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 10 iunie 2018

(Apărut astăzi, 15 iunie 2018, în revista „Leviathan”)
https://leviathan.ro/sunt-liber-doamna-de-florentina-loredana-dalian/

Bookfest 2018 (2)

Bookfest, București, 30 mai 2018

Recital din volumul „Domnișoara Nimeni” (partea a doua) 

Bookfest 2018, (1)

30 mai, București

Recital „Domnișoara Nimeni”, Editura Eikon