„Umbre” în „Lumina literară și artistică”

iulie 2017

A apărut numărul pe iulie al suplimentului „Lumina literară și artistică” al Ziarului „Lumina” al Patriarhiei Române, supliment realizat de poeta Daniela Șontică. Pe lângă interviul, poezia și alte texte interesante pe care le conține, acest număr găzduiește și un fragment de proză intitulat „Umbre”, din romanul meu „Înainte de magnolii”. 
Felicitări și mulțumiri, Daniela Șontică!

Umbre

Când mă gândesc la perioada aceea o văd ca pe  o gaură neagră a existenţei mele. Îmi era indiferent ce se întâmplă, dacă trăiesc sau nu. Aşa că Revoluţia m-a găsit şi pe mine în stradă. În anul acela, ne-au dat vacanţă câteva zile mai devreme. În ultima zi de cursuri, Narcisa, o colegă bucureşteancă al cărei tată era redactor la „Scânteia”, ne spusese cu un firesc neobişnuit pentru acele vremuri: „Aţi auzit ce se întâmplă în ţară? La Timişoara e revoluţie.” Auzisem ceva la „Europa Liberă”, dar mi se păruse o poveste de „Noapte bună, copii”. După un moment de tăcere, Narcisa a adăugat: „Şi noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Toată ziua vorbele ei mi-au răsunat în urechi. Şi în zilele următoare când mă întorsesem acasă, în provincie. Astfel că, în momentul când au sunat goarna la TV să vină studenţii, să apere ţara, m-am urcat în primul tren, în ciuda protestelor alor mei, şi dusă am fost. Am plecat de la masa de Crăciun, când n-am putut înghiţi nimic, cu vorbele Narcisei răsunându-mi în urechi: „Noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Am spus: „Plec. Pregăteşte-mi ceva să iau la mine!” La protestele mamei, i-am dat de ales între două variante: să mă ştie plecată cu mâncare după mine, sau să mă ştie plecată cu foamea-n traistă. În gară, eram singurul călător. Parcă nimerisem într-un roman de Kafka. Totul părea ireal, de-a-ndoaselea, degeaba. Când controlorul m-a întrebat unde merg, i-am spus „la Revoluţie”. M-a privit de parcă aş fi zis „la bal mascat”. Într-un fel, aşa a fost. Niciodată n-am să uit haosul acelor zile. Dar nici haosul care se năştea în mine la gândul că poate el, David, va fi auzit şi el de pe acolo de pe unde-o fi şi sigur va veni la Bucureşti, în Piaţă, sau la Facultate. Iluzii! Toată viaţa am trăit din iluzii. O iluzie a fost şi credinţa mea că ţara are nevoie de mine. Nici în steag n-o durea pe ţară de mine!

Dar eu plecasem cu simţul datoriei în toate buzunarele. Când am coborât în Gara de Nord, o clipă m-am întrebat încotro mă voi îndrepta. Am mers la cămin. Acolo, şi mai linişte. M-am întâlnit cu un coleg arab care mi-a povestit cum mâncase bătaie. Studenţilor străini li se interzisese să iasă din cămine. Ăla, tembel, ieşise să-şi cumpere pâine. Confundat cu un terorist, după ce l-au bătut măr, s-au lămurit ce-i cu el şi l-au lăsat să se întoarcă în cămin.  „Tu ce cauţi, acum? O cauţi cu luminarea, cum ziceţi voi. Dacă vrei bataie, îţi dau eu. Boate dau mai cu milă.” „Vezi, boate strig „teroristul!”, s-o mai încasezi o dată!”, i-am zis.  Am râs amândoi, i-am dat ceva de mâncare din geantă şi ne-am despărţit.

Am hotărât să mă prezint la Statul Major de care aparţineam. Acolo, mai erau câţiva ameţiţi, majoritatea băieţi. Îl căutam pe David. În timp ce eu căram umbra lui după mine, el măcar căuta să-şi croiască un drum. Şeful de Stat Major o tulise, nu era de găsit. În lipsa lui, un „tablagiu” împărţea puşti, de parcă ar fi împărţit colaci. Fără să-mi dau seama ce se petrece, m-am trezit şi eu cu un AKM în braţe. De fapt, cred că era un model vechi, AK-47, nu mai ştiu. Când mă prezentasem la Statul Major, nici prin cap nu-mi trecuse că voi fi trecută „în linia întâi”. Carne de tun. Ce să faci cu un AKM în faţa tancurilor blindate? Kalaşnikov-ul îmi tremura în mâini, ca o piftie. Am întrebat într-o doară: „Ce să fac cu el?” „Să apăraţi patria! Nu de aia aţi venit?” Mi s-a repartizat şi obiectivul: împreună cu doi studenţi la Politehnică, aveam de apărat clădirea Rectoratului. Vai de apărarea noastră! Numai Dumnezeu ne-a păzit. De pe clădirile din Regie se tot trăgea. Dar nimeni nu ştia nici cine, nici în cine trage. Aşteptam cu înfrigurare să se facă dimineaţă. Grija mea supremă a fost să păzesc pistolul-mitralieră, să nu cumva să-i scape vreun glonţ pe ţeavă. Nici colegii mei nu s-au dat zmei cu puştile. Şi totuşi, se trăgea. Spre dimineaţă, de undeva de pe clădirea Energeticii, o rafală puternică de foc automat ciuruise o maşină cu ajutoare, având pe ea însemnele Crucii Roşii. Muriseră oameni. Unul fluturase o batistă albă. Viaţa lui se oprise, dar batista încă mai flutura, ca un atât de inutil semn al păcii. Poate erau tineri, ca şi noi. Atunci am înţeles o dată pentru totdeauna că războiul meu era în altă parte. Că revoluţia mea nu se făcea cu arma-n mână. Mi-am luat lecţia şi am înţeles că, la momentul acela,  eu pot fi de folos patriei într-un singur mod: învăţând; aceasta era misiunea mea. Iar mai târziu: muncind. Altă cretinărie! Aveam să aflu curând că patria n-are nevoie nici de învăţătura, nici de munca mea. Şi totuşi, eu, tot restul facultăţii, m-am încăpăţânat să merg la cursuri, la seminarii, trecând printre minerii aliniaţi, cu lămpaşul pe cască şi bâta în mână, să învăţ pentru examene, în timp ce unii dintre colegii mei strigau extaziaţi prin pieţe: „jos!” sau „sus!”, „vrem!” sau „nu vrem!”. Am înţeles că ceea ce vrem noi, cu contează. Că tot ce-am obţinut în urma acelei „revoluţii” a fost tot o iluzie: iluzia de a crede că poţi schimba lumea.  Sau că mersul lumii depinde şi de tine, o furnică. De o singură iluzie nu m-am vindecat...

                   

(Fragment din romanul „Înainte de magnolii”)

Florentina Loredana Dalian