Selfie cu ploaia

„Țara arde, baba se cheaptănă”. Dar mai întâi își face selfie.

Urgia de furtună care-a făcut ravagii azi la Slobozia m-a prins în oraș. Pusesem două plicuri la poștă, intrasem pe la vreo două bănci, să-mi achit dările, apoi la magazinul „Ialomița”, pentru ceva ce nu suporta amânare: pâinea pentru mâine la câini. Nu voiam să-mi mai crape obrazul ca astăzi, când ăia, flămânzi, se uitau la mine ca la o mamă denaturată, că nu le-am dus nimic. Când eram la casă, am văzut pe geam că afară se făcuse negru deodată. Îi spun casierei: „Mai repede, vă rog, să apuc să plec până începe”. Numai bine că pân-am ieșit, începuse.

          Am multe calități (printre care și modestia), dar și un mare defect (singurul pe care mi-l recunosc): lipsa de răbdare. Lumea stătea adunată la streașină, nehotărâtă. Eu: „Dați-mi voie să trec!” Au lăsat nebuna să plece. Mașina era ceva mai încolo, dincolo de poștă. Ei, zic, dar ce, Anei lui Manole i-o fi fost mai ușor? Uitasem că aia e personaj literar și că mai avusese și motivație, pe deasupra. Copacii dansau ca niște rockeri înrăiți care se dau cu capul de scenă. Eu n-aveam decât două griji: ochelarii, pe care tocmai mi-i schimbasem de câteva zile (și nu vreau să mă gândesc câte parbrize la mașină mi-aș fi cumpărat în locul lor) și plicurile. Ochelarii i-am dat jos și i-am pus în geantă, dar plicurile nu le mai puteam scoate din cutia poștală. Mă gândeam că prin fanta aia de la cutie intră și mama ploii, cu tot cu bunică-sa. Asta e, dacă la următoarele două concursuri literare n-o să iau niciun premiu, o să dau vina pe furtună.

          Tocmai când îmi puneam întrebarea dacă e mai bine să merg pe lângă clădiri (cu riscul să se desprindă oarece și să mă nimerească) sau mai pe lângă copaci (cu riscul să mă pupe vreunul), o pancardă mare și grea, cu numele unei firme, s-a desprins și a căzut de-a stânga mea, fără să mă atingă. „E groasă”, mi-am zis și am deschis ușa primului magazin. Înăuntru, doar vânzătoarea și o clientă care-și alegea marfa. Puteam să stau acolo până trecea urgia, dar cum ziceam... răbdarea. Adică să stau așa, degeaba, într-un loc, să mă uit pe geam? Poate aș mai fi stat, dar vânzătoarea începuse să drăcuie, că se gândea că le-a picat firma, și degeaba i-am zis eu: „Doamnă, dacă-l mai chemați pe ăla, s-ar putea să ne pice și tavanu-n cap”. Așa că am zbughit-o pe ușă afară și dus-am fost. M-am urcat în mașină și am pornit. Ploaie, vânt d-ăla rău, dar încă se putea circula. Habar n-aveam că o să fie atât de prăpăd. Pe la liceul de arte mi-a picat o creangă, nu mare, pe oglinda din dreapta. Zgomotul m-a speriat și mi-a scos un țipăt scurt, dar dă-o-ncolo că s-a dus. Când am scăpat de creangă, altă problemă: mi s-a aburit geamul mașinii. Bâjbâi după dezaburire, bâjbâi după cârpă, șterg cât pot... Când mai aveam puțin până să intru în parcare, la o intersecție de străduțe, eu voiam să fac stânga, un altul cu mașina voia la dreapta (din stânga mea), iar o ditamai creanga ne bloca drumul la amândoi. Păi și ce facem, bre, stăm și ne uităm unul la altul? Cum ăla n-avea niciun gând, am deschis geamul și i-am strigat: „Dacă doriți, mă dau eu jos, să dau copacul la o parte.” Nu fusesem ironică, chiar aveam de gând, e drept că speram să coboare și el și să rezolvăm împreună problema. Dar omul s-a răzgândit, n-a mai vrut să facă dreapta, s-a tot dus înainte, astfel că mi-a eliberat cât de cât drumul. N-am încălecat decât puțin creanga. După ce am parcat, altă problemă: cobor sau rămân statuie în mașină? Se întețise și nu dădea semne de revenire. Păi bine, acum o să te-neci precum națiunea conlocuitoare la mal? „Jos din mașină!” mi-am ordonat. Ceea ce am și făcut, cu tot cu cele două sacoșe și geanta după mine. E drept că nu mai știu dacă am închis geamul mașinii, după conversația mea șoferească. Dar nici nu mă duc să văd, chiar dacă acum vremea e potolită de parcă nu s-a întâmplat nimic.

          Ultimul hop pe care-l mai aveam de trecut erau cei câțiva pași până la scara blocului. Mă indispunea copacul pe lângă care era musai să trec și care se tot dădea la mine. L-am rugat frumos: „Stai și tu să trec și, după aia, dacă ai vreun gând, n-ai decât să pici în urma mea!” Mi-am luat avânt și am trecut, cred, cu viteza mai mare decât a vântului (am aflat ulterior că a fost peste 100 Km/ h) și astfel am ajuns cu bine în casă. E drept, plouată ciuciulete, cred că n-am mai fost așa udă de la Potop. Și de bucurie că am scăpat (noroc că Dumnezeu îi rabdă și pe zmuciți), cu apa șiroind pe mine, am scos repede telefonul să mă imortalizez, așa, curcă plouată cum n-a văzut Parisul. După vreo jumătate de oră, vremea s-a potolit, ba încă a ieșit și soarele. Și mă-ntrebam, dar tot degeaba, oare de ce n-am mai avut puțină răbdare, ce mi-o fi trebuit s-o tai, că n-aveam nicio treabă importantă care să nu suporte amânare.

          După ce mi-am terminat trebăluiala prin casă și am intrat pe internet, am aflat și eu că n-a fost de glumă deloc, că au căzut mulți copaci, că au fost pagube, că o autoutilitară a fost răsturnată cu tot cu șofer... Și mai, mai să m-apuce leșinul retroactiv. Doar un lucru mai zic: Nu faceți ca mine!

FLD, Slobozia, 25 iulie 2017

Fotografii copaci: Gheorghe Dobre