Ploaia

Terminase treaba mai repede la Institut. Se cam zorise, spărsese ceva, se tăiase în cioburi. Şi viaţa ne-o facem ţăndări. Nu-i nimic, o să treacă. Toate trec. Trebuia să plece cu un sfert de oră mai devreme. Poate avea şansa să-l zărească măcar puţin. Uf! Şi mi-am zis de atâtea ori c-o să-mi vină mintea la cap!

Ca un făcut, se pornise o ploaie torenţială. O rupere de nori. Nici nu ştia dacă mai văzuse până acum. Cerul devenise plumburiu, de parcă-ar fi prevestit sfârşitul lumii. Dacă tot vine sfârşitul lumii, trebuie să mă găsească aranjată. Aprinse lumina din toaletă, apoi o stinse, nemulţumită de imaginea din oglindă. Ce tânără şi frumoasă erai! Şi proastă pe deasupra, că n-ai avut habar ce să faci cu frumuseţea ta. Nu-ţi mai trece degeaba mâna prin păr, şi-aşa mai ai trei fire! Ce frumos îţi cădea, negru, strălucitor şi uşor ondulat, până aproape de umeri! Şi ploaia asta! Ce-are a face? Tot mă duc. Şi Ana lui Manole s-a dus. Auzi şi la ăla cum se ruga: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume/ Să facă pâraie/ Să curgă şiroaie!” Şi Dumnezeu i-a dat. Fix ce a cerut. Dar asta n-a împiedicat-o pe Ana să se ducă. Putea şi el să se roage astfel: „Împiedic-o, Doamne, să vină la mine!” Lipsa de imaginaţie a bărbaţilor! Auzi, ploaie! Na, Manole, ai vrut şi-ai avut! Ană zidită îţi trebuia ţie? Egoistule! Ţi-ai iubit mai mult arta decât femeia. Deci, oricum ar fi, femeile tot sunt înşelate cu cineva: cu vreun zid, cu o întreagă construcţie, cu biblioteca, cu... Da’ bine-ţi mai stă! Ţie la ce-ţi trebuie filosofia asta ieftină? Decât să te cerţi cu Manole, mai bine grăbeşte-te să-ţi dai halatul jos! Şi papucii. Dă-ţi-i singură, decât să ţi-i dea alţii! Parcă s-a mai potolit şi potopul. Se va duce. Oricum ar fi, se va duce. Ce dacă-i apa pe străzi ca-n Veneţia?

Veneţia, ah! Romantism desuet. Şi totuşi, i-ar plăcea s-o plimbe cu barca pe apele verzui ale Veneţiei. Verzui, neverzui, ea aşa şi le imaginează. De la culoarea igrasiei. Sau a câmpiei, când dă să vină toamna. Numai bărci ai în cap! Bărci şi gărgăuni! Vezi să nu uiţi vreo uşă descuiată, vreun bec de gaz aprins... Ia te uită, umbrela asta o am de când eram studentă. Roşie. Cine mai avea ca mine umbrelă-baston roşie? Era bună, că-mi făceam, discret, loc cu ea în metrou. S-a mai decolorat, săraca. Parcă eu nu? Totul se degradează. Hai, mişcă-te!

Şi tocmai azi şoferul n-a tras maşina la scară. Poate nu se aştepta să plece aşa devreme. „Du-te, ce mai stai!” Trăsese maşina şi încercase s-o convingă:

-         Nu vreţi să conduc eu?

-         Nu. Pot şi singură. Mulţumesc!

-         Dar nu vreţi să mai staţi puţin? Măcar până se opreşte...

-       Nu. Am treabă. Apoi, nu vezi că s-a oprit?

O privi ca pe un bolnav cu febră peste 40. Tot stătea cu cheile în mână, neconvins. Portarul, care se adăpostise şi el, îl admonestă, cu un gest mustrător:

-     Ce tot comentezi, Vasile? Dacă doamna zice c-a stat ploaia, înseamnă c-a stat!

Aşa vă vreau!

Se repezi să-i deschidă poarta. Bun băiat! Trec în fiecare zi, de două ori,  pe lângă el, dar nu ştiu cum îl cheamă. Mâine am să aflu. Sărmanul! Când eşti mic, trebuie să zici ca ăi mari şi, în niciun caz, să nu-l contrazici pe şeful. Dacă ăla, tembel, zice că cerul e maro, tu plusezi şi susţii că soarele-i verde. Şi tot o-ncurci, că nu i-a venit lui ideea primul. Poate, totuşi, portarul fusese doar ironic. Deşi nu i-ar fi convenit, l-ar fi preferat aşa, decât cu coloana frântă. Alunecoasă treabă şi puterea asta! Din când în când, trebuie să-ţi mai legi câte-o piatră de orgoliu, ca să păstrezi cumpăna dreaptă. Întoarse maşina, stârnind valuri pe lângă ea. Portarul alergă într-un suflet să deschidă iar poarta care de-abia se închisese cu ţăcănitul ei metalic, de fier pe fier. Opri şi se duse direct la şofer:

-         Vasile, să ştii că ploaia n-a stat!

O privi interzis, de parcă văzuse o nălucă. Şi-l imagina gândind: „A înnebunit doamna.” Avea privirea unui om deznădăjduit, care nu ştie ce să spună. Până la urmă alese, cu ochii la cerul plumburiu:

-         N-a stat, doamna inginer.

-     Vasile, tu pricepi ce spun eu? Aici nu-i vorba de ploaie. Du-te şi spune-le şi celorlalţi, inclusiv portarului: voi să nu ziceţi niciodată ca mine, numai pentru că aşa zic eu! Fiţi voi! Nu vă-ndoiţi în faţa nimănui! Ai înţeles?

-         Da; da’... tot nu vreţi să vă duc eu?

-         Nu. Hai că am treabă! Şi nu uita, Vasile, ploaia nu se opreşte şi nu porneşte când zice doamna!

Trecu iar prin poartă, amărâtul ăla se făcu iar ciuciulete să-i deschidă... riscurile meseriei. Ce, parcă ea nu înghiţea toate nenorocirile de la substanţele din laborator? Şi şoferul „înghiţea” destule: ba că ploaia a stat, ba că n-a stat... ai înţeles, Vasile?

Ieşi la drum. Eu încotro vâslesc? Uite, vezi, producătorilor de automobile nu le-a venit ideea să le pună şi vâsle. O să le-o dau eu. Poate mă-mbogăţesc.

Oraşul era inundat pe alocuri. Maşinile, câte mai erau pe stradă, făceau valuri. Un trecător stingher se oprise şi îşi vărsa apa dintr-un pantof. Asta doar ca să-l umple mai încolo. Atâtea gesturi inutile facem în viaţă! Şi ei îi spălase şoferul maşina până să-nceapă ploaia. Când a fost la Paris, văzuse un negru care spăla pereţii hotelului cu furtunul pe o ploaie torenţială. Un altul uda peluza din faţă. Intrigată, a întrebat de ce. Răspunsul venise prompt, la fel din ambele părţi: „Aşa scrie în fişa postului”. Idioţi! Dar nu executanţii, ăia îşi câştigau corect pâinea. Ci aceia care întocmiseră fişa postului. Şi care uitaseră să adauge la propoziţia „De la ora... la ora, se vor spăla pereţii hotelului, etc...”, un amănunt important: „cu excepţia cazurilor când plouă”. Vasile nici n-avea în fişa postului să spele maşina. O spăla că voia el. Când îl bombănise – „Toată ziua o lustruieşti!” – mormăise ceva că aşa trebuie, că ne râde lumea. Bine, Vasile, lustruieşte! Dar să ştii că lumea ne râde oricum, dacă e dispusă a face asta.

Ajunsese la timp. Reuşise să parcheze într-un loc fără baltă şi acum făcea echilibristică pe vârfuri. Şi totuşi, îi plăcea ploaia. Parcă se simţea îmbrăţişată, ocrotită, ca sub o mantie. Iată-l! Ieşise soarele. Vasile, să ştii că a ieşit soarele! Şi de data asta chiar nu accept să mă contrazici!

Norii îşi vedeau mai departe de treabă, făcând ce ştiau mai bine să facă: tunau, se ciocneau, revărsând ploaia peste setea pământului. Cum îi mai înţelegea setea! Şi ei îi fusese atât de sete. De chipul lui, de căldura lui, de... Vasile, nu fii idiot! Dac-ai avea un pic de imaginaţie, n-ai căuta soarele pe cer...

Slobozia, 29 august 2013

Singurătate întoarsă

Singurătatea mi se furişează sub piele

ca o actriţă de mâna a doua

căznindu-se să intre în rolul Cleopatrei.

Singurătatea aceasta

ca o damă trecută şi ieftină

pare să nu priceapă că vremea ei a apus,

că locul ei se află în altă parte.

Căci eu mă las purtată spre marginile lumii şi înapoi

de corăbierii cuvintelor.

Singurătatea face cale întoarsă,

ducându-şi alaiul decepţiilor

pe la alte mese.

Tu… ce mai faci?

Slobozia, 25 august 2013

Drumul desculţ - Lucian Mănăilescu

Mai păstrez în memorie sandalele

mele făcute de unchiul Ion

din curelele unui ham vechi,

bietele sandale pe care mama

le lustruise până la fericire.

Într-o zi, când ea spăla rufe şi nori,

aplecată în oglinda iazului morii,

eu, mânz sălbatic, neînvăţat

cu hamul ce-mi împiedicase

picioarele, le-am scos pe rând

şi le-am aruncat în şuvoiul

repede al apei.

Ca nişte peşti morţi, cu burţile în sus,

pluteau încălţările pe apa sâmbetei

până nu le-am mai văzut

şi mama a început să plângă…

Acum nimeni nu mai spală rufele

norilor, iazul a obosit şi

s-a scurs sub pământ, mâinile

mamei mângâie coama vântului

şi copilul desculţ trece

îngânându-şi amintirile prin

praful drumului de demult.

Poetul Lucian Mănăilescu (Buzău) este redactorul şef al revistei "Fereastra" care apare la Mizil, cu o frecvenţă lunară, revistă ce poate fi accesată şi on-line la adresa: Revista "Fereastra". Împreună cu primarul Mizilului, domnul Emil Proşcan, om de cultură şi scriitor, totodată, susţinătorul financiar al revistei, Lucian Mănăilescu organizează, sub egida Asociaţiei culturale omonime, festivalul anual de literatură "Agatha Grigorescu Bacovia".  

Poezia de mai sus am citit-o în "Fereastra" din iulie şi mi-a plăcut mult. Mulţumiri, domnule Lucian!

Eu, servitoarea (3)

Eu, servitoarea (2)

Mirandele 

Cabinetul ginecologic. Acolo e o lume. O lume în care, uneori, n-ai vrea să fii. Şi totuşi, o lume fascinantă. Desigur, dacă te poţi detaşa de lucrurile mai puţin plăcute. Acolo, se înfruntă viaţa şi moartea, convieţuind, de cele mai multe ori, în mod paşnic, fiecare pe drumul său, neatacându-şi reciproc „clienţii”. Uneori, se întâmplă şi lucruri hazlii. Cum a fost atunci când asistenta, după ce mi-a recoltat probă pentru test, holbându-se la „obiectul” expus de mine pe masă cu atâta graţie, a exclamat: „Vai, ce frumos!” Am crezut că am dat în halucinaţii, dar individa a continuat pe acelaşi ton exaltat, adresându-se doctoriţei: „Veniţi, doamna doctor, trebuie să vedeţi şi dumneavoastră neapărat!” Aceasta, o profesionistă desăvârşită, nu putea rata ocazia semnalată de asistentă; şi-a îndesat mai bine ochelarii pe nas şi a privit atent, minunându-se, la rândul său, ca la vreo operă de artă: „Da, într-adevăr, foarte frumos!” În momentul acela, am regretat că n-am şi vreo pereche de ochi pe la coadă, să mă pot bucura şi eu de capodopera care tocmai li se descoperise. Dându-şi seama că le priveam consternată, au izbucnit în râs şi mi-au explicat: „Ştim că pare ciudat. Odată, când am făcut o astfel de remarcă, o pacientă ne-a întrebat, toată o indignare: „Dar ce vedeţi, doamnelor, atât de frumos la o p...?” Ceea ce noi numim frumos, explică doctoriţa academic, are, de fapt, o cu totul altă conotaţie în limbaj medical, decât cea din sfera esteticului. Frumosul, la noi, înseamnă, de fapt, normalitate, curăţenie, sănătate.” Mă mai liniştisem, chit că mă simţeam expusă ca la Luvru. Singura dorinţă arzătoare pe care o aveam în momentul acela era să-mi pot aduna picioarele mai repede. Şi speram din tot sufletul să nu le vină ideea să cheme tot corpul medical în „pelerinaj” pe la chestia în cauză. Scăpasem ieftin, doar cu două vizionări.

Astăzi, m-am dus după rezultate. În antecameră, pacientele, în număr mare, erau furate de explicaţiile a două dintre ele. Erau ţigănci, tinere, dar nu foarte, frumuşele, curăţele şi cu bun simţ. Vorbeau în şoaptă, să n-o deranjeze pe doamna doctor care avea nevoie de linişte dincolo de uşă. Le-am numit în sinea mea Mirande, nu Pirande, aşa cum se obişnuieşte, oarecum peiorativ, căci mi-au câştigat respectul mai ales pentru motivul pentru care se aflau acolo. Deşi mame a cinci, respectiv trei copii, Miranda 1 – patru fete şi un băiat, Miranda 2 – trei fete, veniseră la control, cu speranţa că sunt însărcinate. Două tinere, mai încolo, stăteau bosumflate pentru că testul de sarcină le ieşise pozitiv, iar acum veniseră pentru confirmare şi pentru programarea avortului, deşi se aflau la primul copil. Comparând cele două situaţii, mi-am amintit un personaj celebru şi violonist care, la o emisiune televizată, a pus întrebarea: „V-aţi gândit cum o să arate România peste 20 de ani? Că, în timp ce noi facem câte zece, voi abia dacă mai faceţi unul.” Da, probabil că peste 20 de ani România va arăta puţin mai... tuciurie.

În special Miranda 2 era disperată, că era musai să fie însărcinată şi musai cu băiat. Ne explică: „La noi, oricâte fete ai avea, dacă nu ai băiat, nu eşti bună de nimic. Te râde lumea, bărbatul te bate şi toţi zic că, dacă nu-l faci, atunci trebuie măcar să-l înfiezi. Şi eu nu vreau să înfiez, vreau să fie al meu, făcut de mine. Toţi vorbesc, şi eu sufăr.” A ieşit foarte supărată din cabinet, că doctoriţa îi spusese nu doar că nu este însărcinată, ci şi că are o problemă medicală, ceva pe la „trompete”, care o împiedică să mai rămână. I-a spus că s-ar putea rezolva cu o operaţie, dar riscurile sunt foarte, foarte mari. Miranda era dispusă să-şi asume orice risc. Celelalte paciente au încercat s-o încurajeze – „Lasă, dragă, să fii sănătoasă, să ţi-i creşti pe ceilalţi!” – dar ea nu şi nu. Se lansează într-o explicaţie cu umor, nu ştiu dacă voluntar sau nu: „Şi dacă mor, ce? Abia o să mă simt şi eu regină. La noi, când mori, îţi aşterne covor roşu, te-mbracă frumos, îţi aduce fanfară... Cât trăieşti, nu eşti bună decât de muncă şi de făcut copii. Pe când aşa...” Divagaţia i-a fost întreruptă de asistentă care, văzându-mă la uşă, a ieşit cu rezultatul analizei, arătându-mi-l. I-am spus că n-am ochelarii, să-mi citească ea. „O să-l citiţi acasă. Oricum, mai bine de atât nu se poate!” Mirandele, care auziseră, au ţinut să mă felicite: „Bravo ţie! Ai văzut ce-a zis asistenta? Că mai bine de aşa nu se poate. Asta înseamnă că eşti însărcinată cu băiat. Ori te pomeneşti că ai doi?” Răspund încurcată: „Nu, e vorba de testul Papanicolau.”

-         Păi vezi! – triumfă Miranda 2, sigură pe sine şi cu o urmă de invidie în glas. Am zis eu că-i băiat. Văd că i-ai dat şi nume: Nicolau.

Miranda 1 are o nelămurire pe care încearcă s-o elucideze, strigându-mi în timp ce prinsesem viteză:

-         Auzi, da’ de unde ştii c-are s-ajungă Papă? Ţi-a ghicit vreo soră de-a noastră?

Slobozia, 22 august 2013

De-ai fi tu salcie la mal - Mihaela Mihai

Muzica: Horia Moculescu

Versuri: Puiu Maximilian

“Dor de dor” la Hanul dintre salcâmi

Premianţii Concursului de creaţie literară, plastică şi fotografică „Dor de dor” 2013, dedicat satului românesc, au fost invitaţi, în data de 16 august a.c., la Lehliu, Hanul dintre salcâmi (nu ştiu dacă aşa îl cheamă, dar aşa se situează), pentru ceremonia de decernare a premiilor. Cam pretenţios spus „ceremonie”. A fost o întâlnire amicală între prieteni ai artei, între câţiva aiuriţi care se încăpăţânează să mai creadă în salvarea valorilor autentice româneşti. Problema lor! Desigur, aici mă includ şi pe mine (pentru aceia care nu ştiu să citească printre rânduri).

Organizator: Marin Toma, fondatorul şi continuatorul revistei „Dor de dor” (Dor Mărunt). În drum spre locul întâlnirii, mă gândeam la provenienţa numelui acestei localităţi, imaginându-mi că vine de la acel unic şi intraductibil românesc „dor”, intrigată de antagonismul celor două cuvinte: dor şi mărunt. Păi dacă-i dor, cum poate să fie mărunt? Dorul (de cineva, de ceva) se asociază, în mintea mea, cu o trăire foarte înaltă care în niciun caz nu poate fi descrisă ca măruntă. De parcă mi-ar fi ghicit neliniştea, domnul Marin Toma a explicat în cuvântul de deschidere provenienţa acestui nume. Se pare că vine de la unul – Doru – care era de felul său cam mărunţel. Aha!

cu Gabriel Dragnea

Premianţii prezenţi (căci au fost şi absenţi destui) au fost invitaţi să-şi primească diplomele şi au spus ceea ce au dorit să transmită confraţilor: gânduri, mulţumiri, poezii, catrene, etc; Personal, am simţit lipsa epigramiştilor Florin Rotaru şi Ioan Toderaşcu, însă m-am consolat cu epigramistul şi prozatorul Laurenţiu Orăşanu – prezenţă încântătoare – pe care îl mai întâlnisem în 2010 la Alba Iulia. M-am bucurat să cunosc şi live pe Dorel Gaftoneanu (Marele premiu la poezie), anterior cunoscându-ne doar din spaţiul virtual, ca şi pe jurnalistul-scriitor Gabriel Dragnea, pe autoarea de poezie pentru copii Lidia Batali şi pe alţi invitaţi, să o revăd pe pictoriţa Steluţa Nistorescu. Muzică, chitară, poezie, Eminescu... şi o splendidă zi de vară, între salcâmi. Parafrazându-l pe Tudor Gheorghe cu „au înnebunit salcâmii”, aş zice că au înnebunit scriitorii, dacă într-o atmosferă toridă, în loc să petreacă pe malul bălţilor, s-au adunat din Iaşi, Botoşani, Bucureşti, Călăraşi, Slobozia, etc. la o... da, şi la o cană cu vin (fericiţii care nu erau şoferi), dar mai ales la o întâlnire cu literatura şi pictura.

La finalul părţii oficiale, au adresat câte un cuvânt fostul Primar (timp de 32 de ani!) din comuna Belciugatele şi Preoţii slujitori din localitatea Dor Mărunt. L-am cunoscut şi pe tânărul Preot călărăşean Gheorghe Adrian Grigoriu, despre care am aflat că este fiul scriitorului şi antologatorului Florin Grigoriu, o mai veche cunoştinţă din mediul autorilor de haiku.

Domnul Marin Toma şi admirabila sa consoartă au fost gazde bune, aşa cum se cuvine unor organizatori. Mulţumiri şi la cât mai multe ediţii!

                                           Slobozia, 19 august 2013

De-ar fi să vii - Mihaela Runceanu

Muzica: Alexandru Wilmany

Versuri: Roxana Popescu

Marele Premiu pentru proză la Concursul "Dor de dor" 2013

Mulţumesc organizatorului - dl. Marin Toma şi juriului (Preşedinte Vasile Larco)!

Lista completă a premianţilor, precum şi detalii privind festivitatea de decernare a premiilor: AICI

Concursul a avut ca temă "Lumea satului", o temă preferată de mine. Am participat cu textele: "Cuţitul" şi "Plasa monofilară".

Mă bucur că cineva se mai gândeşte şi la Satul nostru, dulce vatră...

Noapte de august - Alexandru Macedonski

Atâta ştiu, că era noapte, dar nu şi veacul când era…
Terasa de granit înaltă părea-n lumină că pluteşte
Şi pe un cântec de teorbă că urcă şi se-nsufleţeşte, 
Pe când mai jos nedesluşirea unui oraş se resfira
Treptat mai ştearsă şi mai stinsă, pe când, în sus, 
fără-ncetare

Curgea o-ntreagă adâncime şi se lărgea o-ntinsă mare, 
O mare ce, neţărmurită, se tot ducea cu gând cu tot, 
Sub înserarea viorie şi înstelarea-nfloritoare, 
Când spre-o planetă, când spre alta, şi dintr-un soare
spre alt soare…

Ş-atâta ştiu: că era noapte, şi ca să ştiu mai mult nu pot, 
Decât c-acea terasă albă şi largul cântec de teorbă
Erau şi zbor nebun de aripi, erau şi zbor de-naltă vorbă, 
Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas şi nici Olimp, 

Şi de-a fost ieri, sau cine ştie în ce trecut de loc şi timp, 
Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pământul, 
Priceperi ce-n eternitate îşi împingeau mereu avântul, 
Şi ce spirale nesfârşite, nălţimea nu-şi mai măsurau
Neprăvălindu-şi-o vreodată nici chiar atunci când coborau.
Şi hotărând că-n tot ce este nu e nimic decât cuvântul, 
Căci singur el mişcare sfântă, în orice parte să-l trimeţi
Fiinţă dă oricând voinţei, schimbând-o-n sori şi în planeţi;
Sau peste tot fluidizând-o în proteismul cugetării, 
Ce poartă timpul, ca şi locul în revărsările mişcării, 
Şi ce din ea destăinuieşte colori şi forme şi simţiri, 
Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri
Căci vecinicia ce nu-ncepe şi nu sfârşeşte niciodată
Se zămisleşte-n toată clipa printr-o zidire nencetată.

Dar punţi de stele peste-abisuri muiau adâncu-n strălucire
Şi se simţea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte
Aceeaşi viaţă neînvinsă îşi duce valul mai departe.
Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile-omeneşti
Mai sus azvârl-această viaţă ce-n veci de-a noastră se
desparte, 

Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolţi cereşti, 
Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte
Pe când nemărginirea-ntreagă e o-ncâlcire de cuvinte
Cu tâlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri
Şi că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci şi-n veci nu minte, 
Că-şi potriveşte înţelesul pe-orice vârtej de-nsufleţiri
Şi fie că priveam abisul, şi fie că priveam pământul, 
Răpit de-aceeaşi adâncime, sporit simţeam că mi-e avântul.
Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sânul Prea Tăriei
Şi noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini.

Cu chei de aur deschisesem porţi ce pe veci păreau închise, 
Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini
Din taina sfântă a mişcării înţelegeam pe Dumnezeu, 
Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu, 
Ghiceam în pulberea de aştri nenumărate oşti de îngeri, 
Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plângeri, 
Ştiam că Dumnezeu e vecinic şi vecinic mă simţeam şi eu.