Dragoste si literatură

         Doamna Profesoară de Religie, Theodora Vild, o mai veche prietenă (veche prietenia, nu doamna în cauză, de altfel mai tânără decât mine), mi-a făcut bucuria de a mă invita (nu pentru prima dată) la clasa domniei sale, a IX-a C a Liceului Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia. De câte ori mă întâlnesc cu elevii, mai ales că Pedagogicul e la o azvârlitură de băţ de bacovianul „Liceu, cimitir al tinereţii mele” (mai trebuie să spun unde am absolvit şi cât de mult mi-a plăcut?), am un sentiment de babă coclită care se duce în faţa unor copilasi să facă pe deşteapta. Şi cum nu mă dau babă nici când voi fi, mă tot întreb ce ar trebui să le spun, cum să le vorbesc încât să nu fiu „un alt adult care vine din lumea lui fără s-o înţeleagă pe-a noastră”. Doamna Vild nu mi-a dat o temă anume, lăsând la latitudinea mea acest lucru. Evident, invitată în calitate de scriitor (sau cu pretenţii de), scopul meu a fost cel de a le vorbi despre literatură. Dar cum, astfel încât să nu mă suprapun peste profesorii lor de limba şi literatura română (care le vorbesc oricum mai bine) şi să îi şi conving în mai puţin de o oră să citească? Şi atunci, desigur, m-am pus în locul lor, am închis ochii şi mi-am imaginat că sunt elevă, încercând să descopăr despre ce mi-ar fi plăcut să aud în ziua aceea. Şi, pentru că tema este general valabilă, universală şi perpetuuă, am ales să le vorbesc despre dragoste. Dragostea în literatură. Am avut un dialog prin care am descoperit împreună poeţii care au scris despre dragoste, apoi prozatorii. Le-am vorbit despre câteva romane de dragoste din literatura română care mie îmi plăcuseră la vârsta lor, dar care sunt convinsă că mi-ar plăcea şi acum: Ionel Teodoreanu – La Medeleni şi Lorelei, Mihail Drumeş – Invitaţie la vals, Garabet Ibrăileanu – Adela, Camil Petrescu – Ultima noapte…, prima noapte şi Patul lui Procust. Dar mai ales le-am vorbit despre Maytrei şi Mircea Eliade, despre motto-ul romanului „Maytrei”: „Îţi mai aduci aminte de mine, Maytrei? Şi oare, m-ai iertat?”, despre răspunsul primit la distanţă de 42 de ani prin romanul lui Maytrei Devi: „Dragostea nu moare”. Le-am spus numai atât cât am considerat că le va stârni interesul. Dacă am reuşit sau nu, probabil nu voi şti niciodată. Dar sunt convinsă că undeva, cumva, lucrurile nu au trecut pe lângă ei. Mi-au spus-o ochişorii lor măriţi a mirare, liniştea în care m-au asculat, frumuseţea florilor pe care mi le-au dăruit.

Mulţumesc IX C, mulţumesc Theodora Vild!

Doamna Profesoară de Latină Mariana Tărăcilă, care nu ratează nicio ocazie să mă aibă la clasă, a profitat de moment şi a adus în Cabinetul de Limba şi Literatura română elevii de la a XII-a C, de altfel cunoştinţele mele de anul trecut. Aceeaşi elevi serioşi şi glumeţi, totodată, pe care îi ştiu. Vă mulţumesc şi vouă, dragilor, şi doamnei Mariana Tărăcilă , pentru imensa bucurie a revederii şi a gustării împreună a câtorva momente frumoase.

Elevilor de la IX C le-am prezentat Revista „Helis” pe care au răsfoit-o curioşi. La sugestia doamnei profesoare Theodora, eleva Marinela Bârsan a citit poezia „Domnişoara Nimeni” apărută în numărul din ianuarie, 2012.

La clasa a XII-a, au citit elevele Carmen Istrate si Eleonora Aron din miniromanul meu: „Scrisori netrimise”.

Timp de două ore, cât am stat în cabinet, eleva Marina Antonescu de la clasa a X-a A a desenat continuu. Este foarte talentată, eu rămân mereu fără cuvinte în faţa unui asemenea talent.

Am înţeles că elevii se pregătesc pentru un proiect intitulat „Veşnicia s-a născut la sat”. Până data viitoare când, probabil, ne vom revedea la Săptămâna altfel care va avea loc în şcoli, le doresc succes în tot lucrul bun pe care şi l-au propus.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 28 martie 2012

Câteva fotografii pe care le-am pus într-un film, pe superba muzica „Valsul primaverii”

Un bașbuzuc, doi bașbuzuci - Cronică de Stână (10)

Nu prea ştiu ce-i telepatia şi cum funcţionează ea. Tot ce ştiu e că, uneori, se manifestă. Şi mai cred, din experienţă, că ea se manifestă între oameni legaţi prin fire (nevăzute) puternice. Cam aşa se întâmplă şi cu unii dintre noi, cei de la Helis.

Într-o seară, l-am sunat pe Titi Damian. Telefonul suna „ocupat”. Am închis, cu gând să sun mai târziu. Până să fac asta, mi-a sunat mie telefonul. E ciudat că am ştiut cine mă sună (de unde, nu ştiu). Era Dobre. Care mi-a spus că tocmai a încheiat o convorbire cu Titi şi că m-au „bârfit”. Aşadar, în timp ce eu îl sunam pe Titi, deşi o fac atât de rar, el vorbea cu Dobre despre mine.

La fel ni s-a întâmplat cu două zile înainte de a merge la stână, mai exact pe data de 01 martie. În timp ce Dobre îmi scria mie un mesaj („Ce zici, mergem sâmbătă la Florin? Că, de când n-am mai fost la el, s-a apucat să scrie poezie pesimistă”), Teoharie îl suna pe Florin să-i spună că vrea la stână, că-i e dor. În timp ce eu îi răspundeam lui Dobre printr-un mesaj în care îmi exprimam opinia că e musai să mergem, altfel, sărmanul, o să dea de-a dreptul în literatură horror, Florin m-a sunat pe mine. Desigur, putem pune totul pe seama întâmplării. Până la urmă, nici nu contează. Vorba lui Topârceanu: „Dar aşa, ce lucru mare/ Că-ntr-o zi ne-am întâlnit/ Şi că-s foarte fericit/ Absolut din întâmplare”.

Absolut la-ntâmplare am ales şi cuvintele (de data aceasta, câte trei de fiecare) impuse pe care le-am introdus în textele „la minut”. Dobre a terminat primul, doldora de inspiraţie. Ne-a cam umilit, va să zică. Ne-am întrebat dacă succesul se datorează faptului că, nu demult, a fost muşcat de un câine (patruped, nu...). Aşadar, nu cumva câinele s-a pricopsit cu niscaiva turbare şi Dobre „a luat” de la câine ceva poezie? Suntem invidioşi. Dar se poartă.

De data aceasta, Dobre, Teo, Costel şi cu mine ne-am unit forţele împotriva lui Florin (vă daţi seama de câte forţe e nevoie să-nvingi un marinar!), interzicându-i vehement să ne mai propună cuvinte obscene ori nelalocul lor în poezie. Că doar nu toţi suntem Emil Brumaru! (din care Teo ne-a citit câteva poezii). Şi, vorba lui Dobre, întărită de Costel, nici nu vrem să fim! După vreo trei încercări ratate, Florin ne-a pedepsit cu „başbuzuc”. Acum, că m-am documentat prin dicţionare, am aflat şi eu ce-nseamnă (lingviştii erudiţi să se abţină de la comentarii, că le dau să scrie formulele chimice ale izomerilor cis şi trans cu catene de 20 de atomi de carbon!). Dar, la momentul acela, nu ştiam. Florin, ca să ne oftice, ne-a spus doar că e un cuvânt de provenienţă turcă. Ce, parcă, dacă eşti scriitor, e musai să-nţelegi ce scrii? Cu atât mai bine dacă nici cititorii nu înţeleg. Abia te poţi plânge de condiţia ta de geniu neînţeles. Cu cât eşti mai indescifrabil, cu atât eşti mai mare scriitor. Aşadar, v-aţi dat seama cum stă treaba cu başbuzucii. Şi chiar dacă n-aţi priceput nimic, prefăceţi-vă! Nu cumva să fiţi acuzaţi că habar n-aveţi de literatură.

Bunicul Teoharie ne-a citit poezie minunată pentru copii. Scrisă de el, pentru nepoţelul său, Alex. Noi, ceilalţi aproape l-am invidiat. Nu pentru poezie. Nici pentru nepoţel (să-i trăiască!). Ci pentru relaţia specială bunic-nepot. În memoria noastră afectivă, bunicii ocupă sala tronului. Aşa cum remarca şi Costel către Teoharie: „Poate că poeziile tale nu şi le va mai aminti. Dar, cu siguranţă, îşi va aminti de tine”.

Că tot suntem la capitolul „amintiri”. Există obiceiul ca oamenii să-şi dorească statui, pentru a se fixa mai bine în memoria posterităţii (Dobre ar zice „memoria posteriorului”). Ei bine, aflaţi (puteţi să ne şi invidiaţi!): şi nouă ne vor răsări curând statui. Ni le construieşte Rex - şeful câinilor lui Florin – care are un obicei straniu, acela de a căra pietre (ce spun pietre, pietroaie!) dintr-un loc în altul. Noi credeam că asta se datorează dorinţei sale de a ne atrage atenţia atunci când se simte neglijat. Dar ne-am luminat, într-un final, înţelegând că el, sărmanul, lucrează cu sârg la statuile noastre. De când îl ştiu pe Rex (mai bine de un an), cară la pietre. De unde nedumerirea: de ce statuile alea nu cresc deloc? Dobre ne-a deschis ochii: ce construieşte Rex, Florin dărâmă, bietul Rex fiind, fără să ştie, un Meşter Manole patruped.

Pentru ca statuile noastre să reziste, propun să zidim pe cineva în ele. Ghiciţi pe cine!

Slobozia, 03 martie 2012

(Cum, n-aţi ghicit? Pe başbuzuc!)

Revista „Helis” , martie 2012

BAŞBUZÚC, başbuzuci, s.m. Ostaş voluntar, fără soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia din jaf. ♦ Persoană apucătoare, violentă şi grosolană, care încalcă

regulile de convieţuire socială. – Din tc. başibozuk „trupe neregulate“

S.O.S

       Douăzeci de ani au trecut. Ascunsesem bine în memorie amintirea frumosului locotenent şi a destinului său tragic. Mi-a readus-o citirea câtorva ştiri despre dezastrul din Japonia.

         Simţul onoarei, al datoriei dus până la sacrificiu m-a fascinat dintotdeauna şi n-am încetat o clipă să mă întreb: „Oare eu aş putea?”. În liceu, dirigintele făcuse un sondaj de opinie printre noi, întrebându-ne care este modelul nostru în viaţă şi carieră. Care mai de care îşi aleseseră regi, prinţese, preşedinţi, artişti şi artiste, fotbalişti, personalităţi, ce mai. A râs toată clasa când am dat eu răspunsul: cei doi transmisionişti de pe Titanic. Îmi amintesc că dirigintele a făcut ochii mari şi mi-a zis: „Bravo, măi piticanie! Ai putea să ne spui şi de ce?” Ştiam prea bine de ce, dar aveam un nod în gât, pe de o parte fiindcă mă emoţiona mereu amintirea sacrificiului celor doi, pe de alta, fiindcă ăia râseseră şi-mi era ciudă. Dirigintele, cu sensibilitatea-i caracteristică, a înţeles şi, după ce m-a expediat cu „Stai jos!”, a explicat el în locul meu: „Râdeţi, râdeţi, dar habar n-aveţi de ce! Transmisioniştii de pe Titanic au fost ultimii, cu excepţia Căpitanului, care au părăsit vasul înainte ca acesta să se scufunde. Nimeni nu i-ar fi putut obliga să rămână în post contrar voinţei lor, în debandada aceea. Şi totuşi, au rămas până la sfârşit, transmiţând mesaje SOS. Unul din ei a scăpat cu viaţă, celălalt nu. Mai contează? Oricum, acum au ajuns amândoi oale şi ulcele. Dar cine ştie câte vieţi n-au scăpat cu SOS-urile lor. Asta înseamnă onoare şi simţ al datoriei. Că despre tăria de-a te sacrifica pe tine pentru altul nu vă cer, de pe acum, să înţelegeţi. De multe ori, nici noi, adulţii nu pricepem aceasta. Voi măcar atât să reţineţi: că sunt, au fost şi, probabil, vor mai exista astfel de oameni.” În clasă se lăsase o tăcere grea. Iar eu mi-am câştigat, timp de o săptămână, stima colegilor şi dreptul de-a primi, în fiecare zi, un covrig de la chioşc, „din partea clasei”. Şi, bineînţeles, porecla de „transmisionista”.

         SOS. Save our souls!¹⁾ De ce nu our bodies²⁾? Interesant cum omul, la ananghie, trimite un ultim mesaj de ajutor pentru salvarea sufletului, nu a trupului.

Uneori, te poţi situa faţă de viaţă la distanţă de-un SOS. Aşa cum, alteori, te poţi afla faţă de dragoste, la distanţă de-o… grenadă.

         Pe tânărul şi frumosul locotenent Vasea ( Vasili Vasilievici, un basarabean, venit în ţară încă din copilărie) l-am cunoscut când eram în ultimul an de facultate. Era comandantul unui pluton la Arma Geniu şi, totodată, cercetător ştiinţific. Drumurile ni s-au intersectat într-unul dintre laboratoarele ICECHIM³⁾-ului. Lucram în paralel la acelaşi studiu despre explozivi (eu având lucrarea de Diplomă, el – pe cea de Doctorat), urmând ca, la final, să confruntăm rezultatele. Se zvonea că era musai să obţinem rezultate remarcabile, întrucât concluziile cercetării vor fi ulterior folosite la elaborarea unei lucrări mai ample a renumitei academician doctor inginer – mai popular, coana Leana – care, sătulă de succesul răsunător avut cu polimerii, „poftise” la cercetări în domeniul explozivilor, cu care urma să rupă gura târgului. Până una, alta, ne rupeam noi oasele şi ne zdrobeam minţile – câţiva studenţi în ultimul an, câţiva militari genişti şi o armată de cercetători ştiinţifici, profesori şi asistenţi universitari, o întreagă desfăşurare de forţe. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al II-lea, nu mai aveam cursuri. Astfel că ne ocupam numai de lucrarea de Diplomă. Şase zile pe săptămână lucram în laborator, între 8 şi 10 ore. Ajungeam la Cămin istovită, adormeam (cu gândul la Vasea) şi a doua zi abia aşteptam să ajung în laborator. Niciodată n-am fost o studentă mai silitoare ca atunci. Da, eram îndrăgostită de Vasea, deşi nu cred că era cazul s-o mai spun. Colegele mele se văitau că nu se mai termină odată calvarul; eu speram să nu se termine niciodată. Îmi era de ajuns să-l văd printre rafturile pline cu sticluţe de reactivi, alteori nici măcar nu-l puteam vedea, îmi era de ajuns să-i aud vocea (totdeauna am avut o sensibilitate la voci). Vasea nu ştia că-l iubesc. Singurul care-şi dăduse seama de „problema” mea era Zahangescu – Şeful de laborator, care-mi era şi îndrumător de proiect şi, în consecinţă, îmi urmărea atent toate mişcările. Mă văzuse spărgând sticlărie, „lucrând” cu aparate nebăgate în priză, depăşind cu mult culoarea de viraj la titrări, acel slab-roz pe care trebuia să-l prinzi cu fineţea mâinii şi-a ochiului totodată devenind de nenumărate ori grena sau violet.

Astfel că, într-una din zile, mă luase deoparte şi-mi vorbise grav:

-         Eşti îndrăgostită.

Roşisem toată. N-aş fi avut motiv. Dar uite-aşa, crezusem că acesta-i secretul meu pe care nu voiam să-l împărtăşesc nimănui, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi arătat şi altora. M-a asigurat că nu mă va divulga, dar mi-a pus în faţă două alternative: ori lucrez cum trebuie, ori îmi schimbă lucrarea de proiect şi, implicit, laboratorul. Desigur că am ales prima variantă, deşi nu mi-a fost deloc uşor să-l văd pe Vasea la câteva mese mai încolo şi, totodată, să nu-mi tremure mâna când trebuia s-aduc la semn cu picătura sau să cântăresc cantităţi de ordinul miligramelor, cu precizie de patru zecimale. Totuşi, nimic nu era mai greu, nimic n-ar fi fost mai cumplit decât să plec de lângă Vasea. Abia suportam ziua de duminică, singura în care nu-l vedeam, şi nu ştiam cum să fac să treacă mai repede. Dormeam jumătate din zi, iar cealaltă jumătate mă gândeam la el. Zahangescu mă sfătuise să nu mă mai chinui astfel, ci să mă duc la el să-mi declar dragostea. Şi-apoi, oi vedea: „Ori la bal, ori la spital”, zisese. Ce să faaac? Nici picată cu acid sulfuric! Cum să mă duc la un bărbat să-i spun „Ştii, te iubesc!”? Preferam să-i dau de înţeles într-un mod mai subtil sau chiar deloc, băgându-mi nasul în reacţiile mele chimice, preferam să-mi chinui sufletul punându-mi o mie de întrebări decât… hodoronc-tronc. Asta numai el putea s-o facă. Mai mult, nici măcar nu ştiam ce-i cu el, dacă o fi sau nu însurat (ce-i drept, n-avea verighetă, dar acesta nu era un indiciu, că la vremea aia făceai rost atât de greu de orice, chiar şi de verighete), poate avea o logodnică, o iubită… În sfârşit, recunosc că eram într-o situaţie doar o idee mai fericită decât cea a colegei mele de cameră îndrăgostită de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler. Deşi nu sunt chiar sigură că situaţia mea era mai fericită decât a ei. Măcar ea se consolase cu ideea că Gable, oale şi ulcele,  n-o să-nvieze să vină s-o ceară de nevastă. Şi nici Rhett Butler n-ar fi ieşit din peliculă pentru chestiunea în cauză. Eu, în schimb…

         Într-o zi, Vasea n-a mai venit. De obicei, îşi lăsa vestonul în hol, pentru a-şi pune halatul peste cămaşă. Venea înaintea mea. De fapt, ziceai că doarme acolo. Imediat ce intram în linie dreaptă pe holul întunecos, îmi aruncam ochii pe cuierul din stânga. Prezenţa vestonului kaki, cu cele două stele mici pe fiecare epolet, îmi transmitea o siguranţă, o linişte şi o bucurie de nedescris. Era semnul că el se află acolo, că îi voi auzi vocea profundă, de bass, răspunzându-mi la „bună dimineaţa”, că frumoşii ochi negri se vor opri o clipă asupra mea, că întreaga lui fiinţă se va concentra, măcar pentru o secundă, asupra fiinţei mele, cu o înclinare uşoară din cap şi un zâmbet abia schiţat în colţul gurii. Eram în stare să mă hrănesc ziua întreagă din acest moment.

De vreo două ori, se întâmplase să nu văd vestonul. Inima începuse să-mi bată altfel, aerul devenise dens şi-mi ploua în suflet cu tristeţe. Dar asta nu făcuse decât să-mi amplifice bucuria revederii imediat ce deschisesem uşa laboratorului şi dădusem cu ochii de el la masa de lucru. Îşi îmbrăcase halatul peste veston, iarna era un frig cumplit în laboratoarele ICECHIM-ului. Dar, oricât de frig ar fi fost, nu se compara cu frigul care mă cuprinsese – în plină vară – în ziua în care nu mai văzusem nici vestonul, nici pe Vasea. Mi-am zis că, cine ştie, o fi avut şi el o problemă care l-a determinat să întârzie. Dar nu ştiu de ce nu mă puteam convinge deloc. M-am apucat de lucru, fără tragere de inimă. Pentru prima dată, laboratorul mi s-a părut urât, strâmt, am observat – tot pentru prima oară – cât de crăpată era faianţa de pe mese. Am ţipat la colegul meu de echipă fiindcă nu-mi găseam mănuşile antiacide. Nici para de cauciuc pentru pipetare. Pe care n-am mai avut răbdare s-o caut, astfel că m-am apucat să trag reactiv din sticlă cu gura prin pipetă (oricum eram obişnuită, pare nu găseai decât în ICECHIM, în laboratoarele din facultate sărăcia era mare). În timp ce efectuam această operaţiune de mare fineţe (un pic dacă măreai presiunea, te trezeai cu reactivul pe limbă sau chiar în gât), cineva a venit cu vestea: Vasea murise.

S-a dus naibii pipetarea mea la mililitru, habar n-am ce cantitate din reactiv am înghiţit. Mai ştiu doar că m-am lăsat târâtă la duşul de urgenţă de colegul la care tocmai ţipasem înainte, stropită cu multă apă pe gura încleştată, pălmuită ca să mi-o descleştez, inundată în cavitatea bucală. N-a mai fost nevoie să-mi introducă degetele pe gât să-mi provoace voma; am vomat singură, de bună voie şi nesilită de nimeni. Apoi m-au apucat frigurile, tremuratul; m-au învelit degeaba în pături. Am refuzat Salvarea, iar Zahangescu nu m-a trimis cu forţa la spital, aşa cum era de aşteptat. Dimpotrivă, îi uimise pe toţi când le-a strigat: „Lăsaţi-o în pace! Nu de doctor are nevoie!”. Doar el şi cu mine am ştiut că nu de la reactiv îmi fusese atât de rău.

M-a trimis la Cămin şi mi-a spus să stau cât am nevoie. Dar a adăugat că ar fi mai bine să vin la cercetare, decât să stau închisă în casă. Mi-a mai zis că, dacă vreau, încă îmi mai poate schimba lucrarea, că nu-i târziu. N-am vrut. Am dorit să continui, chiar dacă numai eu ştiu cum nu m-am dezintegrat în particule fine ori de câte ori am mai călcat de atunci în laborator. Dar atât mai puteam să fac în amintirea frumosului brunet cu ochi negri şi voce de bass.

         Mi-am luat lucrarea de Diplomă cu nota 10. Singurul 10 din an. Dar nu m-am putut bucura.

Rezultatele cercetării n-au mai interesat pe nimeni. La scurt timp, a venit revoluţia, „academiciana” fusese executată, ICECHIM-ul lăsat în paragină, iar cercetările în domeniul chimiei – date uitării.

         Vasea nu mai apucase să-şi susţină Doctoratul. Pentru că, înainte de toate, Vasea era militar, Vasea avea un înalt simţ al onoarei şi al datoriei. Dar asta n-ar fi fost suficient să-i aducă moartea. Vasea avea, în plus, ceva ce nu ştiu câţi dintre noi avem, militari sau nu: simţul sacrificiului. Murise ca să-i scape pe alţii.

Cu o zi înainte de a afla noi vestea, fusese la aplicaţii cu plutonul pe care-l conducea. Pentru prima dată, le dăduseră să dezamorseze muniţie adevărată. Pentru a elimina stresul la care sunt supuşi în astfel de operaţiuni, la aplicaţii, geniştilor începători nu li se spune când urmează ca muniţia oarbă să fie înlocuită cu cea de război. Doar comandantul de pluton ştie. În duminica aceea, pentru plutonul lui Vasea venise ziua. Iar pentru el, venise ceasul. Unul făcuse o greşeală, iar el şi-a dat seama că e inevitabil ca, în următoarele secunde, să se producă o explozie şi că urmează să moară cât mai mulţi. Regula spune că, dacă te arunci peste o grenadă, înainte să explodeze, te dezintegrezi tu, dar există mari şanse ca ceilalţi să scape. Asta făcuse Vasea. Îşi salvase plutonul, cu preţul vieţii lui.

         La vreo săptămână de la tragedie, mă căutase un soldat. Era „aghiotantul” lui. Îl însoţea peste tot, chiar şi-n laborator.

-         Domnişoara inginer, nu ştiu cum să-ncep… mă cheamă Ristea.

Ştiam. Mi-l aminteam pe Vasea cum îi rostea numele: „Du-te, Risteo, şi dă-le de mâncare la căţei!” „De unde, tovarăşu’ locotenent, pe sărăcia asta?” „Risteo, nu mă face să-mi pară rău că te cunosc! Au fost vremuri de foamete şi mai mare! Vezi că găseşti un pachet în geanta mea; am luat nişte resturi de la Popotă, că ăia tot le-aruncă”.

-         Eu… am fost prieten cu tovarăşu’ locotenent Vasilievici. Căpitan, post-mortem… N-am grade, domnişoara inginer, sunt un pârlit de soldat, da’ m-a iubit ca pe fratele lui.

Apoi a continuat printre lacrimi:

-         Şi pe dumneavoastră v-a iubit. Ce dragă îi mai eraţi! Numai mie-mi spusese. Da’ dumneavoastră n-avea curaj să v-o spună. Zicea că pesemne n-aveţi ochi pentru el, credea că nici nu ştiţi că există. L-am contrazis. Eu am altfel de şcoală. Văzusem, de-acolo din colţul meu, ceea ce alţii nu văzuseră, iar tov căpitan nu îndrăznea să creadă. Dar se hotărâse. Până la urmă, se hotărâse. În ziua aia nenorocită, se trezise vesel şi cânta. Când l-am văzut aşa, mi-a venit şi mie să fluier. „Tu ce-ai, Risteo, azi? Nu cumva fluieri a pagubă? Ori te pomeneşti c-oi fi şi tu îndrăgostit?” „Nici una, nici alta, tovarăşe locotenent. Da’ când vă văd aşa vesel, m-apucă şi pe mine…” „Foarte bine! Să te-apuce, Risteo! Bucură-te, că-n curând ne-nsurăm! Auzi tu? Azi e duminică, mergem la aplicaţii, dar mâine, cum intră în laborator, cum îi spunem. Nu mai amânăm nicio secundă. Vezi, dacă m-o părăsi curajul, să nu mă laşi! Te duci tu la ea şi-i spui: A zis tovarăşul Vasea că vă iubeşte şi vă roagă să fiţi nevasta lui. Ordin! Ai înţeles? Că dacă nu, Curtea Marţială te mănâncă!” „Am înţeles, tovarăşe locotenent, să trăiţi! Da’ bine că v-aţi hotărât odată, că prea vă perpeleaţi…” “De, măi Risteo! Auzi, voi, la ţară, cum le spuneţi fetelor că le iubiţi?” “D-apăi ce, le spunem? Noi nu umblăm cu farafastâcuri d-astea boiereşti. Semn din ochi, mişcare din cap, bluza descheiată, mâna pe sub fuste, misiune îndeplinită!” “Ţărani cocliţi ce sunteţi! Mă îngreţoşezi!” “Cocliţi, necocliţi, tov lent, da’ noi, când punem capul pe pernă, dormim. Nu ca dumneavoastră, perpeleală la foc mic, când pe-o parte, când pe alta.” Mă iertaţi, domnişoara inginer, aşa i-am zis. Şi el a râs. A fost ultima dată când l-am auzit râzând. Înainte să plecăm la poligon, a devenit deodată serios şi-a zis, mai mult pentru el: „Trebuie neapărat s-o cer. Se apropie sfârşitul de an, după aia o să plece, cine ştie pe unde o să ia repartiţie şi dac-am s-o mai văd.” N-a mai apucat, zicea-i-aş de viaţă!, a luat cu el cererea-asta. Şi eu nu ştiu dac-am făcut bine sau rău că v-am spus. Da’ am zis că-i mai bine să vă spun, că v-am văzut eu şi pe dumneavoastră cum îl mai sorbeaţi din ochi… pe sub ochelarii ăia de protecţie. Dacă vreţi să vă duc la mormânt…

-         Nu. Nu vreau, Risteo. Când mă gândesc la el, vreau să văd un bărbat înalt, brunet, cu ochi negri, nu un morman de ţărână. Ia banii ăştia şi cumpără-i o lumânare şi-o floare. Du-i-le de la mine şi spune-i c-ai avut dreptate. N-aveam doar ochi, ci şi minte şi inimă pentru el. N-am respirat în ultima jumătate de an decât ca să-i aud glasul şi să-l ştiu prin preajmă. Du-te, Risteo!

-         Ce floare să-i iau?

-         Nu ştiu. Una cu petale multe. Dar, vezi, ai grijă, să se termine la „mă iubeşte”!

-         Adică cum?

-         Nu ştii jocul acela? Când eram copii, îl făceam cu frunze de salcâm. Rupeam câte una şi ziceam: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte…

-         Aha! Am înţeles!

-         Şi nu uita… să hrăneşti câinii!

Uneori, ne hotărâm prea târziu. Alteori, poate că nu întâmplător amânăm. Bine-ar fi să putem ca, dintre toate lucrurile ce se lasă amânate, cu cel puţin unul să nu ne jucăm, amânându-l la nesfârşit, aşa cum nu ne putem juca nici cu muniţia neexplodată: cu sentimentele noastre de iubire. Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, ţipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluţe de reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur şi simplu… după deget. Ori în spaimele noastre de a nu fi ridicoli, greşit înţeleşi sau neaveniţi. Uitând că, într-o zi, poate să vină vremea de a dezamorsa muniţie de război, adevărată, nu făcătură, din cea oarbă. Şi că diferenţa de la fericire la nefericire se poate reduce la… o grenadă. Sau, ca în jocurile copilăriei, la o petală.

¹⁾ Save our souls (En) – Salvati sufletele noastre

²⁾ Our bodies(En) – trupurile noastre

³⁾ ICECHIM – Institutul de Cercetări în Chimie

Slobozia, 02,03 aprilie 2011

Si am rămas cu mâna întinsă

        Adeseori am întins o mână. Uneori a rămas aşa, fără a primi vreun răspuns.
Alteori, mi-a fost smulsă din umăr. Cu ură, cu cruzime chiar, nejustificată în niciun fel, pentru o biată mână întinsă.
Câteodată, surprinsă, am simţit pielea-i fină atinsă de răceala de şarpe a unui bănuţ. M-am scuturat iute de povara lui şi-am căutat să dau înzecit înapoi.
Alte dăți, prea rar, mi-a fost strânsă cu căldură, o secundă mai mult decat ar fi trebuit, în cleştele înroşit de focul ce arde in noi. M-am speriat şi-am fugit. Dar n-am ezitat s-o întind iar.
         Uneori, ca noi toţi, am căzut în capcana de-a fi dat cioara din mână pe vrabia de pe gard. Şi m-am ales tot cu o mână întinsă. Sau cu o vrabie ce s-a dovedit a fi cioară. Mai urâtă chiar decât cea care tocmai plecase, schiopătând, alungată.

        Nu există nici vrabie, nici gard. Există doar mintea noastră care transformă cioara-n dihor şi vrabia-n privighetoare. Şi sufletul nostru care gonește aiurea dupa iluzii inveşmântate în fir de aur ce se destramă la prima săgeată necruţătoare a dimineţii.
Şi ritmul de cântec de leagăn ce aminteşte de Lorelei: "Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mâna. Şi am rămas cu mâna întinsă ca a Regelui Lear..."

Slobozia, august 2004

Muzică și garoafe roșii

Gesturile frumoase și delicate, azi, sunt rare. Și totuși, se-ntâmplă. Se-ntâmplă atunci când în spatele lor stau oameni frumoși și delicați. Altfel. Îți vine să zici anormali, într-o lume în care normalitatea se confundă cu vulgarul.

         Gesturile frumoase și delicate merg direct la suflet. Acolo unde omul găzduiește dragostea. Astăzi, 8 Martie 2012, ea a purtat haine de muzică și garoafe roșii.

         Protopopiatul Sloboziei, prin inițiativa P.C.Pr. Protopop Dumitru Drăghici, a oferit sărbătoritelor zilei un concert de înaltă ținută în interpretarea Coralei „Sfântul Mare Mucenic Mina” dirijată de Pr. Cătălin Stanciu. Melodii aflate în repertoriu mai demult, dar și câteva piese noi. Cea mai emoționantă: „Metanie”, într-o interpretare de excepție.
         Au fost, de asemenea, prezenţi elevi de la Şcoala „Sfântul Nicolae” din Slobozia Nouă, care au avut în program poezii şi cântece dedicate mamei.

         La final, în holul Centrului Socio-Cultural „Episcopul Damaschin”, membrii Coralei au oferit doamnelor și domnișoarelor câte o garoafă roșie.

         De mult n-am mai dat importanță zilei de 8 Martie ca uneia speciale. Și totuși, anul acesta, ea a purtat strai de muzică și garoafe roșii.

         Știe cineva cum se poate mulțumi pentru asta? 

"Metanie"
Versuri: Radu Gyr
Muzica: Tudor Gheorghe
Interpretare: Corala Protopopiatului Slobozia

CONCURSUL DE POEZIE DE DRAGOSTE „LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA”… Ediţia a XII-a, 23 martie 2012

Centrul Cultural  al municipiului Piteşti, prin revistele de cultură Cafeneaua literară şi Argeş, organizează ediţia a XII-a a Concursului naţional de poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea…, plasat sub semnul poetului Nichita Stănescu.

La concurs pot participa creatori cu vârste până în 35 de ani, care nu sunt membri ai U.S.R. şi nu au câştigat un premiu la ediţiile noastre anterioare.

Concurenţii vor trimite pe adresa organizatorului câte 5 poezii de dragoste, creaţii originale, nepublicate în volum, fiecare poezie fiind printată sau dactilografiată pe câte o singură pagină, semnată cu numele real al autorului şi având indicat nr. de telefon.

Toate cele cinci poeme vor fi cuprinse într-un singur document cu extensia .doc, cules cu corp 14, Times New Roman CE, mărime 150. Textele vor fi expediate fie la adresa e-mail virgildiaconu2004@yahoo.com, fie poştal, pe  adresa Centrul Cultural Piteşti, Str. Calea Craiovei nr. 2, Casa Cărţii, Bloc G1, sc. C, et. I, cod 110013 Piteşti, jud. Argeş, fie se vor depune direct la sediul Centrului Cultural Piteşti, până la 15 martie 2012. Manuscrisele nu se înapoiază.

Juriul va fi format din membri ai U.S.R desemnaţi de organizator. Aceasta adresa de e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat ca a putea vizualiza pagina. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor fi premiaţi în bani, astfel:

Premiul I:                         375 lei

Premiul al II-lea:               275 lei

Premiul al III-lea              250 lei

Menţiune I                      175 lei

Menţiune II                      175 lei

Festivitatea de premiere va avea loc la Centrul Cultural Piteşti, în ziua de 23 martie 2011, ora 12.00. Premiile se acordă numai câştigătorilor prezenţi la  festivitate. În caz de neprezentare, premiile se acordă următorilor clasaţi.

Poeziile premiate vor fi publicate în revistele Argeş şi Cafeneaua literară.

Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare sau cazare.

      Responsabil de proiect,                       Centrul Cultural Piteşti

      Virgil Diaconu                                              Director,

    Carmen Dumitrache