Twin Peaks de Maltezi (Cronică de Stână - 7)

Vă mai amintiţi serialul Twin Peaks? (sper c-aţi pus corect accentul!). Şi dacă v-amintiţi, şi dacă nu, vi-l amintesc eu. Prin filmul acela umbla o cobe, c-o buturugă-n braţe, care mai „proorocea” din când în când: „It’s happening again!”. Şi deodată, pentru amplificarea misterului, atmosfera era învăluită de-o muzică gravă şi de o ceaţă mai deasă decât cea din poezia lui Jebeleanu. Noi, adică Dobre, Teoharie şi cu mine, buturugă n-am avut; nici cobe. În schimb, de ceaţă n-am dus lipsă. Ne-a însoţit tot drumul de la Slobozia până la Maltezi (via Ţăndărei). Despre drumul de întoarcere nu vă spun deocamdată, c-or fi unii mai slabi de inimă, şi vreau măcar să apucaţi să citiţi textul până aproape de final. Dobre a fost cel care-a sesizat, la o vreme, că „Parc-am fi în Twin Peaks”. Eu speram să fiu măcar pe şosea. Şi să rămân, cum-necum, pe dânsa. Şanţurile nu m-au pasionat  niciodată.

         La Florin, aceeaşi primire călduroasă ca de obicei. De data aceasta, şi la propriu. A mai scos de prin muzeul său personal (a se citi podul cu vechituri) o sobă. Care, culmea! şi funcţiona. Spre norocul nostru, combustibilul folosit era lemnul. Ud, uscat, nu contează! Lemn să fie. Cu cauciucurile pe post de combustibil, Florin experimentase pe alţii, ceea ce ne îndurerează, dar ne şi bucură totodată. Cum de ce? Că n-am fost noi. Uşor o fi să-ţi explodeze soba-n faţă? Acum înţeleg eu de ce Florin pare mereu nepieptănat: că-i bufnit de sobă.

         Nici n-am apucat să ne dezobişnuim ochii de ceaţă, că Florin ne-a şi aşezat la masă. Între noi fie vorba, asta-i o tactică. Doar ce interes avea Florin ca noi să putem vedea bine ce mâncăm? Mie, care mă străduiesc să par evlavioasă (dar nu-i cazul să mă credeţi!) şi ţin post, îmi pregătise special nişte ciuperci. Motiv pentru Dobre să-mi explice tehnica imunizării organismului la otravă, făcând trimitere la autoimunizarea lui Rasputin: „Tu să fii pregătită de orice! Azi mănânci o ciupercă otrăvită, mâine două, poimâine triplezi doza, şi tot aşa. Când o vrea Florin să te otrăvească, sanchi!” Am reţinut ideea. De mâine, m-apuc să ingurgitez ciuperci otrăvite. Feriţi-vă!

         Discuţiile au fost plăcute, indiferent dacă s-au referit la literatură sau nu. Teoharie, cititorul de serviciu, ne-a răsfăţat auzul cu poezii de Radu Stanca. În timp ce Florin, futurologul Helis-ului (cum l-a numit Dobre), ne-a zdruncinat de-a dreptul convingerea că suntem normali. De fapt, în preajma lui Florin, normalitatea e o noţiune mai relativă decât timpul în teoria lui Einstein. Mai întâi, ne-a spus că el a fost Jules Verne. Tocmai când începusem să-l credem, s-a răzgândit: „Sau poate el a fost eu”. (Mă rog, şi eu am fost Regina Cleopatra, dar nu mă crede nimeni. Sau poate ea...) Ca să întărească cele spuse mai înainte, ne-a descris cu lux de amănunte viziunea lui asupra lumii viitoare, când Pământul va ajunge să aibă 80-90 miliarde de locuitori, iar oamenii vor circula pe benzi rulante. De fapt, exprimarea a fost cam aşa: „Autostrăzile mele arată astfel, etc”. Aţi înţeles: pe lângă neuroni şi gărgăuni, Florin mai are-n cap şi nişte autostrăzi. Să sperăm că nu află Ministrul Transporturilor. Mă rog... Tocmai când lui Florin îi luceau ochii mai tare, imaginându-şi benzi mergătoare, terestre şi extraterestre, Teoharie i-a tăiat elanul, spunându-i că el vedea aceste lucruri pe la vârsta de 8 ani. Iar Dobre l-a contrazis vehement, cu următorul discurs: „Du-te, domnule, în autostrăzile tale! La atâta populaţie, n-or să mai fie nici vehicule, nici benzi. O să vină unul să te-nhaţe de ceafă, să te arunce fix în locul în care vrei să mergi.” De unde deducem că una dintre meseriile care vor fi la mare căutare în viitor va fi cea de aruncător de oameni. În gura lupului, în... ce s-o nimeri. Să fiu sinceră, mie nu mi-a displăcut teoria cu benzile rulante. Abia scap de problema parcării. Mare problemă! Până şi fiul meu a sesizat. Odată când, după îndelungi străduinţe de-a alinia maşina ca la carte, i-am cerut părerea, întrebându-l dacă sunt paralelă cu bordura, mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Eşti paralelă cu parcarea!” Drept pedeapsă, trei zile a mâncat numai pufuleţi. Sper să nu citească cei de la Protecţia Copilului. A propos! Protecţia părinţilor de ce nu s-a înfiinţat? Ar cam fi cazul, cu aşa odrasle obraznice!

         Florin (gazda noastră, nu fiul meu care, întâmplător, poartă acelaşi nume), clocotind de vervă, dacă tot nu i-a reuşit să ne sucească minţile cu autostrăzile lui futuriste, a încercat cu altă trăznaie. De data aceasta, întorcându-se în trecut. Că el e sigur că a mai trăit cel puţin în alte trei perioade: o dată în Imperiul Roman, o dată în perioada bizantină, o dată prin secolul XVIII. Neavând argumente să-l contrazicem (că nu i-am fost contemporani în acele perioade), i-am propus să scrie o carte care să poarte titlul „Cum am devenit Florin Ciocea”. Dobre s-a arătat entuziasmat de idee şi de titlu, promiţând că-i face rost de sponsorizare pentru a publica o astfel de carte. Aştept cu interes s-o citesc, poate aşa aflu şi eu cu ce alte personalităţi marcante am avut oroarea să stau la masă. Toate în ambalajul Florin. Printre alte viziuni SF ale sale, se numără şi cea în care îl vede pe Teoharie înconjurat de muze ( a se citi „zuze”). Printre cele mai puţin SF, ar fi posibile plimbări ale noastre la Istambul, Chişinău sau, ceva mai aproape, la izvorul termal de la Târgul de Floci. Florin s-a oferit să ne sape groapa (ştiam demult, dar măcar acum a recunoscut) în care ar urma să ne scufundăm până la gât în apa la 40 de grade. Dobre l-a întrebat cu sfială: „Şi după aia, o astupi?” Florin ne-a asigurat că nu e cazul să ne îngrijorăm, că mai are nevoie de noi, măcar aşa, din când în când, când mai vrea să testeze pe noi ciupercile de plop pe care le culege cu mâna lui. Ne-am liniştit! Şi ne rugăm, aşa cum ne-a îndemnat Dobre, ca prietenul nostru, cu toate trăznăile lui, să nu se schimbe, să rămână cel care e, indiferent cum l-o chema sau cine s-ar crede, căci altfel, viaţa noastră ar fi mai săracă de-o bucată de suflet (sau de-un roman; sau de-un Jules Verne, sau...)

         Tot din categoria „Ce viziuni l-au mai bântuit pe Florin la stână”, face parte şi ideea lui că oamenii nu vor mai fi fiinţe de carne, ci inteligenţe conservate în cutiuţe. Par exemple, dacă ţi se face dor de cineva, te adresezi la cutiuţa respectivă. Astfel, spun eu, versurile melodiei care se cânta odinioară: „Noaptea se lasă în mahala/ Şi câinii latră a pustiu/ La o portiţă stă cineva/ Şi mă aşteaptă ca să viu” vor fi uşor modificate astfel: „Noaptea se lasă pe undeva/ Şi câinii latră-n mod perfid/ În cutiuţă stă cineva/ Şi mă aşteaptă s-o deschid”. Tăcem mâlc la chestia cu inteligenţa (să părem mai inteligenţi decât suntem), cu gândul fiecare la cutiuţa ce-l aşteaptă. Dobre se revoltă primul, când Florin insistă să ne convingă de avantajele acestui tip de ambalaj, va să zică faptul că nu vom mai avea senzaţii de niciun fel: nu tu foame, nu tu sete, nu tu dureri de cap. „Lasă-mă, dom’le, să mă doară capul! Tu nu-nţelegi că eu vreau să mă doară capul?!” De fapt, săracul, cred că voia să spună altceva (a propos de senzaţii), dar s-a jenat, că tocmai se îndrepta spre un loc, către care oamenii (ăştia, din vremurile noastre) se mai îndreaptă din când în când, să se elibereze de-o anumită presiune.

         Teoharie, siderat până-n măduva oaselor de o astfel de discuţie, a încercat să îndrepte conversaţia spre o zonă mai pământeană, mai umană. De fapt, mai … taurină. „Ce mai face Nicuşor?” (Vă amintiţi, cred, de viţeluşii pe care Florin, ca dovadă a expresiei dragostei sale nemărginite faţă de noi, i-a numit cu prenumele noastre). Răspunsul a fost că face bine, a devenit un adevărat taur între timp. Eu n-am îndrăznit să întreb dacă Loredana s-a transformat într-o veritabilă vacă. Dar ce credeţi, că Florin m-a iertat? Mi-a spus cu mândrie că văcarii (pardon! the cow-boys) o alintă Lori (aşa cum mă alintă şi Florin pe mine) atunci când o invită politicos: „Lori, treci, fă, la muls!” Uh! Cauboiul, tot cauboi!

         Gata! Gata cu trăznăile! V-aţi amuzat destul! E momentul să devenim serioşi. Teoharie, care pregăteşte un eseu, ne-a dat o temă de dezbatere pe care, la rândul meu, v-o transfer dumneavoastră. E vorba despre despărţire. Ce este despărţirea, cum o simţiţi, ce urme, ce răni lasă ea? Nu faceţi trimitere la dicţionar! Sufletul omului nu poate fi închis în dicţionare. Aşa cum nici durerea, cum nici iubirea. Teoharie vrea să ştie ce simte un om atunci când pleacă, atunci când fuge departe cu o bucată din tine. Despre el, despre cel care fură vrem să ştim. Durerea celui care rămâne o poate simţi acela ce pleacă? Poate el conştientiza golul, nimicul, golirea de sine pe care ţi le-a „cadorisit” atunci când a închis poarta? Eu nu i-am dat încă un răspuns. În schimb, întrebarea mi-am pus-o şi eu, în felul meu, desigur:

Mă uit la mine ca la televizor,

alb-negru

văd cum îmi trec oameni prin viaţă,

cum pleacă din mine fără priviri înapoi.

Aşa, dragilor, grăbiţi-vă,

căraţi-vă până la capătul lumii!

Unde mama zmeilor vă duceţi cu toţii

şi cât de departe de inima-aceasta credeţi c-o s-ajungeţi?

Aveţi grijă să nu vă uitaţi pălăria,

mănuşile, năravurile, umbrela...

şi neapărat puneţi-vă două fulare la gât!

Înfofoliţilor!

Înzorzonaţilor!

Dacă tot plecaţi, plecaţi mai repede, mai credibil, mai... ireversibil!

Rupeţi mai hotărât cu cleştele înroşit

ceea ce vi se cuvine,

luaţi-vă colţul vostru de inimă!

Închideţi poarta!

Trântiţi-o tare, cu zgomot, cu aplomb.

Dacă tot plecaţi, faceţi-o măcar temeinic şi definitiv,

nu-mi lăsaţi regrete siropoase, doruri, promisiuni

de revedere la sfântu-aşteaptă,

luaţi-vă mărunţişul de viaţă prin buzunare şi duceţi-vă învârtindu-vă!

Ce-aveţi? De ce şovăiţi?

Hai mai repede, e ora stingerii

sentimentelor second-hand!                              

Cine are nevoie de jumătăţile voastre de iubire,

de jumătăţile voastre de trădare?

Valea, când zic!

Eu mai rămân în acest noiembrie incomod

să vă număr paşii apăsaţi pe inimă.

Să nu-mi scrieţi!

Toate cuvintele omenirii nu fac nici cât

o singură plecare...

Tot aşa am plecat şi noi de la stână, dar numai puţin. Twin Peaks reloaded. Dar mult mai în ceaţă. Şi noapte, pe deasupra. Pe drumul aproape pustiu, vedeam venind spre mine valuri-valuri de fum, marcajul era, pe alocuri, inexistent sau invizibil, Tudor Gheorghe declara din boxe, pe acorduri ruseşti: „Te-am iubit, Ludmila”, iar eu eram precum timonierul unei corăbii în derivă ce tocmai s-a rătăcit de nava-amiral. Ştii, Nicu, acum mi-a venit ideea: cred că aşa se simte cel care pleacă, aşa cum eram noi pe drumul acela de fum, călătorind prin noapte ca printr-o lume ireală, corabie în derivă, desprinsă de corabia-amiral, la îndemâna orişicărui val, îndreptându-se spre cine-ştie-care ţărm. Doar că noi eram împreună, reuşind, astfel, s-o ducem la mal.

Până la urmă, nici nu contează aceia care-ţi pleacă. Ci doar aceia care-ţi rămân. Fie şi numai în suflet.

         Să nu-mi scrieţi! Să-mi fiţi!

 

Slobozia, 19/ 20 noiembrie 2011

(Publicat în Revista „Helis”, noiembrie 2011)