Scrisori netrimise (3)

Fiatul alerga în noapte cu o sută şaptezeci kilometri la oră pe interminabila autostradă A nu-ştiu-care a Italiei. Nae schimba cu repeziciune benzile, Ligia schimba cu lentoare picior peste picior, iar eu îmi schimbasem de-a dreptul meseria. Devenisem adică oftalmolog, studiind cu atenţie ochii lui Nae din clipa în care observasem cum, pentru câteva clipe, s-au închis. Nu-mi pusesem până atunci problema cum ar trebui să reacţionez de pe locul „mortului” dacă observ că şoferul a aţipit la volan. Din momentul acela însă am făcut o pasiune pentru asta. Îmi construiam în minte variante ale planului pentru situaţii de urgenţă: să-l strig pe nume (dar dacă tresare şi bruschează direcţia?), să-l mişc uşor (dar dacă mişcă şi el, instinctiv, mâna? la asemenea viteză, nu era nevoie de prea mult), sau pur şi simplu să ţin de volan (până când?) şi să-l trezesc cu un cântecel. „Un marinar avea o barcă”. Sau cam aşa ceva. În timp ce îmi construiam strategia, am auzit un sforăit din spate, semn că Ligia nu dădea doi bani pe planurile mele, cum nu dădea o ceapă degerată nici pe viaţa ei. Rămasă singură cu Nae, semiadormit, am început să-l ţin de vorbă, doar-doar i-o pieri somnul. Îl întrebam despre el, despre familie, despre prieteni şi despre toţi sfinţii din calendar, şi îi ceream cât mai multe amănunte, zgândărindu-l cu întrebarea „şi?”. Îmi răspundea monosilabic, rupt de somn, iar pe mine mă apucase disperarea, neştiind ce subiecte să mai atac. La ultimul meu „şi” mi-a replicat: „Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa”. Vezi mai bine să nu încaleci jeep-ul din faţă! În scurtă vreme, însă, a tras pe dreapta într-o parcare, a oprit motorul, şi-a dus mâna stângă la buzunarul cu bani şi a adormit instantaneu.

Oprirea maşinii a avut efect invers asupra Ligiei, care – de unde se lungise pe bancheta din spate – s-a trezit şi s-a ridicat în capul oaselor. Cu chef de vorbă. În ciuda chefului meu de a dormi un pic, pătrunsă de importanţa meseriei de copilot şi oftalmolog totodată.

      - Ştiţi, eu n-am vrut să mă fac prostituată.

Am eu faţă de popă? Totuşi mi-am înghiţit replica şi am intrat în conversaţie, cuprinsă brusc de curiozitate:

-         Dar ce?

-         Am vrut să mă fac doamnă.

Hait! Şi ce te-a împiedicat?

-         Meseria de doamnă nu există în COR.

-         Păi nu vroiam neapărat coristă.

Doamne!

-         COR-ul este Clasificarea Ocupaţiilor din România. Şi ca să ajungi o doamnă, ar fi trebuit mai întâi să ai o educaţie, apoi o profesie respectabilă, fac pe deşteapta. Ce ţi-ar fi plăcut să faci?

-         Păi, nu cred că mi-ar fi plăcut nimic.

-         Dar voiai să ajungi doamnă.

-         Da.

-         Atunci de ce nu te-ai măritat? Cu unul care să nu te pună să munceşti, să îşi permită să te ţină acasă, fără să faci nimic.

-         Nu l-am găsit.

-         Şi unde speri să-l găseşti? Pe autostradă? Sau poate în maşina lui Nae...

-         Era să-l găsesc odată. M-am îndrăgostit de un dezgustător de vin, a fost mai mult o dragoste plutonică între noi.

Aha! Care va să zică, era şi ceva plutoniu în atmosferă, pe lângă oxigen şi azot. Sau poate plutonică vine de la pluton, şi atunci dragostea aia se transformă de-a dreptu-n orgie.

-         Şi?

Începusem iar cu „şi”-urile, chit că pe Ligia n-aveam vreun interes s-o ţin trează.

-         Şi a plecat într-o zi în delegaţie şi n-a mai venit. Mama a zis că „Ăsta-i bun să-l trimiţi după moarte, că uită să mai vină”. Dar eu l-am tot aşteptat, am suferit mult, mă simţeam devizată-n două. Ştiţi, prezenţa lui mă făcea să mă simt măgulitoare.

Cum spui tu, fată dragă.

-         O dată am vrut şi să mă angajez. Aveau nevoie la o fabrică de textile. Dar ăla de la „Resurse Umanitare” mi-a făcut avansuri, şi am fugit de-acolo fără să-mi mai depun Curriculu Vitei.

-         Păi nu mai înţeleg. Nu te deranjează s-o faci cu oricine pe bani, dar te-a deranjat că ăla de la „Resurse Umane” ţi-a făcut avansuri.

-         M-a deranjat, că eu acolo mă dusesem cu altă treabă.

Aha! Asta-i bună de ţinut minte. Va să zică, dacă-ţi face unul avansuri nedorite, îi spui că te afli acolo cu altă treabă. Când o fi să vii şi cu chestiunea în cauză, n-are decât să te „avanseze”.

-         Câte clase ai, Ligia?

-         Opt. Atât m-a lăsat mama. Că, după aia, mi-a zis că trebuie să-mi câştig singură existenţialitatea.

-         Şi ţi-ai câştigat-o?

-         Asta încerc să fac. Dar e greu, tare greu... cu italienii ăştia mofturoşi...

-         Cum adică?

-         Adică perverşi. Îţi cer să faci tot felul de chestii.

-         Şi le faci?

-         Păi... am de ales? Dar când vine vorba de plată, atâta se ţigănesc! Ei zic despre noi că suntem ţigani. Nu-i adevărat, ei sunt! Odată, am fost la o familie să fac menajul (mai fac şi d-astea când n-am clienţi, dar tot „la negru”). După ce muncisem toată ziua, mi-au propus şi o partidă de sex în trei. Am acceptat, că nu mai aveam nicio centessimă. Le cerusem cinci sute de euro. Nu mi-au dat nimic. Şi m-au ameninţat că, dacă nu plec pe loc, cheamă carabinieri. Ce era să fac? N-am acte, n-am permesso di soggiorno... te bagă ăia la răcoare fără să te-ntrebe cum te cheamă. Toţi românii care lucrează ilegal sunt în situaţia asta. Unii au păţit-o mai rău: au lucrat o lună, sau chiar două; un euro n-au văzut. Când au început să facă scandal, au fost ameninţaţi cu denunţul. Poate-om intra şi noi o dată-n Uniune şi s-o schimba ceva...

Pierdusem firul, nu mai înţelegeam ce spune Ligia. Îi auzeam vocea ca pe un bâzâit, dar cuvintele ei nu mai ajungeau la mine. Am adormit cu un cuvânt în minte – nedreptate – nu mai ştiu dacă fusese al Ligiei, adică rostit de ea sau doar de gândul meu. Adeseori, cuvântul acesta îl asociez cu doctorul Rotea. Poate pentru că mi-a făcut una dintre primele nedreptăţi care m-au afectat şi m-au urmărit ani de zile. Nu-i de mirare că l-am visat.

Eram în clasa a opta, extrem de pasionată de anatomie. Erau la modă concursurile „Sanitarii pricepuţi”. Împreună cu alte patru colege, cu care formam echipa din clasa mea, ne pregătiserăm minuţios, atât la teorie, cât şi la practică. În ziua concursului de la faza locală, totul fusese aranjat – de la bonetele scrobite şi călcate la dungă, până la părul – altfel rebel – cu toate firele aliniate sub ea. Eram mândre foc, ce mai. Aveam şi de ce. Contracandidatele noastre, chipurile, singurele care ar fi putut să ne concureze, erau smotocite, la propriu şi la figurat, lente în mişcări, în răspunsuri, destul de stângace şi împiedicate. Şi totuşi am ajuns la baraj. M-am cam mirat, dar n-aveam timp să mă gândesc la asta atunci. La proba de baraj, echipa noastră primise subiectul „Primul ajutor în caz de electrocutare”. Eu făceam pe „salvatorul” principal, ajutată de colege. Am executat totul ca la carte, vorbind în timp ce efectuam operaţiunile, explicând nu doar cum se face ci şi de ce. Inclusiv modul de deconectare de la reţea, ce trebuie făcut şi ce nu, astfel ca viaţa salvatorului şi a victimei să nu fie în pericol. Şi totuşi... am pierdut. Sub pretextul că, la momentul respiraţie artificială gură-la-gură, nu pusesem „victimei” un obiect între dinţi, care să-l împiedice să-şi ţină gura încleştată, în cazul în care ar fi avut această tendinţă. Am fost şocată şi revoltată – bineînţeles că-l pusesem. La protestele mele, doctorul Rotea mi-a spus că el n-a văzut asta. Nu puteam crede. „De ce nu l-am întreba atunci pe el?”, am plusat, convinsă că nimeni n-ar putea să depună mărturie mincinoasă în nicio situaţie. Judecam oamenii după mine, care întotdeauna mi-am pus conştiinţa, condusă de simţul dreptăţii, mai presus de orice interese personale. Din păcate, „el” era nimeni altul decât fratele mai mic al uneia dintre componentele echipei adverse. Se oferise voluntar pentru postura de electrocutat. Când a fost întrebat, se pare că-şi intrase prea bine în rol, rămânând sub impulsul şocului electric, care îi provocase şi lacune de memorie. De fapt, s-a uitat către soră-sa care se încrunta la el să-l mănânce, şi a rostit neadevărul: „Nu, nu mi s-a pus nimic între dinţi”. A doua zi, am avut grijă să i se pună un junghi între coaste, l-am bătut măr, dar asta n-a schimbat rezultatul concursului.

L-am reîntâlnit pe Rotea după vreo treisprezece ani. M-a întrebat de ce nu m-am făcut doctoriţă, că „erai tare pasionată şi te pricepeai”. Dintotdeauna, am aşteptat momentul cel mai prielnic pentru a răspunde unei poliţe neplătite, chiar de ar fi fost să dureze o viaţă. Doctorul Rotea scurtase momentul la treisprezece ani, servindu-mi pe tavă ocazia, ridicând, fără să-şi dea seama, mingea la fileu. Am tras: „Poate pentru că cineva m-a scârbit definitiv de meseria asta”. I-am spus-o pe un ton sec, lipsit de ironie, fără inflexiuni ale vocii, cu o nuanţă de amărăciune în glas. Nu mă aşteptam să şi înscriu, eram convinsă că nu-şi mai amintea. Răspunsul lui m-a uimit: „Te rog, nu-mi aduce aminte!”.

Aaa, care va să zică nici el nu uitase? L-am întrebat cum e posibil. „Este. Dintre toate nedreptăţile omenirii, cele mai criminale sunt acelea săvârşite împotriva unor copii. Când un adult nedreptăţeşte un copil, se cutremură tot universul”. „Atunci, de ce...?” „Încă n-ai înţeles că adulţii au lumea lor, guvernată de reguli mârşave, pe care le respectă uneori, chiar şi atunci când asta-i determină să ocolească oglinda?”

Am aflat că îi era dator directoarei şcolii, cea care pregătise cealaltă echipă. Şi nu-i ceruse nimic altceva decât să facă aşa încât echipa ei să câştige. „Am urât-o. M-am urât şi pe mine. Am avut coşmaruri... Speram să vină o dată ziua în care să-ţi pot cere iertare. Văzusem clar cum i-ai înţepenit ăluia o bucată de lemn între dinţi, chiar mă mirasem că nu ţi-a scăpat nici măcar un lucru despre care nu se pune problema frecvent; am sperat ca, atunci când a fost întrebat, să mărturisească. Poate aş fi putut s-o dau cotită cumva, să-i dau ăleia peste nas fără să pară că n-am făcut tot posibilul să o ajut. Dar vezi, n-a fost să fie... pesemne trebuia să aflu despre mine şi cât pot fi de mârşav, în ciuda „tâmpeniilor” idealiste pe care le târam după mine din studenţie. Eram stagiar, iar directoarea fusese cea care intervenise pentru mine pe lângă primar să-mi ofere o locuinţă. Cineva spunea că dragostea trece prin stomac. Pesemne dreptatea trece prin acoperiş”.

„M-ai iertat?”

„Demult.”

„O să uiţi?”

„Aş vrea.”

„Şi eu.”

          Când Nae a pornit din nou maşina, m-am trezit. Îl visasem pe doctorul Rotea şi încă mai aveam în minte rugămintea lui din vis: „Te implor să-mi spui că nu eu am fost cel care te-a determinat să nu urmezi medicina!”.  Nae cu motorul lui nu mi-a mai dat timp să aflu ce i-am răspuns. Dar am rămas cu întrebarea: oare chiar el, doctorul, să fi fost cel care m-a îndepărtat de medicină definitiv? Parcă cine ştie? Pe Ligia cine o împiedicase să ajungă doamnă? Poate chiar „dezgustătorul”ei care o făcea să se simtă „măgulitoare”, sau chiar propria mamă care o îndemnase să-şi câştige, de la o vârstă atât de fragedă, existenţa.

-         Nae, tu ce ai dorit să ajungi?

Mă priveşte năuc, nepricepând ce i s-a năzărit cucoanei ăsteia să pună aşa o-ntrebare. Totuşi îmi dă răspunsul:

-         Ceea ce mi-am dorit, am şi ajuns.

-         Adică?

-         Un om cu bani.

Mda. De grija cărora nu poţi dormi noaptea într-o parcare amărâtă prin care nu umblă nimeni.

-         De ce întrebaţi?

-         Aşa... Voiam să ştiu dacă există şi oameni care-şi împlinesc visele.

-         Există.

-         Mă bucur să aflu. Nae,... cum e când îţi împlineşti un vis?

-         Ca dracu! Vreau să spun... e aiurea rău de tot. Când ţi-l împlineşti, înseamnă că nu-l mai ai. Şi fiindcă nu-l mai ai, îţi lipseşte. Dacă-ţi lipseşte... trebuie să pui altul în loc. De exemplu, eu visez acuma să fiu un om cu bani, dar care să nu şi-i mai câştige bătând şoselele şi dormind prin parcări.

Deschide geamul şi scuipă. Pesemne cea mai sănătoasă atitudine în calea spre împlinirea unui vis – să scuipi mai întâi pe el. Să-i demonstrezi că nu dai doi bani pe el, că nu el te joacă pe tine.

Aveam şi eu un vis. Dar nu mi-a venit să-l scuip. Şi rău am făcut.