Florentina Loredana Dalian

marți, 31 ianuarie 2012

Scrisori netrimise sau meandrele fatalității (Recenzie Titi Damian)

Problema prozei feminine a fost complet neglijată, considerată un accident sau o întâmplare într-o istorie a literaturii jalonată de nume masculine. Critica şi istoria literară mai nouă sau mai veche ocolesc, din motive încă necunoscute, dihotomia între literatura femeilor şi a bărbaţilor, deşi ea există, chiar dacă nu a atins o fază acută. Ca să justificăm afirmaţia de mai sus, cercetăm masivele volume ale distinsului profesor Eugen Simion, Scriitori români de azi (Vol I-IV), dar în cele peste trei mii de pagini nu descoperim decât trei nume de prozatoare din perioada respectivă (Dana Dumitriu, Rodica Adameşteanu şi Rodica Palade). Cam aşa stau lucrurile şi în recentele şi masivele Istorii ale literaturii de Ion Rotaru, Nicolae Manolescu sau Alex Ştefănescu. De-abia acum se nasc semnele de întrebare: ori femeile nu s-au aplecat spre proză – poezia este mult mai bine reprezentată - ori au avut mai multe greutăţi de întâmpinat, poate n-au avut curajul necesar să abordeze o specie dificilă precum romanul care cere timp şi răbdare, ori apetitul (gustul) cititorului nu mergea în această direcţie. 
Pe de altă parte, nici critica nu s-a aplecat cu seriozitate să analizeze fenomenul decât foarte târziu. Un studiu consistent pe această temă îl realizează Radu Voinescu în lucrarea Spectacolul literaturii, Editura Muzeului Literaturii, Bucureşti (2003), căreia îi consacră un capitol foarte documentat, intitulat „Literatura feminină de azi”. Aici urmăreşte atât problematica poeziei, cât şi pe cea a prozei, în context cultural universal, fără a epuiza subiectul, de altfel foarte vast, dar reuşeşte să sintetizeze câteva elemente care să-i confere specificitate, cu alte cuvinte să-i definească genul proxim.
Intrigat de problemă, în câteva cronici de întâmpinare m-am aplecat cu seriozitate asupra câtorva autoare (la vârste diferite) de romane (din spaţii geografice diferite). Este vorba de Christina Wittelsbach, 24 de ani, Bucureşti, (romanul „Confuzie sentimentală”, ed. Domino, 2009), Mihaela Burlacu, 34 de ani, Constanţa,  romanul „O vară de necuprins”, ed.Ex Ponto, 2009), Florentina Loredana Dalian, 43 de ani, Slobozia (romanul „Scrisori netrimise”, ed. Antares, 2011), şi Speranţa Calimi, 66 de ani, Bacău, (romanul „La naşterea mea a căzut o stea” ed. Vicovia, 2008), toate având un numitor comun, dragostea, cu traumatismele impuse de intervenţia destinului. Desigur că aceste cărţi şi nume nu sunt nici pe departe suficiente pentru a se putea face generalizări, totuşi am identificat multe aspecte pentru a conferi specificitate prozei feminine care, în momentul actual, pare a fi în ofensivă tematică şi stilistică. Bineînţeles că trebuie avute în vedere diferenţele de rigoare care ţin de personalitatea, de inteligenţa şi de talentul fiecăreia şi care, până la urmă, dau farmec literaturii.
           Diferenţele nu sunt relevante pentru a considera că avem de-a face cu două literaturi: una a bărbaţilor, alta a femeilor, deşi mişcarea feministă este în ofensivă culturală. Cert este că femeile scriu proză, în cele mai multe cazuri, altfel decât bărbaţii. Se opresc asupra unor teme specific feminine, de regulă iubirea. S-ar putea afirma că fac exces de iubire, fapt ce generează un exces de tragic, mai ales că recurg frecvent la motivul literar „fortuna labilis”. Paradoxul şi imprevizibilul sunt mult mai prezente. Scriu într-o manieră aparte, recurgând, de cele mai multe ori, la un narator-personaj care se confesează la persoana întâi, trimiţând pe cititor mai aproape de autentic. Poate că simt nevoia de devirilizare a literaturii contemporane, în scopul căutării unei identităţi, poate chiar a unei literaturi destinate exclusiv femeilor. Accentul este pus pe tema cuplului, întrucât femeia este confruntată cu mult mai multe obstacole în viaţa sentimentală. Aspectele cele mai importante ale acestor diferenţieri pornesc de la faptul că predomină un sentimentalism feminin tipic şi se exploatează detalii ale sensibilităţii şi particularităţi ale receptării specific feminine. Nimeni nu poate descrie meandrele şi abisurile sufleteşti ale unei femei mai bine ca o femeie. Scriitoarele femei caută o civilizaţie a instinctelor bazată pe senzaţii trăite cândva cu intensitate, experienţe recente, dar şi cu refugii frecvente în vis. De aceea, par să recurgă cam la aceleaşi clişee lingvistice şi scheme narative, lăsând impresia falsă că proza lor este insuficient maturizată. Mai au o trăsătură comună: preocuparea pentru lumea ideilor, proza lor fiind presărată cu numeroase reflcţii cu valoare de maximă care vizează o experienţă de viaţă trăită intens, dar şi învăţături morale transmise cititorului prin întâmplările traumatizante ale personajelor imaginate.
         Nici Florentina Loredana Dalian (Dănilă) nu se abate de la aceste reguli, decât în măsura în care, firesc, lasă să i se întrevadă propria personalitate scriitoricească.
         Doamna Dalian îşi pregăteşte cu minuţiozitate intrarea în literatură, obţinând în intervalul 2005-2011 aproape 20 de premii literare la diverse concursuri de proză scurtă (şi poezie, haiku) sau colaborând la reviste literare din aproape tot spaţiul geografic, să zicem Cluj-Napoca, Turnu- Severin, Orăştie, Suceava, Dorohoi, Constanţa, Buzău, Chişinău, Bacău, Deva, Rm. Vâlcea, Mizil sau Slobozia, ca să enumerăm doar câteva.
            Premiile obţinute i-au confirmat cu prisosinţă talentul, aşa că a trecut la pasul următor şi anume publicarea a două volume de proză scurtă, receptate la fel de bine de cititori şi de critică, (atât cât s-au putut pronunţa, datorită tirajelor reduse şi a difuzării limitate a revistelor): „Şi copiii se îndrăgostesc” Editura Clubul Saeculum, Beclean (2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” Editura Remus, Cluj-Napoca (2010), având un Cuvânt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru. Sunt proze scurte care comprimă, cu o mână sigură, drame omeneşti, eşecuri, ratări, neîmpliniri, trăsături, caractere, destine frânte, prezentate cu subtilitate – totul într-o expresie pe care aş numi-o cantitate inepuizabilă de viaţă. Autoarea se mişcă cu  dezinvoltură atât în lumea intelectualului, a oraşului, dar şi în cea a satului, a omului simplu. Multe dintre prozele scurte pot deveni puncte de plecare pentru mari romane. Citarea unei singure pagini din proza ce deschide volumul „Aceeaşi lună peste sat” ar fi suficientă pentru justificarea afirmaţiei că ne aflăm în faţa unei scriitoare de real talent: „Nu mai e nici moara-n sat, Biserica, având sfinţii decoloraţi de vreme, îşi aşteaptă enoriaşii care au plecat demult, iar uliţele-s prea goale ca să mai poarte nume […] Veteranul satului, uitat de Dumnezeu, a adormit pe prispă. Îşi visează tinereţea trecută prin gloanţe. Un glonte vine spre el, din ce în ce mai aproape […] Luna-şi face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeaşi lună peste sat. Undeva, o bufniţă îşi strigă neliniştea […] Pomii îşi foşnesc a nepăsare frunzele jumătate îngălbenite, lepădându-le rând pe rând. Vântul atinge clopotul, smulgându-i un vaiet. Într-o odaie, la lumina mică a unei lumânări, o bătrână numără toamnele...”
         De fapt, prin cele două volume de proză scurtă, Florentina Loredana Dalian face un exerciţiu necesar, pregătindu-şi intrarea pe uşa din faţă în lumea romanului. Romanul Domniei sale, SCRISORI  NETRIMISE, Editura Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi (2011), cu un „Alt cuvânt de însoţire” de Adrian Dinu Rachieru, realizează o excelentă analiză psihologică pe tema dragostei, a destinului şi a înstrăinării de sine, având ca suport înstrăinarea fizică provocată de nomadismul românilor care caută iluzoria împlinire în spaţiul italian. Firul epic al romanului nu este important şi s-ar putea rezuma într-o singură frază. O tânără intelectuală călătoreşte clandestin spre Italia să-şi împlinească iubirea, dar se întoarece dezamăgită. Importante sunt însă întâmplările prezente şi trecute care se asociază acestei iubiri, la rândul lor descoperind cititorului o extraordinară trăire a protagoniştilor Ilinca şi Mihnea.
         Titlul romanului trimite la un fel de un jurnal cu scrisori pe care bărbatul le adresa către o anume Lăcrămioara, dar intenţionat face ca ele să ajungă şi în mâna Ilincăi.
         În ciuda faptului că romanul are un singur fir epic uşor de întrevăzut, depăşind cu puţin o sută de pagini, cantitatea de viaţă, de sentimente, de trăiri ce pulsează spre cititor este impresionantă, mai ales că este realizată (aici este marele câştig al romanului!) cu tehnicile moderne ale răsturnărilor şi întoarcerilor în timp, ale inserţiilor epistolare şi excelente eseuri, ale încadrării povestirii în povestire, toate având ca suport naraţiunea la persoana întâi, persoană care înglobează eul narator şi eul narat pentru a-i conferi textului un grad ridicat de autenticitate. Modernă este şi structura arborescentă prin care scriitoarea deschide poarta urmăririi altor iubiri şi destine, paralele cu ale protagoniştilor, lăsându-i cititorului posibilitatea să compare, să se compare, adică să reflecteze.
         Chiar din prima frază a romanului, autoarea lasă o poartă deschisă spre finalul acestuia, pentru a realiza rotundul: „Rămăsesem să-ţi povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi întâi cum am plecat!”
         Propunem cititorului o urmărire pe secvenţe a evoluţiei evenimentelor şi sentimentelor, în scopul descifrării psihologiei protagoniştilor aflaţi faţă în faţă mereu cu o altă realitate sufletească, morală, spaţială şi temporală, conducând la amplificarea zbaterilor, zbuciumului şi frământărilor într-un crescendo ce va exploda în finalul romanului.
         Aşadar:
         Secvenţa I      – Scurtul popas al Ilincăi în B.M. şi cunoştinţa cu Andrei şi Dalia.
                                   - Plecarea acesteia spre Italia cu maşina unui taximetrist de ocazie împreună cu o prostituată, obligată,  prin natura împrejurărilor, să poarte stigmatul prostituţiei.
         Notează: „Uitasem că şi iubirea-i o şulfă care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăşti”.
Secvenţa a II-a – Popasul la Verona (în drum spre Tortona) o pune pe Ilinca faţă în faţă cu o realitate cutremurătoare din viaţa românilor emigranţi.
                          - Mediul o oripilează: „Românii locuiesc într-un hangar întunecos, cu camere prin care se trece ca-ntr-un tren. Dezordine desăvârşită – haine aruncate peste tot, ceşti cu zaţ de cafea, ibrice, chibrituri, ţigări, mâncare, cărţi de joc, ciorapi desperecheaţi...”
                          - Condiţia femeii (Lola): „Spală, calcă, face mâncare la trei bărbaţi – un amant, un frate, un văr, noaptea se duce la muncă, şi-o fi lăsat vreun copil prin ţară... Singurele distracţii – băutul cafelei, fumatul şi jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, noduroase, grosolane.”
Notează: „E uşor să fii bun când eşti fericit. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată şi să poţi câştiga traiul fără să te umileşti.”
                „ E uşor să-ţi împlineşti un vis? Când ţi-l împlineşti, înseamnă că nu-l mai ai. Şi fiindcă nu-l mai ai, îţi lipseşte. Dacă-ţi lipseşte...trebuie să pui altul la loc.”
Secvenţa a III-a – Popasul într-o parcare pe autostradă.
Notează observaţiile Ligiei, prostituata: „Italienii sunt mai ţigani ca noi şi mai zgârciţi”.
                           - Excelent eseu despre nedreptate prin tehnica proustiană a răsturnărilor de timp.
Notează: „Dintre toate nedreptăţile omenirii, cele mai criminale sunt acelea săvârşite împotriva unor copii. Când un adult nedreptăţeşte un copil, se cutremură întreg universul”.
Secvenţa a IV-a – Episodul întâlnirii cu Mihnea Radian în Italia.
                          - Întoarcere în timp, retrăind momentul idilic al primei lor întâlniri (coup de foudre).
                          - Cunoştinţa cu ceilalţi membri ai familiei din Italia: Vasile (o brută), Nina (soţia lui), Alexa (fiica) şi Crin (fratele lui Vasile).
Notează: „Paradoxal, iubirea, în loc să ne umple de generozitate, reuşeşte să scoată la suprafaţă egoismul din noi, într-o măsură pe care n-am fi bănuit-o.”
               - Dezamăgită de Mihnea, căruia îi contrapune trecuta iubire pentru profesorul Sabin Ladaru, părăsit fără justificări.
Notează: „Nicio ţară, niciun ocean nu te poate feri de propria conştiinţă, de propriul păcat ori de poverile pe care le porţi, sub formă de cruce, în suflet”.
 Secvenţa a V-a – Ilinca descoperă un fel de jurnal al lui Mihnea, conţinând scrisori adresate unei anume Lăcrămioara.
Scrisoarea I – Află că pe medicul Mihnea l-a costat cariera în ţară faptul că l-a sfidat şi l-a rănit în orgoliu pe doctorul H, şeful său.
Notează: „Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în suflete.”
               „Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire.”
Secvenţa a VI-a – Revelionul petrecut în familia celebrului doctor Battista, al cărui asistent (umilit de condiţia transfugului) este Mihnea.
                              - Face cunoştinţă cu inculta, aroganta şi posesiva Mary, stăpâna absolută a doctorului, căreia îi face un portret în tuşe negre.
Notează: „Secretul fericirii stă bine ascuns în lada de zestre genetică a femeilor cu mustăţi şi fără sentimente.”
                „Când iubeşti, ai fi în stare să săruţi şi broaşte râioase. Când îţi trece, începe să-ţi pută şi parfumul celei mai frumoase flori”.
Scrisoarea II – aduce la suprafaţă momente similare din fosta căsnicie a lui Mihnea cu odioasa asistentă Rozica (o sosie morală a lui Mary), din ţară.
Notează: „Omul se agaţă de fericirea lui trecută ca de un colac de salvare. Mai cu seamă atunci când nu mai are de ce se bucura, când simte, pe undeva, că fericirea lui nu se mai poate întoarce.”
Demers eseistic: Descoperă un alt Mihnea tânjind după generozitate, armonie, mângâiere, şi iubire.
Notează reflecţiile lui Mihnea: „Târziu am aflat că vocaţia mea era mai degrabă de doctor de suflete decât de trupuri.”
Secvenţa a VII-a – Alt demers eseistic excelent despre umilinţă şi îndoială având ca pretext biografia fostei asistente Nina care ratase iubirea cu doctorul George.
Notează observaţiile Ninei: „Suntem tentaţi de fiecare dată să credem că în cazul nostru va fi altfel. Uitând că, de fapt, prezentul este un copac ce-şi are rădăcinile în trecut.”
„Cei mai mulţi nu suportă fericirea altora. Şi-n loc să se gândească la cum să fie ei fericiţi, îşi consumă energia inventând metode care să-ţi răpească ţie fericirea.”
Secvenţa a VIII-a – Încercare de comunicare cu frământatul Mihnea, având ca suport orgoliul bărbatului de a-şi fi părăsit lupta, iubirea, funcţia, meseria şi locurile natale.
Notează: „Am înţeles că oricât de mari, de frumoase şi de soprane erau privighetorile altora, niciodată un tril nu-mi va atinge sufletul dacă nu e cântat româneşte.”
Scrisoarea a III-a – Mărturii zguduitoare ale lui Mihnea despre repetatele eşecuri şi laşităţi în dragoste.
Notează frământările bărbatului: „Încă mă mai urmăresc ochii melancolici ai Viorelei, privirea de căprioară rănită a Crinei, pântecul pulsând de viaţă al Sandei. Cine sunt, de fapt? Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate?”
                              - Excelent eseu al lui Mihnea pe tema generozităţii pornind de la regretatul profesor de matematică.
Notează regretele: „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit. Mai presus de orice, dintre cele pe care le putem dărui, se află ceva ce nu poate fi socotit, cântărit şi nici stăvilit în vreun fel: Iubirea.”
„Mie la ce-mi foloseau banii, dacă tânjeam după o mângâiere, după o vorbă bună, după o privire din care să înţeleg că sunt iubit?”
Secvenţa a IX-a   – Dispute morale între Ilinca şi Mihnea având ca suport triada Jackueline Kennedy – Maria Callas - Onassis.
Notează: „Nu mai aştept nimic de la nimeni, nu-mi mai fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot. Altfel, aş muri de scârbă.”
„Marea artistă, marele suflet, şi marea frumuseţe,...călcate în picioare pentru o femeiuşcă, nevastă de profesie...”
                           - Excelent eseu despre trădarea în dragoste având ca suport iubirea secretă a adolescentei Alexa pentru profesorul italian de istorie.
Notează: „O trădare este o trădare şi amărala ei o percepi la fel, indiferent dacă trădătorul e conştient sau nu de răul pe care ţi l-a făcut. După orice pierdere sentimentală începeam să mă refac, încercam să aflu, de fapt, cine sunt: cea dinainte sau cea de după?”
„Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstigneşti, însă va reînvia, după o temporară moarte.”
Secvenţa a X-a – Întoarcerea precipitată în ţară cu maşina aceluiaşi taximetrist Nae, împreună cu o hoaţă.
                            - Sosită în B. M şi lăsată la un colţ de stradă, descoperă că fusese jefuită de femeie.
                            - Stupefiată şi disperată, Ilinca încearcă să facă rost de bani, cerşind sau vânzând brăţara în schimbul unei cafele.
Notează: „Un singur lucru n-am învăţat: să mă feresc de escroci sentimentali. Mă văd într-o existenţă străină, azvârlită într-o viaţă în doi, rămasă pe afară cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să aflu unde am greşit.”
Epilog: - După doi ani,  de ziua ei, Ilinca aprinde o lumânare... pentru Mihnea. Descoperă în cutia de scrisori un plic galben cu o felicitare, un buchet superb de lăcrămioare şi un mesaj: „La mulţi ani... Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înţeles la timp!” Reacţia ei este devastatoare: „Totul se învârtea. Mi-am adunat forţele să intru în casă căci, dintr-o dată, mă cuprinsese un frig cumplit.” De data aceasta, femeia s-a încărcat cu remuşcări, bărbatul pare că s-a eliberat. Până când? „Se vor mai întâlni?” se întreabă oftând cititorul... Roata destinului se învârteşte, spune povestea...
              - Excelent eseul din final având ca protagonist bonsaiul – copăcelul pitic.
Notă: „Realizez grozăvia artei bonsaiului şi mi se face rău. Pentru a face din el acest arbore minuscul, frumos şi la îndemână, omul acţionează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i ramurile, sufocându-l [...] La fel şi omul. Prins într-o iluzie .[…] Mâine voi planta bonsaiul în grădină. Poate, odată cu el, voi creşte şi eu.”
Notaţia (ultimă) - chintesenţa romanului: „Ce-i ţine pe oameni atât de diferiţi împreună, în timp ce pe alţii, care par făcuţi unul pentru altul, îi despart chestiuni mărunte şi stupide? Probabil şi aceasta e una dintre întrebările la care   n-am să aflu niciodată răspuns?”
Este întrebarea fundamentală, lacăt fără cheie, din viaţa omenirii, cea privind iubirea. Întrebare la care se încearcă să se dea un răspuns, de la vechii greci încoace. Pentru aceasta, ei au inventat mitul Androginului. Legenda spune că Androginul (Andros-bărbat, Gyine-femeie), fiul lui Hermes şi al Afroditei, era un tânăr de o frumuseţe rară de care s-a îndrăgostit nimfa lacului Salmakis, dar el o respinge. Disperată, l-a înlănţuit şi i-a implorat pe zei să-i încremenească aşa. Noua făptură, având atributele virilităţii masculine şi ale atracţiei feminine – creatură perfectă – îi sfidează pe zei. Zeus o pedepseşte despicând-o cu fulgerul său. De atunci, cele două jumătăţi – bărbat şi femeie – se caută reciproc până când se potrivesc. Filozoful Platon în „Banchetul” merge mai departe făcând elogiul iubirii, „singura în stare să vindece nefericirea speţei umane.”
Cititorul îşi pune întrebarea, la finalul romanului: Cine pe cine caută? Descoperă că Ilinca şi Mihnea repetă destinul etern al cuplului. Se regăsesc pentru o clipă, fiecare după câte un eşec în dragoste, la o conferinţă internaţională – ea, translatoare, iar el medic specialist. Intervine fatalitatea („ananke” spun grecii) prin neiertătorul fulger şi-i îndepărtează. Urmează cele două călătorii labirintice: a femeii - pe o traiectorie terestră, iar a bărbatului - pe o traiectorie lăuntrică. Cuplul pare că se regăseşte, dar nu se sudează. Intervine din nou fatalitatea. Finalul lasă totuşi o brumă de speranţă: aceea a bonsaiului. Adevăratul suferind în toată această poveste de dragoste este bărbatul, lasă să se înţeleagă scrisorile sale. Pierde meserie, pierde slujbă, pierde familie, pierde casă, pierde ţară, pierde iubire. În numele cui? Al orgoliului? Al dreptăţii absolute? Al iubirii? Femeia, aici, se alege doar cu experienţe, iar în final cu stupefacţii şi alte întrebări. Bărbatul îşi duce mai departe stânca în spate... Uneori fiinţa umană aleargă să prindă destinul din urmă, dar acesta este înapoi. Alteori, îl aşteaptă, dar destinul aleargă singur înainte. Rareori se întâmplă să se întâlnească, dar şi atunci paşii sunt inegali în maratonul iubirii... Acesta este mesajul cărţii. Bonsaiul, pom mutilat, spune că speranţa nu moare, oricât ar fi de mică...
Într-o literatură actuală, dominată de un modernism îndoielnic, de vulgaritate şi impostură, romanul acesta, de o complexitate simplă (folosesc o formulă călinesciană) este scris cu eleganţă, subtilitate, inteligenţă şi echilibru, printr-o tăietură simplă, naturală a frazei şi dă măsura talentului incontenstabil al scriitoarei. Realizează o fină pătrundere în abisurile sufleteşti ale protagoniştilor (mai ales ale bărbatului!) printr-o analiză psihologică subtilă în care introspecţia este punctul ei forte. Calitatea romanului este dată mai ales de multitudinea şi de calitatea reflecţiilor profunde care comprimă o impresionantă experienţă de viaţă. În multe dintre prozele scurte, dar mai ales în acest roman, scriitoarea pare să revitalizeze, să împrospăteze romanul psihologic românesc, de analiză, apropiindu-se cu vigoare şi discreţie de modelul feminin interbelic, Hortensia Papadat-Bengescu, menţinându-se totodată în plutonul viguros şi din ce în ce mai numeros, al prozei feminine contemporane.  
           
                                                   TITI  DAMIAN

Ianuarie 2012

(Publicat în Revista „Helis”, nr. 105, ianuarie 2012)

Portret TITI DAMIAN: scriitor, membru în Uniunea Scriitorilor din România, critic literar, profesor de limba română
Mai multe detalii, la adresa de mai jos:

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

O, rămâi (Cronică de Stână - 9)

         „O rămâi, rămâi la mine!
         Te iubesc atât de mult!
         Ale tale doruri toate
         Numai eu ştiu să le-ascult...”

         Ca autor, mai ales ca poet, a-l lectura pe Eminescu reprezintă, pe lângă alte trăiri,  un exerciţiu al nervilor, o coborâre a tonusului scriitoricesc undeva la limita depresiei. Îţi pare că, după Eminescu, tu nu mai poţi scrie nimic, că, orice-ai scrie, sună banal şi vulgar. Îţi vine s-arunci pana cât colo, să strângi muza de gât şi să te declari inapt pentru poezie. Cu toate acestea, pentru poet, este imposibil a sta departe de Eminescu. Acesta este şi motivul pentru care o parte a membrilor Asociaţiei Culturale Helis (să zicem Aripa... frântă; nu, nu scrântită, vă rog frumos!) au decis să-l comemoreze pe Eminescu. Dar am făcut-o în stilul nostru atipic, adică la Stână. Împreună cu Dobre, Costel, Teoharie şi, de data aceasta, Vasile Pană (zis şi Penel), am poposit la Stâna lui Florin, oblăduiţi de spiritul eminescian.
         Evident că „manifestarea” a început cu lectura poeziilor lui Eminescu, realizată cu măiestrie de Nicolae Teoharie. O mare tăcere se-aşternuse-ntre noi. Tăcerea poeziei. Pe mine, doar muzica mă mai reduce astfel la tăcere. Pentru că 15 ianuarie nu simbolizează numai ziua lui Eminescu, ci şi, mai nou, Ziua Culturii Naţionale, după preambulul eminescian, a urmat lectura din alţi poeţi, precum şi din creaţii proprii. Teoharie ne-a delectat şi cu câteva însemnări din Fernando Pessoa şi câteva poezii ale recent premiatului Ioan S. Pop. Costel Bunoaica ne-a citit dintr-un manuscris depus prin anii ’80 la Editura „Albatros”, rămas încă nepublicat. Pe atunci, condiţiile de publicare ţineau cont de alte criterii, printre care valoarea se afla mai prin coadă. Chiar dacă ea mai reuşea uneori să răzbească. Dar cu ce preţ! Unii n-au fost dispuşi să-l plătească. Şi Dobre a citit poezii scrise mai demult. Ascultându-i, mă gândeam la tinereţea poetului, în general. Mai bine zis, la tinereţea poeziei. Pentru ca atmosfera să fie şi mai invadată de spiritul lui Eminescu, Vasile Pană a adus şi o fotografie după un portret al poetului, realizat de el. Vasile ne-a şi lecturat din scrierile sale. Fost poliţist, are un întreg arsenal de poveşti. Adevărate. La solicitarea (con)fraţilor mei, de a citi şi eu, întrucât nu-mi adusesem texte, am recitat unul, singurul pe care-l ştiu aproximativ pe de rost, o poezie scrisă cândva, din lipsă de inspiraţie prozastică – Domnişoara Nimeni. Nimeni, nimeni, dar Dobre a şi-nhăţat-o.
         Partea cea mai interesantă a constituit-o momentul pe care ni l-a propus Teoharie. Un joc. Nu, nu, Teoharie nu se joacă decât serios. Adică el, şi când se joacă, e serios. Ceea ce ne-a determinat şi pe noi să „ne jucăm” cu simţ de răspundere. A fost, de fapt, un interesant exerciţiu de scris. Fiecare dintre cei prezenţi a propus câte patru cuvinte. Am alcătuit, astfel, o listă formată din 24. Apoi, fiecare dintre noi a trebuit să compună câte 6 texte (poezie sau proză) care să conţină cele 6 grupuri a câte 4 cuvinte. Ce a ieşit, vă lăsăm să constataţi, citind Anexa pe care o va ataşa Dobre acestei cronici. El a insistat să publice acele texte „la prima mână”, nelucrate, neprelucrate, necoafate..., deşi unii dintre noi s-au opus, fie sub pretextul că mai trebuie să rescrie pe alocuri (exigentul Teoharie), fie că anumite cuvinte nu ar trebui să apară în revistă (pudicul Costel), etc. Dobre, în schimb, tot ce ştie el face (şi bine face!). Ne-a adunat foile rapid, fără să ne lase timp de reacţie, le-a dosit numai el ştie unde şi, probabil, le-a dat ulterior Veronicăi, să le culeagă. Mulţumim, Veronică, şi sperăm că n-ai roşit prea mult! Stimaţi cititori, ne cerem scuze pentru anumite cuvinte „tari”. Cred că nu mai e nevoie să vă spun cine le-a propus. Pentru cei care ar mai avea dubii, voi spune totuşi: Florin. Însă n-a făcut-o din dispreţ faţă de poezie, ci dorind să ne pună la încercare calităţile poetice. Va să zică, oricine se pricepe să facă poezie despre lună şi floare. Dar – susţine Florin – numai poeţii adevăraţi pot scrie fără a coborî ştacheta şi despre... despre... în fine, vedeţi dumneavoastră!
         După atâta literatură pe pâine (şi nu doar pe pâine, ci şi pe mămăligă, ingredient nelipsit din hrana noastră de la stână), ne-am aerisit puţin inteligenţele pe-afară, unde se plimba o hoaţă de primăvară, încercând să ne păcălească cu-n soare ce-şi etala perfid dantura; ne-am răzbunat refulările la o partidă de tir (căreia eu şi Vasile ne-am opus iniţial, însă fără succes), apoi ne-am întors la... literatură. Am uitat să vă spun că, în timp ce ne scriam poeziile, Costel s-a rupt pe şest de grupul nostru compact, mutându-se mai încolo, la o măsuţă pe care se aflau două volume de Eminescu. Aşa că, dacă vă vor plăcea poeziile sale, ştiţi din cine a copiat. Tot ingeniosul Teoharie a venit şi cu ideea unui alt joc (serios, desigur), în care el, dirijorul, dădea o idee, o frază de început, pe care o continuam fiecare din punctul în care o lăsase precedentul la comanda fermă din pix a lui Teo. Un fel de telefon fără fir, literar. Exerciţiul acesta nu ne-a prea reuşit, poate pentru că eram obosiţi, ori poate ameţiţi de la pipa (păcii) lui Florin, din care am tras cu toţii, chiar şi cei nefumători (iată ce grozăvii se pot săvârşi în numele păcii). Sau poate pur şi simplu pentru că ne-a răpus...

         ... Mistreţul cu colţi de argint, depresiv

         Se lăsase noaptea. Când ne pregăteam de plecare, pe uşă a dat năvală o veritabilă trupă de comando alcătuită din trei generaţii (vârste între 16 şi 82 de ani): fiu, tată, unchi, bunic. Prieteni de-ai lui Florin de la capitală. Despre unchi aflăm de la Florin că e un pasionat de istorie şi colecţionar de monede. O persoană extrem de veselă şi comunicativă, aşa cum, de altfel, erau toţi. Deşi se întorceau de la... vânătoare. Eu rămăsesem, cred, holbându-mă, cumva mânată şi de curiozitate, dar şi de uimire. Până atunci, singura mea cunoştinţă din tagma vânătorească fusese vânătorul din „Scufiţa Roşie”. Dar, în imaginaţia mea, acela nu avea nici frumuseţea angelică a copilului, nici cuminţenia bunicului, nici blândeţea tatălui, nici umorul unchiului şi nici buna dispoziţie a tuturor. Mă întrebam în gând: „Dacă aşa arată vânătorii, atunci cum trebuie s-arate ecologiştii?” Şi mai era o situaţie de-a dreptul atipică. Cu toţii am auzit despre poveştile vânătoreşti „umflate”. La ei, era exact invers: parcă se străduiau să ne convingă că ei nu sunt vânători. Mdaaa? Dar cu mistreţul din portbagajul maşinii de teren ce-i? Astfel am aflat că există o specie de mistreţ pe care, dacă ar fi întâlnit-o Ştefan Augustin Doinaş, ar fi scris „Mistreţul cu colţi de argint depresiv”. După spusele vânătorilor noştri, mistreţul acela, sinucigaş de-a dreptul, le sărise singur în cătarea puştii şi-n portbagaj. Ei n-ar fi vrut să-l omoare, dar te pui cu porcul! Degeaba încercau ei să-l alunge, animalul nimic! Mai tare le ieşea-n cale (o fi suferit, sărmanul, din dragoste!). Până la urmă, oameni cu suflet bun, le-a fost milă să-l lase să-şi aplice vreo tehnică mai dureroasă, ori să fie nevoit să se întoarcă-n genunchi la măgăriţa aia de poarcă mistreaţă care-i pusese oful la inimă, şi, cu durere-n suflet, l-au eutanasiat cu vreo două gloanţe.
         Până să mă lămuresc eu ce hal de vânători sunt dumnealor, doar ce intraseră pe uşă şi am făcut cunoştinţă, Şeful de Trib (unchiul) a tunat, aruncând priviri fioroase: „Cine-a scris Cronica de stână?” Hm... m-am bucurat că modestele mele cronici sunt citite până şi de Bagheera, dar în momentul acela aş fi preferat să nu fi fost eu cea care le-a scris. Pentru câteva clipe, am fost un mistreţ în cătarea puştii. Dar unul care voia să trăiască. Prietenii mei, aşteptând cu sufletul la gură să mă autodemasc, îşi găsiseră subit preocupări care mai de care mai intelectuale. Unii admirau pereţii, alţii îşi rodeau cu sârg unghiile proaspăt tăiate, alţii făcuseră o pasiune pentru vârfurile bocancilor. Văzându-mă astfel lăsată la greu, am întors şi eu capul în spate să văd care-i celebrul autor de cronică de stână, dar negăsind pe nimeni, m-am resemnat precum ciobanul mioritic. Când am emis onomatopeea, un „eeeuuu” sugrumat, pregătindu-mă să le spun că eu am ce am cu pescarii, dar despre vânători numai de bine (de bine şi de mama lor!), Şeful de Trib a tunat din nou, producându-mi un alt tsunami interior: „Mi-a plăcut! Aţi descris exact ce-i aici!” Am scăpat și de data asta! Ei! Să vedem dacă acum o să-i mai placă. Mai ales că le-am înflorit mai ceva ca... vânătorii. Apoi ne-a spus o poveste (adevărată) de pe vremea când Florin îşi construise prima sa „vilă” pe actualul teren – după expresia domnului George (vânătorul şef), „câţiva snopi de coceni acoperiţi de-o folie”. În care domnia sa a avut bucuria de a dormi într-o noapte ploioasă. De-atunci a rămas îndrăgostit de-un refren: pic, pic, pic! Şi de blana de oaie pe care susţine c-a încălzit-o cu propriul trup (şi eu ştiam că de obicei se petrece invers) până dimineaţa.
         S-au vorbit mai multe. Despre generozitate, despre Nichita Stănescu, despre generozitatea lui Nichita (povestea cu moneda o voi spune altă dată). Din păcate, a doua zi fiind luni şi fiecare trebuind să ne întoarcem la îndatoririle noastre, n-am putut rămâne cu simpaticii vânători până târziu în noapte. Dar ne-am promis o revedere la Stâna lui Florin din Maltezi, unde până şi mistreţii trag (sau unde se trage până şi-n mistreţi). Eu n-am vrut să privesc în portbagaj – moartea n-are nimic grandios, nimic poetic – dar bineînţeles că tot am zărit conturul mistreţului în lumina lunii care-l învăluia cu un nimb literar, amintind de mistreţii lui Ştefan Bănulescu din nuvela „Mistreţii erau blânzi” şi – bineînţeles – de mistreţul lui Doinaş.

         În jeepul cel negru, bengos şi masiv,
         Acolo-şi aflase odihnă şi loc
         Mistreţul cu colţi de argint, depresiv
         Rănit din amor cu săgeata de foc.

         Măi Lori, e Rex mişunând sub copaci!
         Zicea Florinică, rânjind cu dispreţ;
         Dar eu răspunsei, întorcându-mă: Taaaci!
         (În mână ţineam un imens făcăleţ)

         Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ...





Slobozia, 17, 19 ianuarie 2012

(Publicat în revista „Helis”, ianuarie 2012)

Foto:   Gheorghe Dobre

marți, 24 ianuarie 2012

HAIGA - Peindre en poesie



În ianuarie 2012, a apărut, la Editura Association francophone de haiku din Franţa, volumul bilingv (francez-englez) „HAIGA – Peindre en poésie” (HAIGA – pictură în poezie). Coordonatorul lucrării şi, totodată, realizatorul picturilor este poetul constănţean Ion Codrescu.  Domnia sa a selectat autori de haiku din mai multe ţări, ale căror haiku-uri i-au inspirat un desen. Cartea beneficiază de o prefaţă a Profesorului Itô Isao de la Universitatea Aichi, Japonia, circulă în peste 15 ţări şi a fost bine receptată atât de public, cât şi de critică.
Autorii români selectaţi de domnul Ion Codrescu sunt următorii (în ordine alfabetică):
David Alexandru
Ana Maria Bezem
Adrian Briedis-Macovei
Cornel C. Costea
Magdalena Dale
Florentina Loredana Dalian
Patricia Lidia
Letiția Iubu
Vasile Moldovan
Cristina-Monica Moldoveanu
Ecaterina Neagoe
Radu Patrichi
Virginia Popescu
Ion Răşinaru
Vasile Spinei
Eduard Ţară
Ion Untaru
Laura Văceanu






Ploaie de vară - 
bărcuţa de hârtie
pe-un ochi de apă

duminică, 22 ianuarie 2012

Mereu alti călători

         În gară, mereu alţi călători. Acelaşi Ceas cu limbile strâmbe, măsurându-le trecerea.      Admir cu nesaţ culorile toamnei şi-i mulţumesc lui Dumnezeu. Ştiu eu pentru ce. Lângă mine, orbul oftează. În ce culori vezi tu, omule, toamna? Câinele i se lipeşte de picior, trecându-şi capul de jos în sus şi de sus în jos, într-o mângâiere pe care doar aceste fiinţe ştiu s-o dăruiască. Orbul îi pune mâna pe cap, mângâindu-l, la rândul său. Deodată zâmbeşte şi i se adresează consolator, cu ochii în gol: „Lasă, Bobică, e frumoasă viaţa!”. Bobică dă din coadă şi îşi depune botul pe mâna stăpânului, într-un gest aprobator, de recunoştinţă.
         Îmi soseşte trenul. Mă ridic, neştiind ce ar trebui să fac. Să-l întreb pe vecinul meu de scaun dacă vrea să-l ajut, să-i spun „ la revedere”, sau să plec prefăcându-mă că nici n-am stat lângă el. În fond, nu mă văzuse. Dar orbii posedă un alt fel de „vedere”. Doar noi, cei sănătoşi, suntem atât de trufaşi încât să ne imaginăm că deţinem adevărul absolut. Mă rog, vorbesc în dreptul meu...    
Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul, simţindu-mi ezitarea, îmi strigă, când deja mă depărtasem: „Mergeţi liniştită la tren, că noi ne descurcăm!”.
Bobică o ia înainte, responsabil. Merge sigur de sine, doi-trei paşi, apoi se opreşte, uitându-se înapoi, aşteptând să fie ajuns din urmă. Apoi porneşte iar. Îşi conduce stăpânul exact prin locurile de trecere pentru traversarea căii ferate. În uşa trenului, urcă, aşteptându-şi prietenul în capul scării. Apare şeful de tren şi le spune că animalele sunt interzise în tren. Nu mă rabdă inima şi îi arăt, la o uşă mai încolo, nişte „animale” îmbrâncindu-se. Ridică din umeri: „Ce vreţi, doamnă, regulile sunt reguli! Şi-apoi, „animalele” alea şi-au plătit biletul”. Sau şpaga, ce contează? Asta era? „Cât costă?”, întreb. „Ce?” „Biletul de tren pentru câine.” „A! Nu costă nimic, dar nu-nţelegeţi? Nu e voie şi gata!” „Şi dacă totuşi cineva se urcă însoţit de  animale şi îl prindeţi?” „Amendă!” „Cât?” „O sută de lei.” „Poftiţi amenda şi lăsaţi-l să urce!” „Du-te, cucoană, de-aici! Dacă am supracontrol, ce mă fac?” Dacă te năşteai orb, ce te făceai?
În timpul „parlamentărilor” mele cu „naşul”, doi ţigani se coţopeneau să urce un sac din care se auzeau guiţături sfâşietoare. Îi arăt: „Ei? Regula care nu poate fi încălcată nu se aplică pentru toţi?” Mi-o retează cu enervare: „Asta-i altceva! Ăia se mănâncă...omul trebuie să mănânce. Ce să fac, să-i iau hrana de la gură?” Taci, că n-ai înţeles nimic! Bine că trăim să mâncăm.
„Vă rog poftiţi în vagoane! Trenul pleacă într-un minut.”, se aude vocea şefului de tren, care dispare în vagonul lui. Îi spun orbului: „Urcaţi! Cu Bobică cu tot. Ce are să vă facă?”
Zâmbeşte trist: „Mă poate da jos într-o altă gară sau, şi mai rău, în câmp. Aici măcar cunosc locul, am paşii număraţi. Hai, Bobică, dă-te jos! Trenul nostru încă n-a sosit...” Bobică, ascultător, coboară dintr-o săritură.
Trenul se pune în mişcare. Pe scara vagonului, cu lacrimi în ochi, le fac cu mâna, fără să realizez absurdul gestului. Bobică aleargă pe lângă tren, în sensul de mers, conducându-l cu lătrături. Omul îl urmează încet, pipăind atent cu bastonul. Înainte să prindem viteză, îl aud strigându-mi cu acelaşi glas optimist cu care îl asigura pe Bobică de faptul că viaţa este frumoasă: „Vă mulţumim! Măcar aţi încercat. V-aţi născut prea devreme. Nu plângeţi! Nimeni nu-i de vină că viaţa e aşa cum e, că lumea se împarte în oameni şi animale, în văzători şi nevăzători...”

         Altă gară, alţi călători. Acelaşi Ceas cu limbile strâmbe, măsurându-le trecerea uneori  nedreaptă...

Slobozia, septembrie 2009

joi, 19 ianuarie 2012

Interviu TV România de Mâine

video

Interviul a fost realizat de domnul Cezar Lungu, realizator de emisiuni la TV România de Mâine, cu ocazia decernării premiilor concursului literar „101 Zile de Cultură la Costinești” în data de 22 septembrie 2011, la Constanța, în incinta Cercului Militar care găzduiește Cenaclul „Mihail Sadoveanu” condus de domnul Aurel Lăzăroiu

miercuri, 18 ianuarie 2012

Dialoguri fără pretentii


- Cu ce ai putea cuceri lumea toată?
- Niciodată nu vei putea cuceri o-ntreagă lume. Dar dacă insişti, îţi voi răspunde astfel: jumătate îţi va sta la picioare dacă îi vei zâmbi, cealaltă – dacă-i vei trage o palmă la momentul potrivit.

*
- Unde se grăbesc oamenii?
- Spre punctul în care vor ajunge ei înşişi să-şi pună această întrebare.

*
- Există vreo asemănare între buni şi răi?
- Aceea că atât unii cât şi ceilalţi vor să facă schimb de locuri. Dar nu pentru multă vreme.

*
- Reţeta fericirii?
- Experienţa a demonstrat că oamenii sunt mai dispuşi să testeze reţete proprii, căutând acelaşi rezultat, după metode diferite. Din câte ştiu, patentul n-a fost încă acordat.

*
- Există cale de mijloc?
- Da. Odată ce-ai apucat pe ea, cu jumătatea din tine care mai trăieşte îţi vezi cealaltă jumătate murind.

*
- Iubirea...Vorbeşte-mi de ea!
- Viaţa e mult prea scurtă pentru a ne irosi în povestiri de iubire. N-ar fi mai bine să iubim?

*
- E-adevărat că între femei şi bărbaţi există multiple deosebiri?
- Pentru astfel de informaţii te trimit la statistici. Eu nu cunosc decât Femeia şi Bărbatul. Şi nu există-n lume alte două elemente mai deosebite, care să formeze împreună un tot atât de sublim.

*
- De ce ne amintim totdeauna cu drag de copilărie?
- Pentru că lumea privită prin ochi de copil este una ideală – nici un seism n-are puterea s-o zdruncine, nici o mocirlă darul s-o mânjească. În schimb, cea mai firavă rază de soare, o poate transforma într-un ocean de lumină.
*
- Adeseori încurcăm cărările. Cine-ar putea să ne călăuzească pe drumul bun?
- E simplu: întreabă-ţi sufletul!
- Şi dacă, totuşi, mă duce pe unul greşit?
- Atunci înseamnă că e greşit doar după mintea ta. Sufletul nu dă greş niciodată, acolo Dumnezeu a strecurat esenţa divină. Restul s-ar putea obţine şi-n laborator.

*
- Dacă un prieten te dezamăgeşte, cum ai putea să-l pedepseşti?
- Dacă un prieten te-a dezamăgit, poţi fi sigur că şi-a primit deja pedeapsa. Şi-a aplicat-o singur în chiar clipa în care ţi-a dat lovitura. Tu ai auzit numai tunetul, dar fulgerul îl trăznise pe el dinainte.

*
- Până unde poţi merge cu încrederea în oameni?
- Nu-ţi rămâne decât să afli singur. Încearcă! Oricum, merită mai mult decât dacă i-ai cataloga dintru început.

*
- Ce crezi despre teoria care afirmă că Pământul e rotund?
- Până ce nu voi avea o alta viabilă, nu-mi rămâne decât să cred asta. Şi-apoi, ce importanţă ar avea pentru mine, dacă aflarea adevărului nu mi-ar putea schimba în vreun fel viaţa?

*
- Există totuşi adevăruri incontestabile.
- Cine spune asta?
- Înţelepţii.
- Şi cine a hotărât că ei sunt înţelepţi?
- Ceilalţi...
- ... mai puţin înţelepţi decât ei. Şi-atunci cine-ai vrea să-i contrazică?

*
- Cum e mai bine, să te înalţi pe munţi de steril, sau să te afunzi scotocind după filonul de aur?
- Este alegerea ta. Dar ai grijă ce înţelegi prin „înălţare”! A! Şi nu confunda aurul cu tinicheaua!

*
- La urma urmei, ce este viaţa?
- Imaginează-ţi un drum pe care mergi într-un singur sens şi doar o singură dată. Ai grijă ca urma pe care-o laşi să nu rănească paşii nimănui care-ar veni după tine! Cu cât blândeţea cu care calci va fi mai mare, cu-atât semnele trecerii tale se vor şterge mai greu. Şi nu uita că nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit!

Slobozia, decembrie 2005

vineri, 13 ianuarie 2012

International Capoliveri Haiku 2011 - Lista autorilor selectați

Sursa: http://www.giorgioweiss.it/node/524


International Capoliveri Haiku Contest 2011, authors selected to be included in anthology 2011. Winners of the Contest will be selected among the authors included in the following list, by March 2012.
According to the announcement, the winning poets are granted with a 7 day stay for two people in hotels or residences in Capoliveri (Elba Isle) and  a awards ceremony  in May 2012

Concursul Internațional de haiku Capoliveri, 2011 - Lista autorilor selectați pentru a fi incluși în antologia din 2011. Câștigătorii concursului vor fi selectați dintre autorii incluși în lista de mai jos, până în martie 2012. 
Conform anunțului, poeții premiați vor primi un sejur de 7 zile, pentru două persoane, în hoteluri sau reședințe din Capoliveri (Insula Elba) și vor participa la ceremonia de premiere în mai 2012. 

Foreign authors  (Autori străini)

Bartulovic Danica - Croazia
Blegvad Malte - Danimarca
Boazu Oana Aurora - Romania
Bogovic Zlata - Croazia
Cakan Zeljka - Croazia
Cevei Patricia Lidia - Romania
Cikaric Predrag Pero - Serbia
Ciobica Cezar-Florin - Romania
Ciupitu Iulian - Romania
Coutelier Jean-Paul - Belgio
Dalian Florentina Loredana - Romania
Dembonczyk Andrzej - Polonia
Djmniakovic Janko - Croazia
Durmisevic Smajil - Bosnia Erzegovina
Ecker - Magdalena - Austria
Fatu Nalatiu Victoria - Romania
Florea  Carmen - Romania
Gahnertz  Daniel - Svedese
Grossinger Veronika - Austria
Iubu Letitzia Lucia - Romania
Jaklenec Ksenija - Croazia
Korbus  Dubravko - Croazia
Laage Valentine - Danimarca
Margolak Jacek - Polonia
Maslovaric Rajka Andelic - Croazia    
Matas Dusko - Croazia
Mileta Malvina - Croazia
Mrkela Milena - Serbia
Nazanski Boris - Croazia
Neagoe Ecaterina - Romania
Nonnet (BIKKO) Jean-Claude - Francia
Padeanu Oprica - Romania
Pedini Jean-Baptiste - Francia
Petcu Anca - Romania
Pierides Stella - Inghilterra
Pogorilic Marija Angela - Croazia
Primorac Vera - Croazia
Quinta Philippe - Francia
Racheva Lili - Bulgaria
Radovanovic  Gordana - Serbia
Referendaru Borisov Viorica  - Romania    
Simmonds Keith A. - Francia
Supek-Andrijević Zrinka - Croazia
Terryn Frans - Belgio
Tirenescu Maria - Romania
Trendafilova Kalina - Bulgaria
Vanden Broeck Guy - Belgio
Vucinic Jambresic Zeljka - Croazia
Vukelic Rozic Djurdja - Croazia
Zivkovic Verica - Serbia

Clipe

          Clipe umbrind inocența noastră, aducând jertfă vinovăției din noi. Din bunătate mi-am dorit să fac totul. Si tot din bunătate am rănit până la coagularea sângelui.
          Alte clipe aducând luna în plină zi - lumină palidă și inutilă, luminând strâmb și nelalocul ei. Din dragoste - venită prea devreme ori mult prea târziu - am alungat uneori soarele.
          Clipe urmând drumul cu spini, înfipți în fiecare cuvânt nepotrivit simțământului geamăn. Din credintă m-am războit cu credincioșii, crezându-mă ei că hulesc, când eu doar înălțam rugă Lui Dumnezeu din gânduri care se-mpiedicau de cuvinte.
         Clipe rătăcind a mirare. De sine, de tot și de toate. Mirându-mă am înțeles… că n-am înțeles mare lucru.
           Clipe amestecându-se ca ițele unui război de țesut condus de mâini nepricepute. Când ai fost tu? Când altcineva?
          Clipe înșelând încrederea din noi. Am făcut bine? Am făcut rău? Dar dac-aș lua-o de la capăt?
           Alte clipe mințind pe cel din oglindă. Ești frumos, ești minunat! Dar dacă ți-ai putea vedea sufletul?
            Clipe mimând bucuria, având-o și-apoi așezând-o cuminte în cui. Cuiele mai cad uneori... pe apa Sâmbetei. Cu ce-am agățat în ele cu tot.
            Alte clipe arzând nestemate. De-atâta sclipire ai putea să orbești. Mai bine lasă.
            Clipe sfredelind cu sârg Universul. De-atâta cunoaștere, ultimul lucru pe care l-am aflat a fost că nu știu nimic. Și am rămas cu praful de stele în palmă.
           Alte clipe luptându-se până la ultima, cu viața-n piept. De-atâta revoltă, m-am retras în nemișcare, așteptând ca lucrurile să se-ntâmple.
          Clipe visând zboruri înalte, mai sus de cer, până la Tatăl.
Din vise mi-am făurit iluzii - omagiu al spectaculoaselor prăbușiri.
      Alte clipe survolând pământul, mai aproape, din ce în ce mai aproape. Din frumusețea lui mi-am pictat un tablou, să-l privesc când cerul va fi prea departe. Urâțenia n-am vrut s-o văd; până când n-am mai putut fugi.
       Clipe amenințând ceasul din perete. Clepsidra nu iartă. Și mâna care-ar trebui s-o întoarcă rămâne paralizată. Până la ultimul bob de nisip.
       Și peste toate - binecuvântatele clipe așternând uitarea.

Slobozia, aprilie 2004

marți, 10 ianuarie 2012

Sara pe deal

Clementina

Frumoasă, distinsă, elegantă, cu gesturi princiare. Chiar mi-o imaginam coborâtă din cine știe ce familie de prinți. Mai interesant decât toate îmi părea faptul că, în ciuda tuturor acestor atuuri, limbajul trupului ei, mimica feței exprimau smerenie, un anume soi de cumințenie și blândețe. Ce plus de frumusețe adaugă unei femei această trăsătură atât de rară, cu care sunt convinsă că te naști. Nu, blândețea nu se poate dobândi; cel mult, o mai poți cultiva.
La cursul de engleză de la British Council, stăteam așezați în cerc, astfel că ne puteam vedea unii pe alții. Mi se pare o idee foarte bună. De ce, în școli, ne-or fi aliniind ca pe soldați? Am remarcat-o cu ușurință, se distingea net de mulțime. Oricât mă străduiam să îmi mut privirea de la ea, nu prea reușeam. Făceam ce făceam și trăgeam cu ochiul. Am o atracție nativă către frumusețe. Rămân uitându-mă după oamenii frumoși (copii, femei, bărbați, nu contează), având un singur sentiment: de admirație. Într-un anume fel, am fost nedreaptă dintotdeauna: nu știu de ce, am impresia că în chipurile frumoase îl văd mai degrabă pe Dumnezeu, chiar dacă știu că El se află în noi toți. Am tendința de a asculta cu mai mare atenție pe cei cu înfățișare armonioasă, de a le da mai multă crezare, de a urma cu mai grabnică sârguință sfaturile acestora, de a le sări mai iute și mai necondiționat în ajutor. Păcatul meu să fie!  
Clementina mă privea și ea, uneori îmi zâmbea de parcă ar fi avut ceva să-mi spună. Era, însă, destul de tăcută. De vreo două ori, în pauze, își exprimase uimirea și aprecierea: „Tu cum reușești să înveți așa bine?” Zâmbeam și ridicam din umeri. Ce să-i fi răspuns? O dată, asistând la o discuție între mine și o altă colegă, m-a prins de mână, s-a uitat în ochii mei și mi-a declarat: „Dac-ai ști cât de admir! Cum reușești?” Întrebarea se lega de discuția anterioară, în care descriam colegei programul meu zilnic. Mie nu mi se părea că-i nimic de admirat într-o corvoadă care începea la cinci dimineața și se sfârșea târziu în noapte. Dar, la vremea aceea, nu cunoșteam realitatea existenței Clementinei și, implicit, unghiul din care privirea ei devenea atât de admirativă. Eu n-am îndrăznit să-i spun cât îi prețuiesc frumusețea și întreaga prezență; am avut oroare de declarații, în general. Apoi, o teamă, poate nejustificată, de a nu fi interpretată greșit. Nici Clementina nu părea genul care să facă risipă de vorbe de laudă. Mai târziu abia, am aflat motivul admirației sale, provenit din raportarea dramei pe care-o trăia, la propria mea existență.
După ultima oră de curs, aceea în care dădusem examenul, la capătul unui drum de câteva luni, mi-a adresat, timid, o invitație la cafea. Tare-aș fi refuzat-o, cu gândul la minutele mele numărate. Dar n-am avut puterea. Ceva striga din ea, un anume mister rămăsese nelămurit, atât de o parte cât și de cealaltă. Mi-am zis că n-o să sară-n aer fabrica tocmai astăzi. Și, de-o fi să sară, mai bine s-o facă fără mine-n ea. Și iată-mă însoțind-o către una dintre cele mai luxoase cafenele ale Bucureștiului. Locul fusese ales de ea.
Doar ce ne-am așezat și mi-a adresat rugămintea:
-         Povestește-mi cum decurge o zi la tine!
Nu era nimic intersant de povestit, dar am crezut că-i un mod de-a începe conversația. Totuși, în timp ce-i înșiram banalitățile unei zile, am observat cum îmi sorbea fiecare cuvânt, iar ceea ce-i spuneam părea s-o hrănească.
-         Mă trezesc la ora 5. Îmi fac toaleta și tot ce se mai face dimineața, pregătesc micul dejun al copilului. Apoi alerg la autogară. La 6.30 am autobuzul. Îmi continui somnul pe parcursul celor 2 ore și jumătate de drum...
-         De cât de departe vii?
-         Peste 100 de kilometri. La 10 sunt aici, după curs fug iar la autobuz. Profit de ocazie, să dorm și la-ntoarcere. La 15 sunt înapoi, la serviciu. Lucrez până pe la 18, apoi fug și iau copilul de la școală; acasă – treburi gospodărești...
-         Și tema pentru cursuri când ți-o făceai?
-         Târziu, după ce adormea copilul. După zece – unsprezece noaptea. A doua zi, o iau de la capăt.
M-a atins ușor cu unghia ei fină, foarte lungă și perfect lăcuită, de parcă ar fi vrut să se convingă că sunt reală.
         - Cât te invidiez!
Am izbucnit în râs, gata să-mi vărs cafeaua.
         - Clementina, tu știi ce spui? Sunt ca un robot. Nu mai sunt în stare să merg în pas de plimbare pe stradă, atât de mult m-am obișnuit cu alergătura. Nu văd un pom, nu văd o floare. Singurul obiect pentru care am ochi este ceasul. La mine, timpul se numără-n secunde. Nu am timp nici să-mi trag sufletul. La serviciu merg și sâmbăta, uneori și duminica. Și tu-mi spui că mă invidiezi?
N-a comentat, doar i-a înflorit zâmbetul, pe jumătate trist. A revenit cu întrebările:
- Dacă ești atât de ocupată, de ce ai venit la acest curs?
- Obligație de serviciu.
- Și dacă refuzai?
- Nici nu vreau să mă gândesc! Tu de ce ai venit?
M-a privit, cu același zâmbet fermecător, apoi a lăsat capul în jos, rușinată de ceva ce numai ea știa. După câteva momente de gândire, și-a desfăcut poșeta elegantă și-a scos din ea, așezându-le pe masă, vreo patru flacoane de medicamente. Și pentru că eu tot nu-nțelegeam, a făcut un gest edificator cu mâna către ele:
         - De-asta! Pentru că nu mai vreau să le iau.
         - Poftim?
         - Sunt antidepresive. Acum mai bine de un an, am căzut într-o depresie puternică. Am tot luat medicamente, dar nu-și mai fac efectul. Am venit la curs, să am și eu o activitate. Nu-mi trebuie engleza la nimic. Îmi e suficientă româna pe care am învățat-o de când sunt aici...
         - Aici unde?
         - În România. Eu sunt din Siria.
- Aș fi jurat că te-ai născut aici! Vorbești foarte bine românește.
- Am avut profesorii cei mai buni. Și destul timp să învăț.
- Clementina, iartă-mă că pun o întrebare aproape vulgară, dar nu pot să-nțeleg în ruptul capului: de ce ai făcut depresie, ce-ți lipsește?
- Păi tocmai aia e: că nu-mi lipsește nimic!
- Cuuum? Ba eu cred că-ți lipsește o mamă de bătaie. Aruncă naibii otrăvurile astea și bagă-ți mințile-n cap!
- Nu te grăbi să mă judeci, până ce nu-ți voi spune totul. Ascultă! Soțul meu e diplomat. Suntem de unsprezece ani în România.
- Nu te iubește?
- O, ba da! Mă iubește mult. Dar problema e că nu mă lasă să fac nimic. M-aș angaja oriunde, aș face orice fel de muncă, numai să nu mă mai simt ca o păpușă vie. Nu-mi dă voie să mă duc nicăieri să muncesc. Știi, la noi nu e obiceiul. Acasă, nu fac absolut nimic: am gărdinar, am bucătar, menajeră, bonă pentru copii. Nici măcar nu conduc. Peste tot mă însoțește șoferul. Cum să nu te urci pe pereți? Dacă ai ști cât aș vrea și eu să trăiesc măcar o zi în ritmul tău!
Așa deci! Acum începeam să pricep de ce, pe lângă admirația pe care mi-o stârnea, Clementina îmi transmitea și un soi de tristețe. Empatizasem cu ea de la bun început. Două lumi intangibile, două existențe aflate la poli opuși, dar care, în mod paradoxal, reușeau să se intersecteze, substituindu-se una alteia pentru scurtă vreme ca-ntr-un ilogic joc de copii.
-         Și totuși, i-am spus, dacă ai ști cât de mult mi-aș dori să trăiesc eu viața ta! Și zău că nu m-aș mulțumi doar cu o zi.
-         Nu, nu! Să nu-ți dorești! Dă-mi voie să-ți spun că, de data asta, tu nu știi ce spui.

Îmi părea din ce în ce mai abătută, iar ceasul meu se apropia în mod fatal de ora la care trebuia să iau startul. Nu-mi venea să o las astfel. Ne vedeam pentru ultima oară. Drumurile noastre nu aveau să mai fie comune de-acum înainte. Ne unise acest curs, mai bine zis ne uniseră două necesități total opuse – a mea, de a-mi îndeplini îndatoririle de serviciu, pentru a face posibilă anihilarea multiplelor lipsuri;  a ei – de a se smulge din drama lui „Tocmai asta e: că nu-mi lipsește nimic”. Dar acest tip de coordonate, și dacă se întâlnesc pentru scurtă vreme, nu pot rămâne împreună. Până la urmă, fiecare lume își e suficientă sieși, închisă ca într-o capcană în propriile drame, mai mult sau mai puțin reale, mai mult sau mai puțin inventate, mai mult sau mai puțin dureroase. Aveam să ne despărțim în curând, iar eu nu mă pricepeam să ofer o consolare acestei minunate femei, care mi-a atins sufletul și-a zguduit în mine ceva. În alergătura mea zilnică, uitasem să mai privesc dincolo de oameni, dincolo de învelișul din carne. Copleșită de propriile-mi probleme, n-am mai avut ochi pentru altele, și mai mari, care mă înconjurau. Clementina răsturnase pentru prima dată mitul femeii frumoase, elegante și bogate care nu așteaptă nimic altceva de la viață decât tot mai multă frumusețe, tot mai multă eleganță, tot mai multă bogăție. Aflând că dincolo de „ambalaj” mai este ceva, mi-am felicitat instinctul care nu se lăsase păcălit de o simplă aparență. În fond, femei frumoase mai văzusem. Dar față de ea, în mod inexplicabil, aveam sentimentul pe care-l ai față de o soră.
Cu ochii pe ceas, dând peste cap ultima gură de cafea, îmi stroceam creierii pentru o replică, o consolare, o vorbă de încurajare ceva. I-am spus primul gând care mi-a venit:
-         Iată, îți voi arăta ceva ce tu ai, iar mie îmi lipsește: un soț iubitor! Cât de mult valorează pentru orice femeie un soț minunat, care s-o iubească! Uită-te la mine, eu...
-         Ce-ți trebuie? Pe tine te iubește Dumnezeu!
Și cu asta făcu semn chelnerului, explicându-și gestul către mine:
-         Eu aș mai sta mult și bine. Dar am văzut că te tot uiți la ceas. Așa că...
La încercarea mea de a-mi plăti consumația, a ripostat:
-         Plătesc eu tot! Măcar atât să fac și eu!
Măcar atât? Dar eu ce făcusem? Am întrebat-o. Răspunsul a venit cu un soi de indignare: cum ce, adică nu pricepusem?
-         Mi-ai arătat că se poate trăi și altfel.
Mda... ce să zic?
La plecare, am întins mâna către flacoanele de medicamente:
-         Pe astea pot să le iau eu? Amintire...
A râs.
         - Sigur! Oricum nu le mai iau de-o vreme.
M-a întrebat dacă vreau să mă ducă undeva cu mașina. Am refuzat. Dacă tot urma să nu ne mai vedem, preferam să mă despart cât mai repede. Ne-am îmbrățișat și ne-am spus „La revedere” de parcă... chiar urma să ne vedem a doua zi. În drum spre metrou, m-am trezit vorbind singură: „Acum știu de ce o iubesc pe Clementina: pentru că mi-a arătat, într-un mod simplu și discret, cât de mult mă iubește Dumnezeu”.

Am vrut să arunc flacoanele la primul coș de gunoi. Dar am ezitat. Acasă, le-am golit de conținut și le-am pus într-un sertar. Când simt că mi-e greu, când mi se pare că lumea care mă înconjoară e lipsită de strălucire și mari bucurii, deschid sertarul și-mi amintesc că, pentru unii, există o lume și mai urâtă. 

Slobozia, 12 noiembrie 2010