Florentina Loredana Dalian

miercuri, 4 ianuarie 2012

Cronică de Cârciumă ( La Stere. Cel de-al IX-lea „Congres” al Asociaţiei Culturale „Helis” )


Slobozia, 29 decembrie 2011. La Cârciuma lui Stere, membrii Asociaţiei Culturale „Helis” s-au adunat pentru cel de-al IX-lea Congres şi pentru a sărbători, cu întârziere, numărul 100 al revistei. Au dat curs invitaţiei: Ion Alecu, Bebe Berghea, Alexandru Bulandra, Costel Bunoaica, Vitalie Buzu, Jan Cheptea, Florin Ciocea, Şerban Codrin, Titi Damian, Gheorghe Dobre (cel care ne-a şi adunat), Dan Elias, Ştefan Grigorescu, Vasile Iordache, Ioan Neşu, Vasile Pană, Grigore Spermezan, Nicolae Tache, Nicolae Teoharie, Dan Todoran şi subsemnata.


Domnul Profesor şi Critic literar Dan Simionescu, căruia pentru prima dată îi mulţumesc pentru vorbele frumoase (poate nemeritat de frumoase) la adresa bazaconiilor pe care le scriu, era de părere, în numărul anterior, că ar trebui să câştig un salariu de la Ministerul Turismului. Până ce opinia domniei sale se va transforma în profeţie, eu sunt de părere că ar trebui să câştig un salariu de la „Helis”. (Parcă-l aud pe Dobre: Când oi câştiga eu salariu de redactor şef, o să-ţi dau şi ţie unul de cronicar amărât!). Dar iată de ce consider pretenţiile mele îndreptăţite: Pe 31 decembrie 2011, în ultima zi a anului, pe la ora 11, când tot omul îşi face somnul de frumuseţe, Dobre m-a sunat să mă atenţioneze ca nu care cumva să încep Noul An fără să fi scris cronica. Şi eu care nici măcar nu mă gândisem la asta! Aşa, dragi cititori, am ratat eu un Revelion de vis, l-oi fi ratat şi pe Făt-Frumos (cine ştie?), că nu puteam să-mi risc imaginea de cronicar tocmai la sfârşit de an, va să zică să mă-nnec precum respectabilul cetăţean de etnie rromă la mal (ei, ştiu şi eu că zicala era cu ţiganul, dar n-avem voie, bre, că ne dă UE... na-na!). Aşadar, gândindu-mă ce frumos trebuie să petreacă alţii Revelionul, ce valsuri, ce tangouri, ce hore, ce sârbe, am luat pixul şi foile şi m-am aşezat la scris. Aşa-mi trebuie dacă n-am fost cuminte! Desigur, n-aş fi făcut-o, dacă întâlnirea noastră n-ar fi fost una cu adevărat reuşită. Dobre chiar susţine că a fost cea mai minunată de până acum.
Ne-am adunat, ne-am pupat, am zis parola (pe care dumneavostră nu v-o zicem, sâc!), ne-am aşezat după afinităţi sau după cum am găsit locuri, am depănat impresii.
Vitalie şi cu mine ne-am angajat într-un soi de schimb de experienţă în problema racheţilor, el fiind rachet din naştere, eu – din vocaţie. Mi-a promis că mă pune bine c-o gaşcă în care să-mi pun în valoare talentul pe care-l ţineam bine ascuns până ce l-am dezvăluit în cronica anterioară.
Florin, omul surprizelor, care pân-acum s-a dat ba roman, ba Jules Verne, ba mama lui Ştefan Cel Mare, s-a transformat în ... altceva. Mă rog, n-aş şti prea bine să vă spun în ce, un fel de oaie cu coarne de ţap şi nas de morcov. S-a îmbrăcat cu... chestia aia blănoasă, cornoasă şi năsoasă şi ne-a cântat un colind care semăna cu pluguşorul. Pe care, oricum, numai el l-a auzit. Dar noi am aplaudat.


Iar Alex Bulandra căruia, atunci când vede oi, i se-aprinde beculeţul mioritic, mi s-a părut că a-ncercat, fără succes, să ne mai plimbe puţin prin lumea „Mioriţei” lui Alecsandri.
Ion Alecu şi Nicolae Tache au stat cuminţi unul lângă altul. Cuminţi, cuminţi, dar n-aş vrea să le pic în condei!
Bebe Berghea, unul dintre fondatorii Asociaţiei „Helis”, ne-a încântat auzul cu melodii de altă dată, la care am contribuit, cu modestie, atât eu dar, mai ales, Vasile Iordache şi Jan Cheptea. Nici nu ştii ce talente zac lângă tine! Dacă de Jan nu ne mirăm, dată fiind profesia sa de muzician, de Vasile ne-am cam uimit că ştie atâtea cântece. Ne-a luminat tot el, amintindu-ne că, în profesia sa, cele mai solicitate organe sunt creierul şi urechea. Nu, nu-i actor, să-şi folosească creierul la memorat roluri şi urechea la tras cu ea spre cabina sufleurului. (Bebe, în schimb, este, dovedindu-şi talentul şi cu ocazia tirului de bancuri pe care l-a îndreptat spre noi.) Atunci ce profesie are Vasile? Ei, hai că ştiţi!


Şerban Codrin a fost şi el. Încă mai este, nu vă-ndureraţi degeaba!
Costel Bunoaica, discret ca de obicei, de parcă s-ar teme să nu deranjeze compoziţia chimică a aerului din jur, mi s-a părut mai vesel de data aceasta. Lucru de înţeles, de vreme ce se afla între atâţia prieteni.
Lui Teoharie, în schimb, parcă i se-ntunecaseră toate cerurile (e drept că nu l-am căutat în cerul gurii!). Dar până şi el ne-a onorat cu o părere de zâmbet ceea ce, venind din partea unui tip atât de sobru, poate fi inclus în categoria „Daruri de Crăciun”. Eu m-am bucurat de acest dar şi sper să constituie o rezervă până la Crăciunul viitor.


Vecinul meu din dreapta a fost Titi Damian. Am schimbat vorbe de una, de alta, în special de literatură. De câte ori mă despart de el, îmi reproşez că nu l-am exploatat la maximum, Titi fiind, în afară de scriitor, profesorul tobă de teorie. Iar eu – se-nţelege – mai mult tobă decât teorie.


Pe Gigi Dobre, iniţiatorul întâlnirii şi exploatatorul meu (cum v-am spus), l-am simţit în culmea fericirii. Pentru că, aşa cum, de altfel, a recunoscut, dezideratul său major a fost dintotdeauna acela de a avea prieteni în preajmă, prieteni adevăraţi, oameni de cultură care-şi respectă statutul şi profesia. Consider că, într-o lume atât de dezbinată, a reuşi să strângi în jurul tău 20 de oameni cu acelelaşi idei, cu aceleaşi aspiraţii, chiar dacă având personalităţi diferite, sau poate cu atât mai mult, reprezintă o mare izbândă. Pentru care eu, personal, dar şi în numele întregului grup, îi mulţumesc. (Eh! L-am periat. Ceea ce înseamnă că în 2012 milităria se va da şi mai iute jos din pod. Că la Dobre nu prea ţine cu periuţa. Pesemne voi scrie de două ori mai multe cronici, inclusiv de Paşte, de Crăciun, de ziua mea, etc.).


 Dan Elias. Când spui Dan Elias te gândeşti la un tip fierbinte. Cum de ce? Pentru că-i născut în comuna Fierbinţi. Doar nu vă imaginaţi că i-am măsurat temperatura! Oricum, fierbinte sau rece (Doamne fereşte, deocamdată!), Dan Elias, pentru mine, este echivalent cu Poetul.
Ştefan Grigorescu, doctor în istorie, a dispărut (nu, nu în negura istoriei) precum Cenuşăreasa, înainte de vreme. Am înţeles că avea de păzit instituţia la care cu onoare trudeşte – Inspectoratul Şcolar Ialomiţa. Aşa am ratat şansa de-a cunoaşte mai bine un Cavaler (nu de Malta. Nici al mesei Rotunde. Trăgând cu ochiul pe site-ul revistei „Helis” – www.revistahelis.ro – am aflat că a fost distins, în 2004, cu titlul de Cavaler al Ordinului Meritul pentru Învăţământ).
Dacă tot am adus vorba de site-ul revistei, trebuie spus că acesta se datorează lui Dan Todoran, prezent, de asemenea, la întâlnire, căruia îi mulţumim şi îi dorim succes în realizarea în continuare a celui mai reuşit site al unei reviste literare.
Prezenţa lui Ioan Neşu a încântat nu doar pentru faptul că omul I.N. „are în spate” prozatorul de cursă lungă, inginerul şi cercetătorul ştiinţific, dar şi pentru ţinuta sa impecabilă, perfect asortată cu oricare dintre cele trei „categorii” pe care cu cinste le reprezintă.
Grigore Spermezan îmi lasă, de fiecare dată, impresia că mai are ceva de spus, dincolo de zâmbetul uşor mucalit, dincolo de vorbele pe care le rosteşte. Te pui cu filosofii! Ăştia tot timpul mai au ceva de spus şi niciodată nu termină. De gândit, vreau să zic.
Pentru mine, surpriza serii a constituit-o Vasile Pană. Despre care am descoperit că n-are doar pană (ce pana lui!), ci şi penel. Cu alte cuvinte, nu doar scrie, ci şi pictează. Mi-a spus că are peste 70 de tablouri, dar că niciodată n-a expus în Slobozia. Fără comentarii! Ştim că nimeni nu-i profet în ţara lui. Dar nici măcar pictor în oraşul lui? Oricum, despre asta vom mai auzi, sunt sigură.
Aşa cum sunt sigură că vom mai auzi de Cârciuma lui Stere. Fraţilor, mergeţi la Stere! Să ştiţi că nu mi-a dat nimic să-i fac reclamă, nici măcar nu ne cunoaştem, am aflat de la Dobre cum îl cheamă. Eu nu vă trimit acolo să beţi (sau, mă rog, beţi, numai nu vă-mbătaţi!), băutura e la fel peste tot, dar, dacă tot mai mergeţi din când în când prin localuri, duceţi-vă acolo dacă vreţi un loc liniştit, o ambianţă de bun gust, chelneri cu bun simţ (rara avis). Nu ştiu dacă proprietarul localului va citi, însă, dacă o va face, atunci îmi permit chiar să avansez ideea transformării localului într-o cafenea literar-muzicală. Nu dezvolt, subiectul e amplu. Voi mai spune doar că nu am folosit termenul „cârciumă” în sens peiorativ, dar sunt sătulă de pub-uri, snake-bar-uri, bistro-uri şi alte farafastâcuri englezite, franţuzite şi altcum stâlcite. Românul a ştiut dintotdeauna de cârciumă (plus varianta crâşmă) şi MAT. Aşa cum a ştiut de Frizerie, nu de... alte alea. (Într-o zi, hotărâtă să-mi jumulesc surplusul de fire din sprâncene, am intrat într-o locaţie intitulată pompos şi franţuzos „Salon de beauté”. Când am văzut figura patroanei, o puştoaică ce nu părea c-ar şti bine nici româneşte, darămite franţuzeşte, un demon mic m-a îndemnat să-mi exprim cerinţele în franceză; chit că franceza mea e una de baltă, dar am mizat pe faptul că a ei nu era nicicum. A roşit, s-a fâstâcit, s-a scuzat că nu înţelege şi m-a rugat să vorbesc româneşte. I-am spus că, dacă eram rea, aş fi vorbit în româneşte doar atunci când şi-ar fi schimbat ea denumirea pompoasă a firmei din Salon de beauté în echivalentul în limba română, aş fi ieşit pe uşă şi m-aş mai fi întors, tot aşa, când aş fi văzut schimbarea. Dar, pentru că nu sunt, iată, m-aşez cuminte la jumulit, la propriu şi la figurat, va să zică îi mai şi las ciubuc. Evident, când am ieşit de-acolo, am fost pe punctul de a lansa o nouă modă, anume pe cea a sprâncenelor perfect (!) asimetrice. Am zis mersi că nu era cea a sprâncenelor lipsă.)


Închei! Imediat! Nu înainte de a spune că, pentru mine, această întâlnire de sfârşit de an a reprezentat un prilej deosebit de a fi împreună cu prieteni dragi de a căror companie m-am simţit onorată şi cărora le mulţumesc pentru că m-au primit cu îngăduinţă şi căldură.
         Sper ca noul an 2012 să ne ofere, pe lângă apocalipsă (asta-i bonusul!), mai multe astfel de prilejuri, să ne aducă din ce în ce mai multe succese, în deosebi în plan literar, disponibilitatea de ne bucura din ce în ce mai mult unii de succesele altora. Să fim mai buni, mai blânzi, mai cu dreaptă judecată! Şi mai ales, din ce în ce mai... prieteni! Şi să nu uităm îndemul: „Să ne iubim unii pe alţii...”!


Slobozia, 31 decembrie 2011, 02 ianuarie 2012

Foto: Gheorghe Dobre

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu